Replica
JS: „Dacă lucrarea împotriva trinității este lucrarea vrășmașului atunci trebuie să mărturisesc că puterea vrășmașului este destul de mică în lumea aceasta. Fiindcă 96% din lumea creștină a primit doctrina trinității care este legată de Duhul Sfânt ca o persoană separată de Dumnezeu Tatăl și de Domnul Isus Hristos.”
FL: Amice, adevărul nu este o valoare statistică. Cutare lucru nu este adevărat pentru că majoritatea îl susține, nici pentru că doar o minoritate îl susține. Există multe minciuni și mituri minoritare, așa cum unele sunt majoritare. Dacă este să fim corecți cu privire la opoziția față de trinitate, această opoziție este majoritară, totuși. Dintre confesiunile abraamice sunt:
1. 1,2 miliarde de islamici, care nu cred că Iisus este Dumnezeu, ci doar un mare profet, iar Duhul Sfânt este îngerul Gabriel;
2. 18 milioane de evrei, care cred că Dumnezeu este o singură persoană, că Iisus nu a fost Messia, că Messia trebuie să fie om, nu Dumnezeu, și că Duhul Sfânt este o influență divină;
3. 8 milioane de Baha’i (care cresc foarte repede, ca și islamicii), cu o concepție despre Dumnezeu identică cu a islamicilor, evreilor și unitarienilor.
Dacă pe lângă aceste religii abraamice adaugi marile religii neabraamice orientale (hinduismul, budismul, șintoismul, daoismul, confucianismul, sikhismul, jainismul, religiile populare, șamanismul) sau din restul lumii (voodoo, magia, grupurile new age), care au o concepție fie politeistă, fie panteistă etc., toți aceștia sunt antitrinitarieni. Și ateii și sataniștii sunt tot antitrinitarieni. Până la urmă, cei care nu cred în trinitate sunt majoritari, dacă acest argument al majorității contează.
Chiar în istoria creștinismului, când arianismul a apărut după anii 300 s-a răspândit repede printre creștini, în special în răsărit, unde populația creștină era mai numeroasă. Apoi a fost preluat de majoritatea popoarelor „barbare” (germanice) care au ocupat locuri în Imperiu. Astfel arianismul a fost dus și în Apus. Motivele marii răspândiri a arianismului în acele vremuri au fost pe de o parte politice, pe de altă parte religioase. Până nu au apărut provocările antitrinitariene, credința trinitariană tradițională nu era cristalizată. Ea s-a cristalizat pe baza Bibliei și a tradiției Bisericii vechi, în opoziție cu formulele evreilor, monarhienilor și arienilor.
Afirmația că „și păgânii” cred în Trinitate este o minciună curată. Păgânii nu au crezut niciodată în Trinitate. Unii au avut în vârful Panteonului național un grup de zei principali, doi, trei sau șase, dar chiar și la aceștia, unul dintre zei era deasupra tuturor, nu a existat nicăieri un model de Tri-Unitate în afara Bibliei. Chiar și iudaismul popular, continuat astăzi de tradiția rabinică ortodoxă, era unitarian, în ciuda faptului că autorii Vechiului Testament, începând cu Moise, recunoșteau în Dumnezeu nu doar o Persoană divină singulară, ci și pe un Trimis sau Împuternicit al Lui (tradus deobicei cu „Îngerul Domnului”), care este în mod clar prezentat ca identificându-Se cu Dumnezeu, primind închinare și acționând ca o călăuză a lui Israel, în numele lui Dumnezeu (vezi Ex 3 etc.).
Pe lângă această a doua persoană divină, Moise vorbește despre Duhul lui Dumnezeu, prezentându-L ca fiind în așteptare de la începutul Creației, pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu (Gn 1:2), ca vorbind prin profeți și înzestrând pe meseriași etc. (Ex 31:3; Nu 11:25-29; 24:2 etc.). Vorbind despre zilele Exodului, Isaia înțelegea că Dumnezeul mântuitor este tri-unitar (Is 63:8-10). Dar cu siguranță că nu aceasta era credința evreilor de rând, care încă aveau idoli pe acasă sau pe dealuri. După întoarcerea din exilulu babilonic, evreii au avut o cultură biblică mai bună oarecum, dar fiind conduși de fațiuni religioase diferite și fiind interzisă până și pronunțarea numelui lui Dumnezeu, putem înțelege de ce atât de puțini au primit creștinismul, care implica în cele din urmă o concepție triunitară.
2. „Pe care lumea nu-L poate primi”. (Ioan 14:17„…Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în voi”). S-a afirmat că majoritatea (deci lumea!) crede în Trinitate, inclusiv în dumnezeirea și personalitatea Duhului, prin urmare acesta ar fi un semn că nu este credința corectă. Ar trebui să ne dezbărăm de opiceiul de a citi Biblia în raport cu statisticile actuale. Iisus a făcut afirmația respectivă acum 2 milenii. Și ea rămâne încă în picioare, fiindcă lumea (despre care am arătat mai sus că este fundamental antitrinitariană, de la atei, sataniști și păgâni, până la religiile avraamice: evrei, islamici, creștini umaniști-liberali, seculari etc.), toată această lume nu acceptă adevărul despre Duhul Sfânt. Mai există și creștini care, deși admit dogmatic că Duhul Sfânt este una cu Dumnezeu ca și Iisus, nu vor să fie controlați de acest Duh, pentru că sunt controlați deja de alte duhuri. Domnul vorbea mai degrabă despre primirea Lui în viață, nu doar despre acceptarea doctrinei.
3. Referitor la multele texte care folosesc cuvântul duh într-un sens spiritual, psihologic, și nu într-un sens personal, trebuie să fim rezonabili și să nu confundăm lucrurile, chiar dacă în unele cazuri este greu de spus care a fost sensul intenționat de autor. În 1 Corinteni 2:12 se face o comparație, care – ca orice comparație – are o intenție practică și niște limite logice („Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu…”) Rom 8.15 (duh de robie, duh de înfiere) etc. În Evrei 1:7 îngerii sunt comparați cu focul și cu vântul, fiindcă și aceste elemente, ca și îngerii, sunt soli ai lui Dumnezeu. Dar îngerii sunt persoane, iar vântul și focul sunt soli impersonali. La fel este și cu Duhul lui Dumnezeu și duhul lumii. Duhul lui Dumnezeu este o entitate divină personală, în timp ce duhul lumii este psihologia lumii, modul de gândire și simțire al lumii.
Cineva ar putea însă obiecta: Bine, dar de ce nu putem înțelege că Duhul lui Dumnezeu este de fapt „duhul lui Dumnezeu”, „duh divin”, adică psihologia sau spiritualitatea lui Dumnezeu, modul de gândire și simțire al lui Dumnezeu? Este adevărat că, dacă ne-am limita la acest verset, sau la altele asemănătoare, nu am cunoaște mare lucru despre identitatea și natura Duhului Sfânt. Dar pentru că în alte locuri „Duhul lui Dumnezeu” este prezentat ca o entitate distinctă, ca un Sine distinct (cf. Ioan 14 „un ALT Mângâietor” – Duhul Adevărului etc.), atunci este cel mai probabil că autorul nu se gândea aici doar la mentalitatea lui Dumnezeu, ci la acel Duh care se numește Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, sau de foarte multe ori, simplu, DUHUL. Fiindcă multe „duhuri” există (bune și rele, personale și impersonale) dar El este DUHUL în sens absolut și prin excelență – de oarece este dumnezeiesc și vine de la Dumnezeu, de la Tatăl și de la Fiul. În concluzie, analogia cu duhurile nu merge până la capăt, nu dovedește nimic. Trebuie să se ia în considerație afirmațiile biblice în care Duhul este prezentat diferit de alte duhuri, deoarece acelea sunt relevante în acest caz, nu niște simple comparații.
4. La întrebarea dacă duhul cel rău este o persoană separată de cel rău, aș răspunde că poate fi separată sau poate fi Satan însuși. Oare n-ați citit în Scripturi că Duhul cel rău a luat cu sine alte șapte duhuri și a venit să-și ia din nou în stăpânire victima ? Diavolul nu este unul singur, ci „legiuni” care se identifică cu lucrarea lui.
5. Referitor la Dan 2:1; 4:5; 7:28 etc (duhul îi era tulburat), textul nu dovedește decât ceea ce arată și dicționarele ebraice și grecești, că termenii „ruach” (spirit) și „pneuma” (spirit) au mai multe sensuri. Ruach, de exemplu, înseamnă în primul rând „vânt” sau „suflare”. Înseamnă aceasta că se tulburase respirația regelui? Cuvântul se referă adesea la starea psihică, la atmosfera socială, la motivație și putere, la forțele interioare, dar același cuvânt desemnează ființele nevăzute: spirite bune și rele și însuși Duhul. Iisus spune că Dumnezeu este DUH (Ioan 4). Ce reiese de aici? Că Dumnezeu este doar suflare sau o influență psihică? Să fim serioși!
5. „Poate duhul omului să fie în altă parte?” La această întrebare răspundem că se poate, dar numai în mod figurat, nu în realitate. Exprimarea aceasta se poate referi fie la imaginație, la a). gândul minții, prin care omul poate fi unde vrea; sau b). se poate referi la Duhul lui Dumnezeu ca dar profetic dat unora, și ca atare este numit Duhul lui Ilie, Duhul lui Moise, Duhul lui Elisei (Nu 11:17; 2Rg 2:15; 5:26 etc.).
6. În 1 Cor 2:10-11 avem o comparație. Se știe că întotdeauna comparațiile sunt limitate. Aceste versete nu dovedesc nimic. Este o simplă analogie care vrea să ne convingă că în Duhul Sfânt este înțelepciunea divină și nu în filozofie. Nu este corect să ducem analogia până dincolo de intenția autorului și să tragem concluzia că duhul omului este o persoană separată de om, sau că Duhul lui Dumnezeu este doar mintea lui Dumnezeu.
7. „Ori de câte ori, azi, se repetă că duhul poate fi rupt de persoană, se repetă aceeași minciună luciferică din eden.” Ce vorbești domnule? Păi comparăm toate duhurile cu fantomele? Îngerii sunt duhuri fără trup de carne, Duhul este duh fără trup și atotprezent. Și Duhul și duhurile create sunt entități personale. Nu are nici o legătură cu spiritualismul. Greșeala pe care o faceți este că folosiți cuvântul duh într-un singur sens, pe când el are multe sensuri, ca și echivalentele lui din toate limbile.
8. În cazul din Ecl 12, duhul care „se întoarce la Dumnezeu” este „suflarea de viață” (Gn 2:7; 7:22; Ap 11:11), și nu este decât o figură de stil, o metaforă prin care spunem că viața s-a încheiat, că omul nu mai suflă, și că va avea din nou suflare (viață) când va vrea Dumnezeu.
9. „Dacă Duhul lui Dumnezeu sau Duhul Sfânt este o persoană separată de Tatăl și Fiul, atunci cum putem trăi în prezența sa?” Tot așa cum oamenii au stat în prezența Domnului Iisus, care este Dumnezeu întrupat. Dumnezeu poate să-Și controleze puterile, și atunci când vrea să facă o favoare cuiva, de ce n-ar putea-o face? În viziune sau într-o formă discretă a realității, Dumnezeu S-a arătat lui Moise, lui Aaron și fiilor lui și celor 70 de seniori (Ex 24:9-12). Duhul lui Dumnezeu Îl reprzintă pe Dumnezeu într-o formă ascunsă, tocmai ca să putem avea „părtășia Duhului Sfânt” și totuși să trăim. Dar unii au fost pedepsiți de prezența Duhului (FA – Anania și Safira, etc), pentru că au mințit nu o forță sau o influență, ci o Persoană divină („ați mințit pe Duhul Sfânt…. nu pe oameni ați mințit, ci pe Dumnezeu”).
10. Citatul EGW din 9 Testimonies care a fost adus ca argument antitrinitar nu are nici o relevanță în discuția de față. Ellen White se referea acolo la concepția panteistă a Dr. Kellogg, o concepție care nega spațialitatea și imaginea personală a Tatălui și Fiului, considerând că Dumnezeu este doar spirit omniprezent, care se confundă cu creația, până acolo încât El este sufletul lumii, iar creația/lumea este trupul Lui. Vă rog din suflet, nu aduceți citate fără rost. Altădată nu voi mai răspunde la lucrurile care nu au legătură directă cu discuția.
Sursa: www.florinlaiu.com
