Adventiștii de ziua a șaptea cred…

Că bărbatul și femeia au fost făcuți după chipul lui Dumnezeu, dotați cu individualitate și cu libertatea de a gîndi și de a acționa. Deși au fost creați ca ființe libere, reprezentînd o unitate indivizibilă a corpului, minții și spiritului, erau dependenți de Dumnezeu pentru viață, suflare și toate celelalte. Cînd primii noștri părinți nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei au negat dependența lor de El și au căzut din înalta lor poziție, pe care au avut-o cînd au ascultat de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în ei a fost mînjit și au devenit supuși morții. Urmașii lor au împărtășit această natură căzută împreună cu consecințele ei. Aceștia se nasc cu slăbiciuni și tendințe spre rău. Dar Dumnezeu, în Hristos, a împăcat lumea cu Sine și, prin Duhul Său, a refăcut în muritorii pocăiți chipul Făcătorului lor. Creați spre slava lui Dumnezeu, ei sînt chemați să-L iubească pe El, să se iubească unii pe alții și să aibă grijă de cele din jurul lor.

Natura omului

Apoi "Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Gen. 1, 26). Dumnezeu n-a adus la existență coroana creațiunii Sale prin puterea Cuvîntului Său. Ci El S-a oprit plin de iubire ca să modeleze, să dea chip, din pulberea pămîntului, acestei noi creaturi.

Cel mai mare și mai inspirat sculptor de pe pămînt n-ar fi putut niciodată să sculpteze o ființă așa de nobilă. Poate un Michelangelo ar fi putut realiza o formă exterioară uimitoare; dar ce putem spune despre anatomia și fiziologia, minuțios realizate, pe cît de frumoase, pe atît de funcționale?

Sculptura perfectă, forma modelată de mîna lui Dumnezeu, stătea acolo completată cu fiecare fir de păr, cu genele, cu unghiile puse la locul lor, dar Dumnezeu nu terminase lucrarea. Acest om nu era făcut doar ca să fie acoperit de praf, ci ca să trăiască, să gîndească, să creeze și să crească în slavă.

Aplecat asupra acestei forme magnifice, Creatorul "i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu" (Gen. 2, 7; cf. 1, 26). Înțelegînd nevoia omului de un tovarăș de viață, Dumnezeu i-a făcut "un ajutor potrivit pentru el". Dumnezeu "a trimis un somn adînc peste el" și, pe cînd Adam dormea, Dumnezeu a scos una din coastele lui și din ea a făcut o femeie (Gen. 2, 18. 21. 22). "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut". Apoi Dumnezeu i-a binecuvîntat și le-a zis: "Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pămîntul, și supuneți-l; și stăpîniți peste peștii mării, peste păsările cerului, și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pămînt". O grădină, căminul lor, mai minunată decît cea mai frumoasă grădină ce există pe pămînt astăzi a fost dată lui Adam și Evei. Erau în această grădină dealuri, văi, copaci, viță-de-vie, flori, toate împodobite de Creator. Doi pomi speciali, pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului, au fost așezați acolo. Dumnezeu a permis lui Adam și Evei să mănînce după plac din toți pomii, cu excepția pomului cunoștinței binelui și răului (Gen. 2, 8. 9. 17).

Astfel, evenimentul ce a încoronat săptămîna creațiunii a fost realizat. Și "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse, și iată că erau foarte bune" (Gen. 1, 31).

Originea omului

Deși astăzi mulți cred că ființele omenești își au originea în formele inferioare ale vieții animale și sînt un rezultat al unui proces natural care a durat milioane de ani, o astfel de idee nu se armonizează cu raportul biblic. Faptul că ființele omenești au fost supuse unui proces de degenerare este un adevăr hotărîtor în ceea ce privește perspectiva biblică asupra naturii omului. 1

Dumnezeu l-a creat pe om. Originea neamului omenesc se află într-un sfat divin. Dumnezeu a zis: "Să facem om" (Gen. 1, 26). Pluralul "să facem" se referă la Treimea Divină, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfînt. Fiind una în scop, Dumnezeu a început să creeze prima ființă omenească (Gen. 1, 27).

Creat din pulberea pămîntului. Dumnezeu l-a modelat pe om din "țărîna pămîntului" (Gen. 2, 7), folosind materia existentă deja (adusă la existență la crearea pămîntului) și nu alte forme ale vieții, cum ar fi cea marină sau animalele terestre. Numai atunci cînd El a modelat fiecare organ și l-a pus la locul lui, numai atunci a introdus în el "suflarea de viață", care l-a făcut pe om o persoană vie.

Creat după chipul divin. Dumnezeu a creat fiecare ființă din lumea animală – peștii, păsările, reptilele, insectele, mamiferele, etc. – "după soiul lor" (Gen. 1, 21. 24. 25). Fiecare specie are o formă tipică, proprie ei, cum și capacitatea de a reproduce specia respectivă. Omul a fost creat totuși după chipul divin și nu după un chip din lumea animală. Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Gen. 1, 26). Există o clară discontinuitate între ființele omenești și lumea animală. Începutul genealogiei din Luca descrie originea neamului omenesc, exprimînd această diferență în mod simplu, dar profund: "Adam, fiul lui Dumnezeu" (Luca 3, 38).

Înalta Poziție a Omului. Crearea omului a însemnat momentul de apogeu al întregii creațiuni. Dumnezeu a dat în grija omului, creat după chipul
Dumnezeului Atotstăpînitor, planeta Pămînt și toată viața animală. L. Berkhof spune despre Adam "că era datoria și privilegiul lui să facă întreaga natură și toate ființele create, care au fost puse sub conducerea sau stăpînirea sa, să fie supuse voinței și planului său, pentru ca el și întreaga sa stăpînire glorioasă să poată proslăvi pe Atotputernicul Creator și Domn al universului (Gen. 1, 28; Ps. 8, 4- 9)". 2

Unitatea neamului omenesc. Genealogiile din cartea Genezei demonstrează faptul că generațiile succesive după Adam și Eva sînt descendenți sau urmași ai primei perechi. Ca ființe omenești, sîntem cu toții părtași aceleiași naturi care constituie o unitate genetică sau genealogică. Apostolul Pavel spunea: "El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pămîntului" (Fapte 17, 26).

Mai mult chiar, noi vedem și alte indicii ale unității organice a neamului omenesc în declarațiile biblice, că neascultarea și păcătuirea lui Adam au adus păcatul și moartea asupra tuturor ca și în planul făcut pentru mîntuirea tuturor prin Isus Hristos (Rom. 5, 12. 19; 1 Cor. 15, 21. 22).

Unitatea naturii omului

Care sînt părțile caracteristice ale ființelor omenești? Sînt ele făcute din mai multe componente independente, ca de exemplu un corp, un suflet și un spirit?

Suflarea de viață. Dumnezeu "a făcut pe om din țărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu" (Gen. 2, 7).

Cînd Dumnezeu a schimbat elementele pămîntului într-o ființă vie, El "a suflat" suflare de viață în nările corpului lipsit de viață al lui Adam. Această suflare de viață este "suflarea Celui Atotputernic" ce dă viață (Iov 33, 4) – scînteia vieții. Noi putem s-o comparăm cu un curent electric care, atunci cînd circulă prin diferite componente electrice, transformă un panou cenușiu de sticlă într-un ecran, în care pulsează un flux de culori și acțiuni – atunci cînd deschidem televizorul color. Electricitatea aduce sunet și mișcare acolo unde nu era nimic mai înainte.

Omul – un suflet viu. Ce a făcut suflarea de viață? Cînd Dumnezeu a modelat ființa omenească din elemente ale pămîntului, erau prezente acolo toate organele: inima, plămînii, rinichii, ficatul, splina, creierul, etc. , toate într-o formă perfectă, dar fără viață. Atunci Dumnezeu a suflat suflarea de viață în această materie fără viață și "omul a devenit un suflet viu".

Ecuația Scripturii este simplă: țărîna pămîntului (elementele pămîntului) + suflarea de viață = o ființă vie sau un suflet viu. Din această unire a elementelor pămîntului cu suflarea de viață a rezultat o ființă vie sau un suflet viu.

Această "suflare de viață" nu este limitată la oameni. Fiecare creatură vie o posedă. Biblia, de exemplu, atribuie suflarea de viață atît animalelor care au intrat în corabia lui Noe, cît și acelora care nu au intrat (Gen. 7, 15. 22).

Termenul ebraic din Gen. 2, 7, care a fost tradus prin "ființă vie" sau "suflet viu", este nefesh chayyah. Această expresie nu desemnează în mod exclusiv pe om, căci ea se referă, de asemenea, la animale marine, insecte, reptile și fiare (Gen. 1, 20. 24; 2, 19).

Nefesh, tradus "ființă" sau "suflet", vine de la nafash, ce înseamnă "a respira". Echivalentul grec în Noul Testament este psuche. "Avînd în vedere că suflarea este dovada cea mai vădită a vieții, nefesh desemnează în esență pe om ca o ființă vie, ca o persoană". 3 Atunci cînd este folosit în legătură cu animalele, ca în raportul creațiunii, el le descrie ca ființe sau creaturi vii, pe care le-a creat Dumnezeu.

Este important să reținem faptul că Biblia spune că omul a devenit un suflet viu. Nimic din raportul creațiunii nu arată că omul a primit un suflet – un fel de entitate separată care, la creațiune, a fost unită sau adăugată corpului omenesc.

O unitate indivizibilă. Importanța raportului biblic al creațiunii pentru o corectă înțelegere a naturii omului este absolut covîrșitoare. Subliniind unitatea sa organică, Scriptura înfățișează pe om ca un tot. Care este atunci relația suflet – spirit în natura omului?

1. Însemnătatea biblică a .sufletului". Așa cum am menționat deja, în Vechiul Testament cuvîntul "suflet" este o traducere a ebraicului ’nefesh’. În Geneza 2, 7, el desemnează omul ca o ființă vie după ce suflarea de viață a intrat în corpul său fizic, format din elementele pămîntului. .Tot la fel, un suflet nou vine la existență ori de cîte ori se naște un copil, fiecare "suflet" fiind o nouă unitate a vieții, în mod unic diferită și separată de alte unități similare. Această calitate a individualității fiecărei ființe omenești, ce face din ea o entitate unică, este ideea subliniată de termenul ebraic nefesh. Cînd este folosit în sensul acesta, nefesh nu este o parte a unei persoane, ci este persoana în sine și, în multe cazuri, cuvîntul are sensul de ’persoană’ (vezi Gen. 14, 21; Num. 5, 6; Deut. 10, 22; Ps. 3, 2) sau ’eu’ (Lev. 11, 43; 1 Împ. 19, 4; Is. 46, 2. etc).

Pe de altă parte, expresii ca acestea: ’sufletul meu’, ’sufletul tău’, ’sufletul său’ etc. , sînt în general expresii pentru pronumele personal ’eu’, ’mie’, ’tu’, ’el’, etc. (vezi Gen. 12, 13; Lev. 11, 43. 44; 19, 8; Iosua 23, 11; Ps. 3, 2; Ier. 37, 9). De mai mult de 100 de ori, în 755 de ocazii din Vechiul Testament, traducerea King James redă nefesh prin viață (Gen. 9, 4. 5; 1 Sam. 19, 5; Iov 2, 4. 6; Ps. 31, 13 etc).

Adesea, nefesh face referire la dorințe, apetit sau pasiune (Deut. 23, 24; Prov. 23, 2; Ecl. 6, 7) și, uneori, este tradus prin "apetit" (Prov. 23, 2: Ecl. 6, 7). El se mai poate referi la sediul sentimentelor (Gen. 34, 3; Cînt. Cînt. 1, 7) și, uneori, reprezintă partea voinței din om, ca atunci cînd este tradus prin ’plăcere’ (K. J. ), în Deut. 23, 24; Ps. 105, 22; Ier. 34, 16. În Numeri 31, 19, nefesh este tradus prin ’ucis’, iar în Jud. 16, 30, prin ’să mor eu’. În Num. 5, 2 (mort) și 9, 6 (un mort) se referă la un cadavru (Lev. 19, 28; Num. 9, 7. 10).

Folosirea termenului grecesc psuche în Noul Testament este similară cu nefesh din Vechiul Testament. El este folosit pentru viața animală, ca și pentru viața umană (Apoc. 16, 3). În traducerea K. J. , acest termen este tradus de patruzeci de ori, simplu prin ’viață’ sau ’vieți’ (vezi Mat. 2, 20; 6, 25; 16, 25). În unele cazuri, el este folosit ca însemnînd simplu ’oameni’ (vezi Fapte 7, 14; 27, 37; Rom. 13, 1; 1 Petru 3, 20), iar în alte cazuri este echivalentul pronumelui personal (vezi Mat. 12, 18; 2 Cor. 12, 15). Uneori, el se referă la emoții (Marcu 14, 34; Luca 2, 35), la ’suflet’ (minte) (Fapte 14, 2; Fil. 1, 27) sau la ’inimă’ (Ef. 6, 6)". 4

Psuche nu este nemuritor, ci supus morții (Apoc. 16, 3). El poate fi nimicit (Mat. 10, 28).

Dovezile biblice arată faptul că, uneori, nefesh și psuche se referă la întreaga persoană, iar alteori, la un anume aspect particular al omului, cum ar fi sentimente, emoții, apetit și afecțiune. Totuși, această folosire a termenului nu arată nicidecum că omul este făcut din două părți distinct separate. Trupul și sufletul există laolaltă; împreună ele formează o unitate indivizibilă. Sufletul nu are o existență conștientă, separată de corp. Nu există nici un text care să arate că sufletul supraviețuiește corpului, ca o entitate conștientă.

2. Înțelesul biblic al spiritului. În timp ce termenul ebraic nefesh este tradus prin suflet, denotînd individualitatea sau personalitatea, termenul ebraic al Vechiului Testament, ruah, tradus prin spirit, se referă la scînteia energizantă a vieții, ce este esențială existenței individuale. El denumește energia divină sau principiul vieții, care animă ființele omenești.

’Ruah’ se întîlnește de 377 de ori în Vechiul Testament și foarte frecvent este tradus prin ’spirit’, ’vînt’ sau ’suflare’ (Gen. 8, 1). Cuvîntul este folosit, de asemenea, pentru a desemna vitalitate (Jud. 15, 19), curaj (Iosua 2, 11), supărare sau mînie (Jud. 8, 3), dispoziție (Is. 54, 6), caracter moral (Ez. 11, 19) și sediul emoțiilor (1 Sam. 1, 15).

În sensul de suflare, ruah-ul oamenilor este identic cu ruah-ul animalelor (Ecl. 3, 19). Ruah-ul omului părăsește corpul atunci cînd acesta moare (Ps. 146, 4) și se întoarce la Dumnezeu (Ecl. 12, 7; Iov 34, 14). Ruah este folosit în mod frecvent pentru Spiritul lui Dumnezeu, ca în Isaia 63, 10. Niciodată în Vechiul Testament, cu referire la om, ruah nu denotă o entitate inteligentă, capabilă de sentimente și care să existe aparte de un corp fizic.

În Noul Testament, echivalentul lui ruah este pneuma, ’spirit’ de la pneo, ’a sufla’ sau ’a respira’. Ca și în cazul cuvîntului ruah, nu există nimic inerent în cuvîntul ’pneuma’, care să denote o entitate în om, capabilă de o existență conștientă aparte de corp, și nici Noul Testament nu-l folosește cu referire la om în vreun fel care să cuprindă un astfel de concept. În pasaje ca cele din Romani 8, 15; 1 Cor. 4, 21; 2 Tim. 1, 7; 1 Ioan 4, 6, pneuma denotă ’dispoziția’, ’atitudinea’ sau ’starea simțămintelor’. El este folosit, de asemenea, cu privire la diferite aspecte ale personalității, ca în Galateni 6, 1; Romani 12, 11. Ca și în cazul cuvîntului ruah, pneuma este dat Domnului înapoi la moarte (Luca 23, 46; Fapte 7, 59). Ca și ruah, pneuma este, de asemenea, folosit pentru Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 11. 14; Ef. 4, 30; Evrei 2, 4; 1 Petru 1, 12; 2 Petru 1, 21)". 5

3. Unitatea corp, suflet și duh. Care este legătura dintre corp, suflet și duh? Care este influența acestei relații asupra unității omului ?

a. O unitate a două părți. Deși Biblia vede natura omului ca o unitate, ea nu precizează, în mod detaliat, relația dintre corp, suflet și duh. Uneori, sufletul și duhul sînt folosite în mod alternativ. Să notăm paralelismul lor în expresia de bucurie a Mariei, după vestea adusă de înger: "Sufletul meu mărește pe Domnul, și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mîntuitorul meu" (Luca 1, 46. 47).

Cu o ocazie, omul este caracterizat de către Isus Hristos ca fiind "corp și suflet" (Mat. 10, 28) și într-o altă situație de către Pavel ca "fiind corp și duh" (1 Cor. 7, 34). În primul, "suflet" se referă la înaltele facultăți ale omului, presupunînd capacitatea intelectuală (mintea) prin care el comunică cu Dumnezeu. În ultimul, "duh" se referă la această înaltă facultate. În ambele cazuri, corpul include atît aspectele fizice, cît și cele emoționale ale unei persoane.

b. O unitate de trei componente. Există o excepție la caracterizarea generală a omului. Pavel, care vorbește despre o dublă unire a trupului și spiritului, vorbește, de asemenea, în termenii unei unități a trei părți. El declară: "Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. (1 Tes. 5, 23). Acest pasaj transmite dorința lui Pavel ca nici unul dintre aceste aspecte ale persoanei să nu fie exclusă de la procesul sfințirii.

În cazul acesta, "duh" poate fi înțeles ca "înaltul principiu al inteligenței și gîndirii", cu care omul este înzestrat și cu care Dumnezeu poate comunica prin Duhul Său (Rom. 8, 16). Prin înnoirea minții și prin activitatea Duhului Sfînt, persoana este transformată după chipul lui Hristos (Rom. 12, 1. 2).

Prin "suflet", atunci cînd îl deosebim de spirit, poate fi înțeleasă "acea parte a naturii omului care își găsește expresia prin instincte, emoții și dorințe. Această parte a naturii cuiva poate să fie, de asemenea, sfințită. Cînd, prin lucrarea Duhului Sfînt, mintea sau sufletul este adusă în conformitate cu mintea sau gîndul lui Dumnezeu și rațiunea sfințită are în stăpînire natura interioară, impulsiunile, care altfel ar fi potrivnice lui Dumnezeu, devin supuse voinței Lui". 6

Corpul, care este controlat fie de natura superioară, fie de cea inferioară, este constituția fizică – carnea, sîngele și oasele.

Ordinea în care Pavel le prezintă – mai întîi duhul, apoi sufletul și în final trupul – nu este o coincidență. Cînd spiritul este sfințit, mintea este sub control divin. Mintea sfințită, la rîndul ei, va avea o influență sfințitoare asupra sufletului, asupra dorințelor, simțămintelor și emoțiilor. Persoana în care se realizează sfințirea nu se va purta rău cu trupul său și astfel sănătatea lui fizică va înflori. În acest fel, trupul devine instrumentul sfînt prin care creștinul poate sluji pe Domnul și Mîntuitorul său. Chemarea lui Pavel la sfințire își are în mod clar rădăcina în concepția despre unitatea naturii umane și descoperă faptul că pregătirea eficientă pentru revenirea Domnului Hristos necesită pregătirea întregii persoane – suflet, spirit și trup.

c. O unire indivizibilă, interdependentă. Este clar faptul că fiecare ființă omenească este o unitate indivizibilă. Corpul, sufletul și spiritul acționează într-o strînsă cooperare, dînd pe față o intensă legătură și interdependență între facultățile spirituale, mintale și fizice ale unei persoane. Deficiențele dintr-un compartiment vor stînjeni pe celelalte două. Un spirit sau o minte bolnavă, necurată, va avea un efect păgubitor asupra sănătății emoționale și fizice a persoanei respective. Reversul este, de asemenea, valabil. O constituție fizică slabă, bolnavă sau suferindă, în general va avea un efect negativ asupra sănătății emoționale și spirituale a cuiva. Influența pe care facultățile o au unele asupra celorlalte arată că fiecare persoană are o responsabilitate dată de Dumnezeu, și anume aceea de a menține aceste facultăți în cele mai bune condiții cu putință. Aceasta constituie o parte vitală a refacerii după chipul Creatorului.

Omul după chipul lui Dumnezeu

Ființele vii pe care Dumnezeu le-a creat în ziua a șasea a creațiunii au fost făcute "după chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1, 27). Ce înseamnă a fi creat după chipul lui Dumnezeu?

Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Se sugerează adesea faptul că dimensiunile morale și spirituale ale omului ne descoperă ceva din natura morală și spirituală a lui Dumnezeu. Dar, deoarece Biblia învață că omul cuprinde o indivizibilă unitate a corpului, sufletului și spiritului, latura fizică a omului reflectă, de asemenea, într-un anumit mod, chipul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este spirit? Cum poate oare o ființă care este spirit să fie asociată cu vreo formă sau înfățișare?

Un scurt studiu cu referire la îngeri descoperă faptul că ei, asemenea lui Dumnezeu, sînt ființe spirituale (Evr. 1, 7. 14). Cu toate acestea, ei totdeauna apar în forma chipului omenesc (Gen. 18, 1-19. 22; Dan. 9, 21; Luca 1, 11-38; Fapte 12, 5-10). Poate oare o ființă spirituală să aibă un "trup duhovnicesc" cu formă și înfățișare? (1 Cor. 15, 44)

Biblia ne arată că sînt persoane care au văzut în parte persoana lui Dumnezeu. Moise, Aaron, Nadab, Abihu, cum și cei șaptezeci de bătrîni au văzut picioarele Lui (Ex. 24, 9-11). Deși El a refuzat să-Și arate fața, după ce a acoperit pe Moise cu mîinile Sale, Dumnezeu i-a descoperit spatele Său, trecînd pe dinaintea lui (Ex. 33, 20-23). Dumnezeu a apărut lui Daniel, într-o viziune a scenei judecății, ca Cel Îmbătrînit de zile șezînd pe un tron (Dan. 7, 9-10). Domnul Hristos este descris ca fiind "chipul Dumnezeului Celui nevăzut" (Col. 1, 15) și "întipărirea Ființei Lui" (Evr. 1, 3). Aceste pasaje par să arate faptul că Dumnezeu este o ființă personală și are o formă personală. Aceasta nu trebuie să surprindă, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

Omul a fost creat "cu puțin mai prejos decît îngerii" (Evr. 2, 7), o indicație a faptului că el a fost înzestrat cu daruri intelectuale și spirituale. Deși lui Adam îi lipseau experiența și dezvoltarea caracterului, el a fost făcut "fără prihană" (Ecl. 7, 29) – o referire la curăția morală. 7 Fiind făcut după chipul moral al lui Dumnezeu, el era neprihănit și sfînt (Ef. 4, 24) și era o parte a creațiunii despre care Dumnezeu a spus că toate "erau foarte bune" (Gen. 1, 31).

Deoarece omul a fost creat după chipul moral al lui Dumnezeu, Lui i-a fost dată ocazia de a-și demonstra iubirea și loialitatea față de Creatorul său. Asemenea lui Dumnezeu, el avea puterea de a alege, libertatea de a gîndi și de a acționa în armonie cu imperativele morale. În acest fel, el a fost liber să iubească și să asculte, sau să fie neîncrezător și să nu asculte. Dumnezeu Și-a asumat riscul ca omul să facă o alegere greșită, pentru că numai avînd libertatea de alegere omul poate să-și dezvolte un caracter care să poată manifesta pe deplin principiul iubirii, care este însăși esența lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 8). Destinul său era acela de a atinge expresia cea mai înaltă a chipului lui Dumnezeu: a iubi pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său și cu tot cugetul său și a iubi pe ceilalți ca pe sine (Mat. 22, 36-40).

Creat pentru a avea relații cu alții. Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen. 2, 18) și El a făcut-o pe Eva. Tot așa cum cei trei Membri ai Dumnezeirii sînt uniți într-o comuniune plină de iubire, tot astfel noi am fost creați pentru comuniunea ce o găsim în prietenie și căsătorie (Gen. 2, 18). În aceste legături, noi avem ocazia de a trăi pentru alții. A fi realmente uman înseamnă a fi orientat spre relații și comuniune. Dezvoltarea acestui aspect al chipului lui Dumnezeu este o parte integrantă a armoniei și prosperității Împărăției lui Dumnezeu.

Creat pentru a se îngriji de mediul înconjurător. "Apoi Dumnezeu a zis: ’Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămîntul și peste toate tîrîtoarele care se mișcă pe pămînt" (Gen. 1, 26). Dumnezeu menționează aici imaginea divină a omului și stăpînirea lui asupra creațiunii. Omul, ca reprezentant al lui Dumnezeu, a fost așezat mai presus de celelalte creaturi. Regnul animal nu poate înțelege suveranitatea lui Dumnezeu, dar multe animale sînt capabile să-l iubească și să-l slujească pe om.

David, referindu-se la stăpînirea omului, spunea: "I-ai dat stăpînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus supt picioarele lui: oile și boii laolaltă, fiarele cîmpului, păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate cărările mărilor" (Ps. 8, 6-8). Poziția înaltă a omului a fost o dovadă a slavei și onoarei cu care el a fost încoronat (Ps. 8, 5). Responsabilitatea lui a fost aceea de a conduce cu bunătate lumea, reflectînd conducerea binefăcătoare a lui Dumnezeu asupra Universului. Deci, noi nu sîntem victime ale împrejurărilor, dominate de către forțele mediului. Mai curînd, putem spune că Dumnezeu ne-a însărcinat să aducem o contribuție pozitivă la îngrijirea mediului înconjurător, folosind fiecare situație în care ne găsim ca ocazie de a aduce la îndeplinire voia Lui.

Această înțelegere ne dă cheia îmbunătățirii relațiilor umane, într-o lume în care abundă destrămările acestor relații. Ea ne dă, de asemenea, răspunsul la consumarea egoistă a resurselor naturale ale pămîntului și poluarea nechibzuită a aerului și a apei, care duc la o deteriorare crescîndă a calității vieții. Adoptarea perspectivei biblice asupra naturii umane, oferă unica siguranță a unui viitor prosper.

Creat pentru a-L imita pe Dumnezeu. Ca ființe omenești, noi trebuie să acționăm asemenea lui Dumnezeu, pentru că sîntem făcuți a fi asemenea Lui. Deși sîntem umani și nu sîntem divini, noi trebuie să reflectăm pe Făcătorul nostru în sfera noastră, în orice mod posibil. Porunca a patra face apel la această obligație. Noi trebuie să urmăm exemplul Creatorului nostru, lucrînd șase zile din săptămînă și odihnindu-ne în cea de a șaptea (Ex. 20, 8-11).

Creat cu posibilitatea condiționată a nemuririi. La creațiune, primilor noștri părinți le-a fost dată nemurirea, deși posedarea ei era condiționată de ascultare. Avînd acces la pomul vieții, ei erau destinați să trăiască veșnic. Singura cale prin care ei puteau să pună în primejdie starea lor de nemurire era călcarea poruncii care le interzicea să mănînce din pomul cunoștinței binelui și răului. Neascultarea avea să ducă la moarte (Gen. 2, 17; 3, 22).

Căderea

Deși creați desăvîrșiți, după chipul lui Dumnezeu și așezați în condiții de viață perfecte, Adam și Eva au devenit călcători ai legii. Cum a avut loc o astfel de radicală și teribilă transformare?

Originea păcatului. Dacă Dumnezeu a creat o lume desăvîrșită, cum s-a putut dezvolta păcatul?

1. Dumnezeu și originea păcatului. Este Dumnezeu Creatorul și, în același timp, autorul păcatului? Sfînta Scriptură subliniază faptul că Dumnezeu, prin natura Sa, este sfînt (Is. 6, 3) și în El nu există nelegiuire. "Lucrările Lui sînt desăvîrșite, căci toate căile Lui sînt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate. El este drept și curat" (Deut. 32, 4). Scriptura declară: "Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea" (Iov 34, 10). "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El Însuși nu ispitește pe nimeni" (Iacov 1, 13); "El urăște păcatul" (Ps. 5, 4; 11, 5). Creațiunea originară a lui Dumnezeu "a fost foarte bună" (Gen. 1, 31). Departe de a fi autorul păcatului, El este "urzitorul unei mîntuiri veșnice" (Evr. 5, 9).

2. Autorul păcatului. Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul, creînd un univers de roboți, care aveau să facă numai ceea ce erau programați să facă. Dar iubirea lui Dumnezeu cerea ca El să creeze ființe ce puteau răspunde în mod liber iubirii Sale și un astfel de răspuns este posibil de primit numai de la ființe care au capacitatea de a alege.

Înzestrînd totuși ființele omenești cu acest fel de libertate, Dumnezeu a trebuit să-Și asume riscul ca unele ființe create să se îndepărteze de El. Din nefericire, Lucifer, o ființă ce ocupa o poziție înaltă în lumea îngerilor, s-a mîndrit (Ezech. 28, 17; 1 Tim. 3, 6). Nemulțumit cu poziția sa în conducerea lui Dumnezeu (Iuda 6), el a început să poftească chiar poziția lui Dumnezeu (Is. 14, 12-14). Într-o încercare de a lua conducerea Universului, acest înger căzut a semănat semințele discordiei printre ceilalți îngeri și a cîștigat simpatia și adeziunea multora. În consecință, conflictul care a avut loc în ceruri a luat sfîrșit atunci cînd Lucifer, acum cunoscut sub numele de Satana, adversarul lui Dumnezeu, și îngerii lui au fost alungați din ceruri (Apoc. 12, 4. 7-9. Vezi, de asemenea, și cap. 8 al acestei cărți).

3. Originea păcatului în neamul omenesc. Fără să fie descurajat de expulzarea lui din cer, Satana s-a hotărît să ispitească și pe alții să se alăture răzvrătirii sale împotriva conducerii lui Dumnezeu. Atenția sa a fost atrasă de neamul omenesc nou creat. Cum să-i determine pe Adam și Eva să se răzvrătească? Ei trăiesc într-o lume desăvîrșită, Creatorul îngrijindu-Se de toate trebuințele lor. Cum ar putea ei să devină nemulțumiți și neîncrezători în Acela care a fost izvorul fericirii lor? Raportul primului păcat ne dă răspunsul. În asaltul său asupra primelor ființe omenești, Satana s-a hotărît să-i prindă atunci cînd erau mai puțini veghetori. Apropiindu-se de Eva, pe cînd aceasta se afla aproape de pomul cunoștinței binelui și răului, Satana – sub înfățișarea unui șarpe – o întrebă despre interdicția lui Dumnezeu de a mînca din pom. Cînd Eva a confirmat că Dumnezeu a zis că ei vor muri dacă vor mînca din fructele pomului, Satana a contestat interdicția divină, spunînd: "Cu siguranță că nu veți muri". El i-a trezit curiozitatea, sugerîndu-i faptul că Dumnezeu încerca s-o țină departe de o nouă și minunată experiență: aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu (Gen. 3, 4. 5). Imediat, îndoiala cu privire la Cuvîntul lui Dumnezeu a prins rădăcini. Eva a fost fascinată în fața marilor posibilități pe care credea că le oferă fructul. Ispita a început să acționeze asupra minții sale nepătate. Credința în cuvîntul lui Dumnezeu a fost înlocuită acum de credința în cuvîntul lui Satana. Deodată, ea și-a imaginat că "pomul era bun de mîncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea". Nemulțumită de poziția ei, Eva a cedat ispitei de a deveni asemenea lui Dumnezeu. "A luat deci din rodul lui, și a mîncat: a dat și bărbatului ei, care era lîngă ea și bărbatul a mîncat și el" (Gen. 3, 6).

Încrezîndu-se mai degrabă în judecata ei decît în Cuvîntul lui Dumnezeu, Eva s-a rupt de dependența ei de Dumnezeu, a decăzut din poziția sa înaltă și s-a afundat în păcat. Căderea neamului omenesc s-a caracterizat în primul rînd printr-o prăbușire a credinței în Dumnezeu și în Cuvîntul Său. Această necredință a dus la neascultare, care, la rîndul ei, a rezultat într-o rupere a legăturii și, în final, la despărțirea dintre Dumnezeu și om.

Efectele păcatului. Care au fost consecințele imediate și cele pe termen lung ale păcatului? Cum a afectat el natura umană? Și care este perspectiva eliminării păcatului și înnobilării naturii umane?

1. Consecințele imediate. Prima consecință a păcatului a fost o schimbare produsă în natura umană, care a afectat relațiile interpersonale, ca și relațiile cu Dumnezeu. Această nouă experiență, plină de euforie și care a deschis ochii, a adus lui Adam și Evei numai simțăminte de rușine (Gen. 3, 7). În loc de a deveni egali cu Dumnezeu, așa cum promisese Satana, ei au devenit temători și au căutat să se ascundă (Gen. 3, 8-10).

Cînd Dumnezeu a întrebat pe Adam și pe Eva în legătură cu păcatul lor, în loc să-și recunoască greșeala, ei au încercat să arunce vina unul pe altul. Adam a spus: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lîngă mine, ea mi-a dat din pom și am mîncat" (Gen. 3, 2). Cuvintele lui implică faptul că atît Eva, cît și, Dumnezeu, erau răspunzători pentru păcatul său, arătînd în mod clar cum păcatul rupsese legătura cu soția sa și cu Creatorul său. La rîndul ei, Eva a aruncat vina pe șarpe (Gen. 3, 13).

Consecințele teribile care au rezultat descoperă seriozitatea păcatului lor. Dumnezeu l-a blestemat pe șarpe, mediumul Satanei, condamnîndu-l să se tîrască pe burtă, ca un semn veșnic al căderii (Gen. 3, 14). Femeii, Dumnezeu i-a zis: "Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copii, și dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine" (Gen. 3, 16). Iar pentru că Adam a ascultat de soția sa în loc să asculte de Dumnezeu, pămîntul a fost blestemat să mărească îngrijorarea, frămîntarea și truda muncii sale: "Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, și ai mîncat din pomul despre care îți poruncisem ’să nu mănînci de loc din el’, blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el, în toate zilele vieții tale, spini și pălămidă să-ți dea și să mănînci iarba de pe cîmp. În sudoarea frunții tale să-ți mănînci pîinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci țărînă ești și în țărînă te vei întoarce" (Gen. 3, 17- 19).

Reafirmînd neschimbabilitatea legii Sale și faptul că orice păcat duce cu siguranță la moarte, Dumnezeu a zis: "Căci țărînă ești, și în țărînă te vei întoarce" (Gen. 3, 19). El a adus la îndeplinire acest verdict, scoțînd pe păcătoși afară din căminul edenic, întrerupînd legătura lor directă cu Dumnezeu (Gen. 3, 8) și împiedicîndu-i să se mai hrănească din pomul vieții, izvorul vieții veșnice. În acest fel, Adam și Eva au ajuns supuși morții (Gen. 3, 22).

2. Caracterul păcatului. Multe pasaje scripturistice, incluzînd în mod deosebit raportul căderii în păcat, fac clar faptul că păcatul este un rău moral, rezultatul alegerii unui agent moral liber de a călca voința descoperită a lui Dumnezeu (Gen. 3, 1-6; Rom. 1, 18-22).

a. Definiția păcatului. Păcatul cuprinde: călcarea legii ("Oricine face păcat, face și fărădelege", 1 Ioan 3, 4), neîmplinirea binelui ("Deci cine știe să facă bine și nu face, săvîrșește un păcat", Iacov 4, 17) și trăirea fără credință ("tot ce nu vine din încredințare – din credință – e păcat., Rom. 14, 23). O definiție mai larg cuprinzătoare a păcatului este: "Orice deviere de la voința cunoscută a lui Dumnezeu, fie nefăcînd ceea ce El a poruncit, fie făcînd ceea ce El a interzis". 8

Păcatul nu cunoaște neutralitate. Domnul Hristos declara: .Cine nu este cu Mine este împotriva Mea" (Mat. 12, 30). A nu crede în El este păcat (Ioan 16, 9). Păcatul are un caracter absolut pentru că este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și a voinței Sale. Orice păcat mare sau mic are ca rezultat verdictul "vinovat". Astfel, "cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate" (Iacov 2, 10).

b. Păcatul implică atît gînduri, cît și acțiuni. În mod frecvent, despre păcat se vorbește numai în termenii unor acte concrete și vizibile de călcare a legii. Dar Domnul Hristos a spus că, dacă te mînii pe cineva, calci cea de a șasea poruncă a Decalogului: "Să nu ucizi" (Ex. 20, 13); și dorințele păcătoase sînt o călcare a poruncii: "Să nu comiți adulter" (Ex. 20, 14). Păcatul deci cuprinde nu numai neascultarea deschisă prin acțiuni vizibile, ci, de asemenea, gînduri și dorințe.

c. Păcat și vinovăție. Păcatul produce vinovăție. Din perspectiva biblică, vinovăția implică faptul că acela care săvîrșește păcat este pasibil de pedeapsă. Și, pentru că toți sînt păcătoși, întreaga lume este "vinovată înaintea lui Dumnezeu" (Rom. 3, 19).

Dacă nu este tratată așa cum trebuie, vinovăția distruge facultățile fizice, intelectuale și spirituale. Și, în final, dacă nu este rezolvată, ea produce moartea, căci "plata păcatului este moartea" (Rom. 5, 23).

Antidotul vinovăției este iertarea (Mat. 6, 12), care are ca rezultat o conștiință curată, liniștea și pacea sufletească. Dumnezeu este doritor să acorde această iertare păcătoșilor pocăiți. Pe cei împovărați de păcat și chinuiți de vinovăție, Domnul Hristos îi cheamă binevoitor: .Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă" (Mat. 11, 28).

d. Centrul de control al păcatului. Sediul păcatului este în ceea ce numește Biblia ca fiind inima și ceea ce cunoaștem noi ca fiind mintea. Căci din "inimă ies izvoarele vieții" (Prov. 4, 23). Domnul Hristos descoperă faptul că gîndurile omului sînt acelea care mînjesc, .căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mat. 15, 19). Inima este aceea care influențează întreaga persoană – intelectul, voința, afecțiunile, emoțiile și corpul. Pentru că "inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea" (Ier. 17, 9), natura omenească poate fi descrisă ca fiind coruptă, stricată și în totul păcătoasă.

3. Efectele păcatului asupra neamului omenesc. Unii pot considera că sentința de moarte a fost o pedeapsă prea aspră pentru mîncarea din pomul oprit. Dar noi nu putem determina gravitatea păcătuirii decît în lumina efectului păcatului lui Adam asupra neamului omenesc.

Primul fiu al lui Adam și al Evei a făptuit crimă. Descendenții lor au violat în curînd legătura sacră a căsătoriei, prin practicarea poligamiei și, nu peste mult timp, răutatea și violența au umplut pămîntul (Gen. 4, 8. 23; 6, 1-5. 11-13). Apelurile lui Dumnezeu la pocăință și reformațiune au rămas fără răspuns și numai opt persoane au fost salvate din apele potopului, care au nimicit pe cei ce nu s-au pocăit. Istoria neamului omenesc după potop este, cu puține excepții, un raport trist al urmărilor păcătoșeniei naturii umane.

a. Păcătoșenia universală a neamului omenesc. Istoria ne descoperă faptul că descendenții lui Adam s-au făcut părtași de păcătoșenia naturii sale. În rugăciunea sa, David spunea: "Nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta" (Ps. 143, 2;14, 3). "Căci nu este om care să nu păcătuiască" (1 Regi 8, 46). Iar Solomon spunea: "Cine poate zice: ’Mi-am curățit inima, sînt curat de păcatul meu’?. (Prov. 20, 9). "Fiindcă pe pămînt nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască" (Ecl. 7, 20). Noul Testament este, de asemenea, clar în această privință, declarînd: "căci toți au păcătuit, și sînt lipsiți de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23) și, "dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi" (1 Ioan 1, 8).

b. Natura păcătoasă este moștenită sau dobîndită? Apostolul Pavel spunea: "Toți mor în Adam" (1 Cor. 15, 22). În altă parte, el reținea faptul că .după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit" (Rom. 5, 12).

Stricăciunea inimii omenești afectează întreaga persoană. În această lumină Iov exclama: .Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul" (Iov 14, 4). David spunea: "Iată că sînt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea" (Ps. 51, 5). Pavel declara ca  "umblarea după lucrurile firii pămîntești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sînt pămîntești, nu pot să placă lui Dumnezeu" (Rom. 8, 7-8). Mai înainte de convertire, scotea el în evidență, credincioșii erau "din fire copii ai mîniei, ca și ceilalți" (Ef. 2, 3), ca și restul neamului omenesc. Deși, de cînd sîntem copii noi preluăm comportarea păcătoasă prin imitație, textele de mai sus confirmă faptul că noi moștenim o natură fundamental păcătoasă. Păcătoșenia universală a neamului omenesc este dovada faptului că de la natură noi tindem spre rău și nu spre bine.

c. Schimbarea comportamentului păcătos. Cît succes pot să aibă sînt oamenii în îndepărtarea păcatului din viața lor și din societate?

Fiecare efort de a ajunge o viață neprihănită prin puterea proprie este sortit eșecului. Domnul Hristos spunea că oricine a păcătuit este un "rob al păcatului". Numai puterea divină poate să ne elibereze din această sclavie. Domnul Hristos ne-a asigurat, de asemenea, că, "dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi" (Ioan 8, 36). Puteți da pe față neprihănire, spunea El, numai "dacă rămîneți în Mine", pentru că "fără Mine nu puteți face nimic" (Ioan 15, 4-5).

Chiar și apostolul Pavel nu a reușit, prin propria sa putere să trăiască o viață neprihănită. El cunoștea standardul desăvîrșit al legii lui Dumnezeu, dar nu era în stare să-l atingă. Vorbind despre eforturile sale, el spunea: "Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac". Apoi el ne îndreaptă către impactul pe care păcatul l-a avut în viața lui. "Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sînt eu cel ce fac lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine". În ciuda eșecului său, el admiră standardul perfect al lui Dumnezeu, spunînd: "Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?. (Rom. 7, 15. 19. 20. 22-24).

În final, apostolul Pavel recunoaște că are nevoie de puterea divină pentru a fi biruitor. Prin Hristos el renunță la trăirea vieții după îndemnurile firii pămîntești și începe o nouă viață după îndemnurile Duhului (Rom. 7, 25; 8, 1).

Această nouă viață în Duh este darul transformator al lui Dumnezeu. Prin harul divin, noi, care sîntem "morți în greșelile și în păcatele noastre", devenim biruitori (Ef. 2, 1. 3. 8-10). Renașterea spirituală transformă în așa măsură viața (Ioan 1, 13; 3, 5), încît putem vorbi despre o făptură sau o creațiune nouă. "Cele vechi s-au dus" și "toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Cor. 5, 17). Viața cea nouă totuși nu exclude posibilitatea păcătuirii (1 Ioan 2, 1).

4. Evoluționism. Începînd chiar de la creațiune, Satana a derutat pe mulți, slăbindu-le încrederea în raportul Scripturii cu privire la originea neamului omenesc și cu privire la căderea omului. Numim evoluționism concepția "naturală" în legătură cu neamul omenesc, părere bazată pe presupunerea că viața a început din întîmplare și că neamul omenesc, printr-un lung proces de evoluție, s-a ridicat din formele inferioare ale vieții. Printr-un proces de supraviețuire a celor mai bine pregătiți pentru viață, ei au evoluat la starea prezentă. Fără să-și fi atins potențialul lor, ei evoluează încă.

Un număr din ce în ce mai mare de creștini au adoptat evoluționismul, care susține că Dumnezeu a folosit evoluția pentru a realiza creațiunea raportată în Geneza. Cei ce împărtășesc evoluționismul nu consideră capitolul 1 al cărții Geneza ca fiind literal, ci ca o alegorie sau ca un mit.

a. Concepția biblică cu privire la om și evoluționismul. Creștinii creaționiști sînt îngrijorați de impactul teoriei evoluționiste asupra credinței creștine. James Orr scria: "Creștinismul este confruntat astăzi nu cu atacuri succesive asupra doctrinei lui., ci cu o concepție opusă cu privire la lume, care pretinde că se bazează pe dovezi științifice, este construită și apărată cu multă pricepere, în timp ce, ideile ei fundamentale lovesc la temelia sistemului creștin". 9

Biblia respinge interpretarea alegorică sau mitică a Genezei. Scriitorii Bibliei interpretează Geneza 1-11 ca fiind o istorie literală. Adam, Eva, șarpele și Satana sînt considerați toți ca fiind personaje istorice în drama marii controverse (Iov 31, 33; Ecl. 7, 29; Mat. 19, 4. 5; Ioan 8, 44; Rom. 5, 12. 18. 19; 2 Cor. 11, 3; 1 Tim. 2, 14; Apoc. 12, 9).

b. Golgota și evoluția. Evoluția, indiferent de formă sau chip, vine în contradicție cu punctele fundamentale ale credinței creștine. Așa cum Leonard Verduin declara: "Istoria ’căderii’, a fost înlocuită de istoria ’ascensiunii’". 10 Creștinismul și evoluționismul sînt diametral opuse. Ori primii noștri părinți au fost creați după chipul lui Dumnezeu și au trecut prin experiența căderii în păcat, ori nu au trecut prin această experiență. Și, dacă nu au trecut, atunci de ce să mai fii creștin?

Golgota pune în modul cel mai categoric problema evoluționismului. Dacă n-a fost nici o cădere, atunci de ce era nevoie ca Dumnezeu să moară pentru noi?  Această moarte nu a fost o moarte oarecare, iar moartea Domnului Hristos pentru noi arată faptul că neamul omenesc nu era în ordine. Lăsați în voia noastră, noi am fi continuat să ne deteriorăm pînă cînd neamul omenesc ar fi fost nimicit.

Speranța noastră se sprijină pe Omul care a atîrnat pe cruce. Numai moartea Lui deschide posibilitatea unei vieți mai bune, plenare, care nu se va sfîrși niciodată. Golgota declară că noi avem nevoie de un înlocuitor care să ne elibereze.

c. Întruparea și evoluția. Poate că problema creațiune sau evoluție primește răspunsul cel mai bun atunci cînd privim creațiunea neamului omenesc din perspectiva întrupării. Introducînd în istorie pe Domnul Hristos, cel de al doilea Adam, Dumnezeu a intervenit printr-un act creator. Dacă Dumnezeu a putut realiza acest suprem miracol, atunci nu mai este nici o îndoială cu privire la puterea Sa de a crea pe primul Adam.

d. A ajuns omul la maturitate? În mod frecvent, evoluționiștii scot în evidență progresul fantastic al științei din ultimele secole, ca o dovadă că omul este arbitrul propriului său destin. Cu știința care îi procură cele necesare, în timp el va rezolva toate problemele omenirii.

Și totuși, rolul mesianic al tehnologiei se lovește de un scepticism crescînd, pentru că tehnologia a împins planeta pe marginea prăpastiei, distrugerii. Omenirea a dat cu totul greș în a supune inima păcătoasă. În consecință, tot progresul științific n-a făcut decît ca lumea să fie într-o primejdie și mai mare.

Din ce în ce mai mult, filozofia nihilismului și a disperării apare ca fiind valabilă. Dictonul lui Alexander Pope: "Speranța izvorăște continuu în pieptul omului" sună fals astăzi. Iov a înțeles mai bine realitatea: timpul merge înainte "și nu mai am nici o nădejde" (Iov 7, 6). Lumea omului aleargă spre nimicire. Cineva din afara istoriei omenirii trebuie să vină, s-o cucerească și să aducă o nouă realitate în viața ei.

Raze de speranță. Cît de mare a fost stricăciunea omenirii? La cruce, oamenii L-au ucis pe Creatorul lor. Cel mai josnic și mai îngrozitor paricid! Dar Dumnezeu n-a lăsat omenirea fără speranță.

David a contemplat poziția neamului omenesc în cadrul creațiunii. La început, impresionat de vastitatea Universului, David a gîndit că omul este fără importanță. Apoi, a devenit conștient de adevărata poziție a neamului omenesc. Vorbind despre relația prezentă a omului cu Dumnezeu, el a spus: "L-ai făcut cu puțin mai prejos decît Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui" (Ps. 8, 5. 6; Evr. 2, 7).

În ciuda căderii, a mai rămas un sentiment al demnității umane. Deși mutilat, chipul divin n-a fost cu totul șters. Deși căzut, corupt, păcătos, omul este încă reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Natura sa este mai prejos de cea divină, totuși el deține o poziție demnă, aceea de administrator al creațiunii pămîntene a lui Dumnezeu. Cînd David și-a dat seama de aceasta, a răspuns cu laude și mulțumiri: "Doamne, Dumnezeul nostru, cît de minunat este Numele Tău pe tot pămîntul" (Ps. 8, 9).

Legămîntul harului

Prin păcătuire, prima pereche de oameni a devenit păcătoasă. Nemaiputînd să reziste Satanei, vor mai putea fi ei vreodată liberi sau vor fi lăsați să piară? Mai era vreo speranță?

Legămîntul dat la cădere. Mai înainte ca Dumnezeu să pronunțe pedeapsa pentru păcatele comise de perechea decăzută, El le-a adus nădejde, dîndu-le legămîntul harului. El a spus: "Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămînța ta și sămînța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcîiul" (Gen. 3, 15).

Solia lui Dumnezeu a adus încurajare, pentru că ea anunța că, deși Satana a adus omenirea sub blestemul păcatului, în final el va fi înfrînt. Legămîntul a fost făcut între Dumnezeu și neamul omenesc. În primul rînd, Dumnezeu a făgăduit că, prin harul Său, va ridica o fortăreață împotriva păcatului. El va pune ură între șarpe și femeie, între urmașii lui Satana și poporul lui Dumnezeu. Aceasta va întrerupe legătura omului cu Satana și va deschide calea pentru o legătură reînnoită cu Dumnezeu.

Războiul dintre biserica lui Dumnezeu și Satana avea să continue de-a lungul veacurilor. Conflictul avea să atingă apogeul lui odată cu moartea Domnului Isus Hristos, care a fost personificarea profetizată a Seminței femeii. La Golgota, Satana a fost înfrînt. Deși a reușit să rănească Sămînța femeii, autorul păcatului a fost totuși înfrînt.

Toți aceia care acceptă darul harului lui Dumnezeu vor cunoaște o vrăjmășie împotriva păcatului care îi va face biruitori în lupta cu Satana. Prin credință, ei se vor împărtăși de biruința Mîntuitorului de la Golgota.

Legămîntul făcut înainte de creațiune. Legămîntul harului nu a luat ființă după cădere. Scripturile ne fac cunoscut cum, înainte de creațiune, Persoanele Dumnezeirii au convenit între Ele să salveze neamul omenesc, dacă acesta va cădea în păcat. Pavel spunea că Dumnezeu "ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său" (Ef. 1, 4-6; 2 Tim. 1, 9). Vorbind despre jertfa ispășitoare a Domnului Hristos, Petru spunea: "El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii" (1 Petru 1, 20).

Legămîntul s-a bazat pe o temelie nezdruncinată – făgăduința și jurămîntul personal al lui Dumnezeu (Evr. 6, 18). Isus Hristos era Garantul legămîntului (Evr. 7, 22). Garantul este cineva care ia asupra sa orice datorie sau obligație în cazul în care o persoană nu-și poate îndeplini obligațiile. Faptul că Domnul Hristos slujește ca Garant însemna că, dacă neamul omenesc va cădea în păcat, El va lua asupra Sa pedeapsa cuvenită păcatului. El va plăti prețul răscumpărării lor; El va face ispășire pentru păcatele lor; El va împlini cerințele legii călcate a lui Dumnezeu. Nici o ființă omenească și nici un înger nu puteau să-și asume această răspundere. Numai Domnul Hristos, Creatorul, ca reprezentant unic al neamului omenesc, putea să-Și asume această responsabilitate (Rom. 5, 12-21; 1 Cor. 15, 22).

Fiul lui Dumnezeu nu este numai Garantul legămîntului; El este, de asemenea, Mijlocitorul și Executorul. Descrierea misiunii Sale ca Fiu întrupat al omului descoperă acest aspect al rolului Său. El a spus: "Căci M-am coborît din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 6, 38; 5, 30. 43). Voința Tatălui este "ca oricine vede pe Fiul, și crede în El, să aibă viața veșnică" (Ioan 6, 40). "Și viața veșnică este aceasta", spune El, "să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17, 3). La sfîrșitul misiunii Sale, El a mărturisit despre împlinirea însărcinării date de Tatăl Său, spunînd: "Eu Te-am proslăvit pe pămînt, am sfîrșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac" (Ioan 17, 4).

La cruce, Domnul Hristos a împlinit angajamentul Său de a fi Garantul neamului omenesc în cadrul legămîntului. Strigătul Său: "S-a sfîrșit" (Ioan 19, 30) marchează împlinirea misiunii Sale. Cu propria Sa viață El a plătit pedeapsa pentru cerințele legii lui Dumnezeu călcate, garantînd mîntuirea neamului omenesc pocăit. În acel moment, sîngele Domnului Hristos a ratificat legămîntul harului. Prin credința în sîngele Său ispășitor, păcătoșii pocăiți vor fi adoptați ca fii și fiice ale lui Dumnezeu, devenind astfel moștenitori ai vieții veșnice.

Acest legămînt al harului demonstrează iubirea infinită a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Încheiat înainte de creațiune, legămîntul a fost făcut cunoscut după cădere. La data aceea, într-un sens special, Dumnezeu și omenirea au devenit parteneri.

Reînnoirea legămîntului. Din nefericire, omenirea a respins acest minunat legămînt al harului atît înainte de potop, cît și după el (Gen. 6, 1-8; 11, 1-9). Cînd Dumnezeu a oferit din nou legămîntul, El a făcut lucrul acesta prin Avraam. Din nou, El a afirmat făgăduința răscumpărării: "Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea" (Gen. 22, 18; 12, 3; 18, 18).

Scriptura scoate în mod deosebit în evidență credincioșia lui Avraam față de condițiile legămîntului. Avraam "a crezut pe Dumnezeu, și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire" (Gen. 15, 6). Participarea lui Avraam la binecuvîntările legămîntului se baza pe harul lui Dumnezeu și era, de asemenea, condiționată de ascultarea sa. Aceasta descoperă faptul că legămîntul susține autoritatea legii lui Dumnezeu (Gen. 17, 1; 26, 5).

Credința lui Avraam era de o așa calitate, încît lui i s-a dat titlul de "tatăl tuturor celor ce cred" (Rom. 4, 11). El este modelul de neprihănire prin credință care se manifestă prin ascultare (Rom. 4, 2-3; Iacov 2, 23-24). Legămîntul harului nu revarsă în mod automat binecuvîntările sale asupra descendenților naturali ai lui Avraam, ci numai asupra acelora care urmează exemplul de credință al lui Avraam. "Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sînt cei ce au credință" (Gal. 3, 7). Fiecare persoană în parte de pe pămînt poate primi făgăduințele legămîntului mîntuirii, îndeplinind condiția: "Dacă sînteți ai lui Hristos, sînteți sămînța lui Avraam, moștenitori prin făgăduință" (Gal. 3, 29). Din partea lui Dumnezeu, legămîntul sinaitic (numit de asemenea și primul legămînt) a fost o reînnoire a legămîntului avraamic al harului (Evrei 9, 1). Dar Israel l-a pervertit, făcîndu-l un legămînt al faptelor (Gal. 4, 22-31).

Noul legămînt. Pasajele scripturistice de mai tîrziu vorbesc despre "un legămînt mai nou și mai bun". 11 Aceasta se face nu pentru că legămîntul cel veșnic a fost schimbat, ci pentru că 1) prin necredincioșia lui Israel, legămîntul cel veșnic al lui Dumnezeu a fost pervertit într-un sistem al faptelor; 2) el a fost asociat cu o nouă descoperire a iubirii lui Dumnezeu în întruparea, viața, moartea, învierea și mijlocirea Domnului Isus Hristos (Evrei 8, 6-13); 3), dar numai la cruce el a fost ratificat cu sîngele lui Hristos (Dan. 9, 27; Luca 22, 20; Rom. 15, 8; Evr. 9, 11-22). 12

Ceea ce oferă acest legămînt acelora care îl acceptă este extraordinar. Prin harul lui Dumnezeu, el le oferă iertarea păcatelor. El oferă lucrarea Duhului Sfînt de a scrie Cele Zece Porunci în inimă și de a-l reface pe păcătosul pocăit după chipul Celui ce l-a făcut (Ier. 31, 33). Experiența noului legămînt, a nașterii din nou, aduce neprihănirea lui Hristos și experiența îndreptățirii prin credință.

Reînnoirea inimii, pe care el o produce, îi transformă pe oameni astfel, încît ei să aducă "roadele Duhului Sfînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blîndețea, înfrînarea poftelor" (Gal. 5, 22. 23). Prin puterea harului mîntuitor al Domnului Hristos, ei pot să umble, așa cum a umblat Hristos, bucurîndu-se zilnic de lucrurile ce sînt plăcute lui Dumnezeu (Ioan 8, 29). Singura nădejde a omenirii căzute este să accepte invitația lui Dumnezeu de a intra în legămîntul harului Său. Prin credința în Isus Hristos, noi putem trăi în acea relație care asigură adoptarea noastră ca fii și fiice ale lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos ai Împărăției Sale.

1. Doctrina cu privire la om a fost mult timp un termen teologic, folosit pentru discutarea componentelor familiei omenești. În această discuție "om" nu este sinonim cu "bărbat", ci desemnează ori ce ființă umană și a fost folosit pentru ușurarea discuției și pentru continuitatea tradiției și a semanticii teologice.

2. Berkhof, "Systematic Theology" (Teologie sistematică), pag. 183.

3. "Soul", (Suflet) Enciclopedie A. Z. Ș. ed. rev. , pag. 1361.

4. "Soul", (Suflet) Dicționar biblic A. Z. Ș. ed. rev. , pag. 1061

5. Ibid. , pag. 1064.

6. Comentarii Biblice A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 7, pag. 257.

7. Ibid, ed. rev. , vol. 3, pag. 1090.

8. "Sin" (Păcat), Dicționar biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 1042.

9. James Orr, God‘s image in Man (Chipul lui Dumnezeu în om), (Grand Rapids, MI: Wm. B. Erdmans, 1948), pag. 3 . 4.

10. Leonard Verduin, .Somewhat Less than God, The Biblical View of Man" (Ceva mai prejos decît Dumnezeu. Concepția Biblică asupra omului), (Grand Rapids, MI: Wm. B. Erdmans, 1970), pag. 69.

11. Noul testament asociază experiența lui Israel la muntele Sinai cu vechiul legămînt (Gal. 4, 24. 25). La Sinai, Dumnezeu a reînoit legămîntul cel veșnic al harului cu poporul Său, care fusese eliberat (1 Cron. 16, 14 . 17; Ps. 105, 8 . 11; Gal. 3, 15 – 17). Dumnezeu le-a făgăduit: "Acum, dacă veți asculta glasul Meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pămîntul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfînt" (Ex. 19, 5. 6; vezi și Gen. 17, 7. 9. 19).

Legămîntul a fost bazat pe neprihănirea prin credință (Rom. 10, 6-8; Deut. 30, 11-14), iar legea trebuie să fie scrisă în inima lor (Deut. 6, 4-6; 30, 14). Legămîntul harului este totdeauna expus pervertirii lui atunci cînd cei credincioși îl transformă într-un sistem al mîntuirii prin fapte. Pavel folosește faptul că Avraam nu a avut încredere în Dumnezeu și s-a bizuit pe propriile fapte pentru a-și atinge scopurile, ca o ilustrare a vechiului legămînt (Gen. 16; 12, 10-20; 20; Gal. 4, 22-25). De fapt, experiența neprihănirii prin fapte a existat chiar de cînd păcatul a intrat în această lume și astfel legămîntul cel veșnic a fost rupt (Osea 6, 7).

În toată istoria poporului Israel, majoritatea oamenilor au încercat să capete "o neprihănire a lor" prin "faptele legii" (Rom. 9, 30-10, 4) Ei au trăit în conformitate cu litera legii și nu după spirit (2 Cor. 3, 6). Încercînd să se îndreptățească singuri prin lege (Gal. 5, 4), ei au trăit sub condamnarea legii, sînt în robie și nu sînt liberi (Gal. 4, 21-23). În acest fel, ei au pervertit legămîntul de la Sinai.

Epistola către Evrei aplică primul sau vechiul legămînt la istoria lui Israel, de după Sinai, și descoperă natura lui temporară. Se arată că preoția levitică avea să fie temporară, îndeplinind o funcție simbolică pînă cînd avea să vină realitatea, Hristos (Evr. 9, 10). Este destul de trist că mulți au dat greș în a vedea că, în ele însele, ceremoniile erau fără valoare (Evr. 10, 1). Aderarea la acest sistem al "umbrelor", cînd tipul a întîlnit antitipul, cînd umbra a întîlnit realitatea, a deformat înțelegerea adevăratei misiuni a lui Hristos. Din acest motiv s-a folosit un limbaj atît de apăsat pentru a sublinia superioritatea legămîntului mai bun sau a legămîntului nou față de cel de la Sinai.

Vechiul legămînt, deci, poate fi descris în termeni negativi și pozitivi. În mod negativ, el se referă la un popor care a pervertit legămîntul cel veșnic al lui Dumnezeu. În mod pozitiv, el desemnează pentru slujba pămîntească, temporară, destinată de Dumnezeu a face față cazurilor de forță majoră, determinate de căderea neamului omenesc.

Vezi, de asemenea, White, "Patriarchs and Prophets" (Patriarhi și Profeți), pag. 370-373; White, "Our Work" (Lucrarea noastră), Review and Herald, iunie 1904, pag. 8; White, .A Holy Purpose to Restore Jerusalem" (Scopul sfînt al restaurării Ierusalimului), Southern Watchman, 1 martie 1904, pag. 142; Hasel, "Covenant în Blood" (Legămîntul în sînge), (Mountain View, CA, Pacific Press, 1982); Wallenkampf, "Salvation Comes From the Lord" (Mîntuirea vine de la Domnul) (Washington, D. C. , Review and Herald, 1983), pag. 84-90.

12. Cf. Hasel, .Covenant in Blood" (Legămîntul sîngelui).

Sursa: www.adventist.ro