„Am fost rastignit impreuna cu Hristos, si traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine.” (Gal. 2,20)
Sinuciderea mamei mele mi-a bulversat viata. Prima mea reactie a fost socul. Apoi negarea. Apoi mania. (Cum a putut sa-mi faca lucrul acesta mie, copiilor mei?) Apoi vinovatia. (De ce nu am facut eu ceva mai mult?)
In timp ce incercam sa imi reconstitui viata asezand lucrurile cap la cap, am pus la indoiala rolul lui Dumnezeu in suferinta mamei (avea psihoza maniacodepresiva) si in alegerea ei ulterioara de a-si pune capat vietii. Ori Dumnezeu, ori mama facuse o greseala fatala, iar aceasta concluzie aproape ca mi-a distrus relatia cu Dumnezeu.
In urmatorii doi ani, m-am luptat efectiv cu viata mea spirituala. Cred ca a fost o imbinare intre viata mea spirituala relativ sterila de dinainte de pierderea mamei, sinuciderea ei si intrebarile pe care aceasta mi le-a ridicat in minte despre rolul lui Dumnezeu in viata noastra. Atunci mergeam la o biserica mare, impersonala, unde nu aveam un grup de sprijin care sa ma asculte si sa ma incurajeze aratandu-mi ca Dumnezeu iubeste, iar Satana distruge.
Sunt stanjenit sa spun ca aproape L-am parasit pe Dumnezeu. Am continuat sa merg la biserica, dar mai mult pentru copii. Chiar daca duceam o lupta, credeam inca in Dumnezeu si doream ca si copiii mei sa aiba o relatie cu El. Nu voiam sa se rupa de biserica din cauza mea. Inainte de a ma hotari sa-L parasesc pe Dumnezeu, mi-am luat angajamentul sa mai citesc si sa mai fac cercetari. Am citit o carte scrisa de Philip Yancey, "Unde este Dumnezeu cand ne doare?". Aceasta m-a ajutat intr-adevar. Am inceput sa mergem la o biserica mai mica, unde m-am implicat, mi-am facut prieteni care m-au iubit asa cum eram si am inceput terapia.
In ultimii cinci ani am inviat efectiv din punct de vedere spiritual! Am avut cu adevarat o viata de devotiune si de rugaciune si am fost mult mai activ in biserica mea. Ma intreb de ce mi-a trebuit atat de mult timp (30 de ani) ca sa stabilesc o legatura adevarata cu Dumnezeu.
Dumnezeule, Tu esti asa de bun! Tu ai umeri mari, puternici, pe care pot sa ma sprijin cand ma simt slab. Tu ma asculti cu rabdare cand am indoieli cu privire la Tine si la planurile sau procedeele Tale si ma iubesti indiferent cum stau lucrurile. Iti multumesc!
Autor: Rob Thomas
