Arhiereul Calist Botosaneanul, episcop de Arges, in “Istoria bisericeasca” din 1902, pg. 55, declara: “Ziua in care crestinii savarseau cultul lor religios la inceput a fost sambata, mai tarziu duminica, zi de inchinare si bucurie, dupa cum zice si sfantul Atanasie al nostru: Sambata noi ne adunam laolalta nu ca sa iudaizam… ci ca sa ne inchinam lui Isus, Domnul Sabatului.”Asadar, primii crestini au pastrat cu credinciosie ziua Sabatului.
Atunci cum de astazi, majoritatea crestinilor tin ziua intai, ziua duminicii, ca zi de odihna, si nu Sabatul?
In Sfanta Scriptura nu veti gasi nici o explicatie. Istoria politicii bisericesti clarifica nedumerirea aceasta.
Au existat trei cauze majore care au dus la o tranzitie lina de schimbare a Sabatului cu duminica :
1. Intentia crestinilor de a nu fi asimilati cu iudeii
Dupa primul razboi iudeo-roman, imparatul Vespasian (72 AD) desfiinteaza slujba de mare preot si Sinedriul si impune o taxa speciala, “fiscus iudaicus”, exclusiv pentru vina de a fi iudei.
Dupa al doilea razboi iudeo-roman, imparatul Hadrian (135 AD) nimiceste cu desavarsire Templul, iar pe locul lui zideste in schimb un templu pagan, inchinat lui Jupiter Capitolinul. Prin decret, ii izgoneste pe iudei din Ierusalim, ba chiar ii urmareste prin imperiu si le impune o taxa si mai mare, un “capitatio”. In intregul imperiu, a fi iudeu devenise sinonim cu ocara. Iar semnul distinctiv pentru evrei era… Sabatul.
Scriitorii romani (Pliniu, Tacitus, Suetoniu, Juvenal) afirmau ca Sabatul era semnul celei mai mari rusini, ca este o superstitie degradata. Crestinii, pentru ca tineau si ei Sabatul, erau omologati tot ca iudei . Din acest motiv, parinti bisericesti au cautat au cautat sa dezvolte o teologie anti-iudaica si anti-sabatica, in care sa inlocuiasca Sabatul cu oricare alta zi. La indemana le statea ziua amintitoare a invierii, ziua intai a saptamanii.
Iustin Martirul scrie (sec.II, dupa razboiul iudeo-roman) in “Dialoguri”: “Dumnezeu a impus Sabatul asupra iudeilor ca o pecete a infamiei, spre a-i deosebi pentru pedeapsa in ochii romanilor”.
In Didascalia , sau “Invatatura celor 12 apostoli” (sec. III), apare ideea: “Sabatul sa fie lepadat pentru ca este o parte a legii lui Moise”.
Victorinus , episcop (in 304): “Sabatul se hotari o zi de post si tristete, pentru ca face pe crestini sa evite pazirea Sabatului impreuna cu iudeii.” Acest citat confirma indirect ca, dupa aproape 300 de ani, crestinii tot tineau Sabatul biblic, dupa pilda Mantuitorului si a apostolilor…
Papa Silvestru , in jurul anilor 320, spunea fatis: “Sabatul este o zi de post pentru a arata dispret pentru Sabatul iudeilor”.
Epifaniu (375 AD): “Inca de la Sixtus (papa, cca 135), au hotarat sa inlocuiasca sarbatorile iudaice cu altele, crestine.” Din punct de vedere liturgic, episcopii au anulat orice fel de slujba in Sabat.
In 692, la Sinodul Trullan II , se interzice orice adunare sau serviciu de cult in ziua Sabatului chiar si in perioada postului. E inca o dovada ca, la data aceea, biserica crestina pastra inca Sabatul pe scara mare.
2. Influenta gnosticismului
Gnosticii erau in mod special anti-iudaici.
Valentinus (150 AD) considera Vechiul Testament cu Sabatul vestigiile dumnezeului inferior si rau, numit Sabatum sau Demiurg, care a facut lumea in mod gresit si a instituit Sabatul. Hristos veni ca sa il invinga si sa elibereze lumea de Sabat.
Marcion (150 AD): “Intrucat Dumnezeul iudeilor a facut lumea si s-a odihnit in a saptea zi, noi trebuie sa postim in Sabat ca sa nu implinim cererile Dumnezeului evreilor.”
Cand Marcion ereticul excomunicat a hotarat postul in Sabat, in biserica crestina nu se postea in acea zi. De unde au luat parintii bisericii postul in Sabat? Chiar de la gnostici.
Afrates (sec IV), in Homilia a 13-a: “Sabatul a fost instituit ca un rezultat al caderii in pacat.” Sarmanul, nici macar nu cunostea raportul creatiunii din Genesa.
3. Cultul soarelui
In panteonul zeilor, se distinsese unul mai proeminent, zeul soare. La canaanitii vechi, se numea Baal; la greci, era Helios sau Apollo; la egipteni era Ra sau Serapis; la persani, era Mithra sau Demeter; iar la latini, era Sol.
Nero a fost primul cezar care a ridicat cultul soarelui mai presus de al altor zei. In jurul anului 60 AD, el ridica “Colosus Neroni”, o statuie a soarelui, care insa purta chipul lui.
Trupele lui Vespasian (70 AD), cele care s-au intors de la nimicirea Ierusalimului, luasera obiceiul sirian de a se inchina spre rasarit, ca sa adore soarele-rasare.
Hadrian (135 AD) se identifica din nou cu cu soarele. A pus sa se bata monede cu chipul sau in felul soarelui. Deranjat ca in Roma altcineva era infatisat ca soare, adica Nero, Hadrian porunceste sa i se dea jos chipul “Colosului Neroni” si sa-i puna in schimb chipul sau.
Tertullian spunea, in jurul anilor 200, ca marele circ din Roma era consacrat soarelui. Aici se inchina tot poporul Romei, pentru ca socoteau ca, pentru un zeu atat de slavit cum este soarele, nu-i potrivit sa aiba alt acoperis decat cerul.
In 215, Caracala instaureaza cultul soarelui drept cult al imparatului. Intr-una din termele lui s-a descoperit o inscriptie: “Unul este zeul Serapis, Helios. El e stapanul universului.” Cultul soarelui inghitise aproape toate celelalte zeitati, intr-un fel de ecumenism.
Pe timpul lui, numele lui Mitra se romanizeaza si devine Sol Invictus, soarele biruitor, invincibilul.
Imparatul Heliogabal , de origine siriana, introduce in jurul lui 220, drept cult oficial numai pentru Roma, cultul lui Sol Invictus.
Imparatul Aurelian , in 270, extinde cultul soarelui, Sol Invictus, drept cult oficial pentru intregul Imperiu Roman.
Constantin cel Mare , pana la moarte un adorator al lui Sol Invictus, impune pazirea “prea onoratei zi a soarelui” ca zi oficiala de sarbatoare in tot imperiul. Textul din “Corpus Juris Civilis”, vol. III, reda legea promulgata la 7 martie 321 d.Hr.:
“Toti judecatorii, locuitorii oraselor si meseriasii sa se odihneasca in prea venerabila zi a Soarelui. Dar cei de la tara, sa se ocupe de agricultura neimpiedicati de lege, pentru ca uneori nici o alta zi nu este mai favorabila lucrarilor agricole.”
Tranzitia lenta de la Sabat la “ziua Domnului”:
Faza 1
La inceput, crestinii tineau doar ziua biblica de odihna, Sabatul .
Gabriel Rascaru Ieromonahul, in Liturgica Bisericii Ortodoxe , ed. 1876, pg. 94, scrie: “Sambata s-a serbat intrucat priveste ca Lege morala si in secolele primitive ale crestinismului”.
Faza 2
Dupa razboaiele iudeo-romane, Sabatului i se alatura serbarea zilei intai a saptamanii .
Iustin Martirul , in prima parte a secolului II, este cel dintai care saluta aparitia zilei intai intre sarbatori, ca semn distinctiv al crestinilor (aniversarea invierii). El scria: “Noi veneram aceasta zi intaia, ne place de ea, pentru ca este ziua in care Dumnezeu a zis ‘sa fie lumina’.”
Tensiunea existenta in biserica crestina din primele cinci secole, intre fractiunea sabatistilor si anti-sabatistilor, este pregnanta in scrierile patristice:
Hyppolit din Roma (220 AD): “Chiar si astazi, unii poruncesc post in Sabat – o practica de care Hristos n-a vorbit, astfel ei dezonorand evanghelia”.
“Constitutiile apostolice” (sec. III), cartea VII, sectiunea a II-a, cap. 23: “Paziti Sabatul si sarbatoarea zilei Domnului, fiindca prima este memorialul creatiunii, iar a cea de-a doua al invierii”.
Origene (c.250): “Este potrivit pentru fiecare care este drept intre sfinti sa pastreze si sarbatoarea Sabatului. Care este intr-adevar serbarea Sabatului, cu exceptia a ceea ce a spus apostolul, zicand: ‘Ramane sabatismus, adica tinere de Sabat, pentru poporul lui Dumnezeu’ (Evrei 4:9)? Sa vedem ce fel de observare a Sabatului se asteapta din partea unui crestin. In ziua Sabatului nici una din faptele lumesti nu trebuie facuta, ci fiti liberi pentru lucrari spirituale, sa veniti la biserica, sa va dati urechea pentru citirea sfanta… aceasta este tinerea Sabatului crestin”.
Ignatiu (c. 300), in Epistola catre Magnezieni , scria: “Sa nu mai tinem Sabatul in felul iudeilor, ci sa serbam Sabatul spiritual, bucurandu-ne in meditatie cu privire la Lege. Si dupa fiecare sarbatoare de Sabat, fiecare prieten al lui Hristos sa pastreze si sarbatoarea zilei Domnului…”
Grigorie de Nisa (331-396), in De Castigatione , scria: “Bisericile din Asia, dupa obiceiul lor, tin ambele zile: Sabatul si duminica. Cu ce fel de ochi priviti voi duminica, voi care dezonorati Sabatul? Nu stiti ca aceste doua zile sunt surori?”
Epifanie din Constantia (c.380), in Marturisire de credinta : “In unele locuri, crestinii tin adunari si in Sabat”.
Ioan Cassian (c. 395) Cele 12 carti : “In afara slujbelor de seara si noapte, nu exista servicii divine publice printre calugarii din Egipt, cu exceptia zilelor de Sambata si Duminica, cand se intalnesc impreuna in ceasul al treilea, pentru Sfanta Cina”.
Asterius din Amasea (c. 400), in Homilia 5 : “Este minunat pentru crestini… ca echipa acestor doua zile vine impreuna; vorbesc despre Sabat si ziua Domnului… Caci, ca mame si doici ale bisericii, ele aduna poporul, pune peste ei preoti ca instructori, si face pe toti – ucenici si invatatori – sa poarte de grija pentru suflete”.
Socrates Scolasticul (anul 430 d. Hr.) scrie: “Desi aproape toate bisericile din lume celebreaza sfintele taine in Sabat (!), totusi crestinii din Roma si din Alexandria, din pricina unei oarecare traditii, au incetat sa mai faca lucrul acesta in Sabat”.
Sozomen , 430 d. Hr.: “Oamenii din Constantinopol si de pretutindeni se aduna impreuna si in Sabat… lucru care niciodata nu este pazit la Roma.” (Istoria bisericeasca VII, 19).
Faza a 3-a
Favorizarea duminicii si eliminarea Sabatului .
Recunoasterea oficiala a crestinismului ca religie de stat, intr-un imperiu care avea disperata nevoie de un element liant pentru crearea unitatii atator elemente centrifuge, s-a dovedit o salutara manevra politica. Aceasta a pregatit drumul spre o mare jonctiune: doar peste cateva decenii, crestinismul, uitand treptat de inaltele sale idealuri spirituale si devenind tot mai popular, se va intrepatrunde cu paganismul de baza, absorbind si adoptand practicile lui stravechi.
Eusebiu din Cezarea (325), prelat si ministru in acelasi timp, o cumulare deloc biblica la curtea lui Constantin cel Mare, relua argumentul lui Iustin Martirul, zicand “noi ne bucuram de ziua intai pentru ca e ziua cand Domnul a facut lumina…”
La 6 martie 321, imparatul Constantin cel Mare decreteaza prima lege duminicala : “Toti magistratii si populatia care locuieste la orase sa se odihneasca in venerabila Zi a Soarelui (Dies Solis).”
Silvestru , episcopul Romei in timpul lui Constantin cel Mare, schimba numele primei zile a saptamanii, denumind-o “Ziua Domnului”.
La 366, Conciliul de la Laodicea decreteaza oficial transferarea sfinteniei Sabatului asupra duminicii , zicand: “Crestinii sa nu iudaizeze stand nelucratori Sambata, ci sa lucreze in ziua aceea… Si daca totusi sunt gasiti iudaizand, sa fie anatema!” (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii , vol. II, pag. 316).
In 386, Sinodul din Aquilea recunoaste schimbarea oficiala a lui “Dies Solis” (ziua soarelui) in “Dies Dominica” (Ziua Domnului, duminica).
Ieronim din Betleem , prin anul 400, scria: “Daca ziua intai e numita ziua soarelui de catre pagani , noi o admitem ca atare cu voie buna, fiindca in aceasta zi a aparut lumina si a rasarit Soarele neprihanirii noastre”.
Nu toti au privit evenimentele la fel.
In jurul anului 200, Tertullian , in Despre idolatrie , cap.14, scrie in repetate mustrari si avertismente despre adoptarea de catre crestini a sarbatorilor pagane.
Papa Leon I , prin 450, decreteaza anateme crestinilor care in ziua intai serbau soarele, si nu pe Isus. Daca filosofii crestini transfigurau semnificatia zilei soarelui, vulgul ramasese la datinile stravechi pana astazi. Inchinarea spre rasarit, catre soare, a modelat ulterior si asezarea bisericilor, cu altarul spre rasarit, pentru continuitatea inchinarii precrestine.
In rapoartele Conciliului din Trent (al Contrareformei), sta scris: “In sesiunea din 18 ianuarie 1562, orice ezitare a fost pusa deoparte. Gaspar de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a tinut o cuvantare in care a declarat: ‘Traditia sta deasupra Scripturii. Autoritatea bisericii , in consecinta, nu poate fi subordonata fata de autoritatea Scripturii , caci biserica… a schimbat Sabatul in Duminica, nu prin porunca lui Hristos , ci prin propria ei autoritate ‘…”
J.A. Neander , in Istoria religiei crestine si a bisericii , pg. 186, scrie: ” Sarbatorirea duminicii a fost doar o sarbatoare omeneasca si a fost departe de intentia apostolilor de a stabili o alta porunca in aceasta privinta. Departe de ei si de biserica primara apostolica gandul de a transfera legile legate de Sabat asupra duminicii”.
A. Weigall , Paganismul in crestinismul nostru , pg.145: “Pazirea de catre noi a duminicii este derivata in mod vizibil din mithraism. Argumentul ca duminica a fost aleasa din pricina invierii nu gaseste suficient suport”… Iar la pg.148: “Deoarece Mithra era invocat ca Dominus (Domn), duminica trebuie ca a fost ‘ziua Domnului’ cu multa vreme inainte de timpurile crestine.”
Stephen Keenan , in Catehismul doctrinal (editia a III-a americana, 1876, pg.174), la intrebarea: “Aveti vreo dovada ca Biserica Catolica are putere sa instituie sarbatori?”, raspunde: “De n-ar fi avut aceasta putere, ea n-ar fi putut face ceea ce toti oamenii religiei moderni accepta; anume ea n-ar fi putut substitui pazirea Sabatului zilei a saptea cu duminica zilei intai a saptamanii, o schimbare pentru care nu exista nici o autoritate scripturistica !”
sursa: http://caleasprecasa.uv.ro/tranzitia.htm
