
      "Veniti la mine  toti cei truditi si  împovărati si Eu vă voi da odihnă."  (Matei 11,28) 
               John K. Terres, un scriitor al naturii sălbatice, se bucura de compania  unor tăietori de 
       cherestea din pădurile New York-ului.  Era o  zi rece de ianuarie, si zăpada era de o jumătate de 
       metru,  cu movile până la 1,5 metri de zăpadă.  Oprindu-se pentru pauza de masă,  oamenii stăteau 
       într-un cerc lejer în jurul focului, mâncând  si vorbind. 
              Deodată unul dintre oameni a cerut să fie  liniste.  După sunetul lătrăturilor îndepărtate dar 
        inconfundabile, oamenii si-au dat seama că niste câini vânau o  căprioară.  În zăpadă mare, câinii 
       pot obosi si omorî cu  usurintă o căprioară.  Lătrăturile păreau că vin în directia lor, si  oamenii, cei 
       mai multi dintre ei erau vânători, au apucat în  mână niste pari grosi si s-au plasat în jurul focului.  În 
        timp ce focul trosnea ei asteptau în tăcere. 
              O  căprioară a apărut dintre brazi în luminis.  Respira greu si gemea.   Câinii veneau chiar în 
       spatele ei.  Potrivit legilor pădurii,  sansele de scăpare ale căprioarei păreau mici.  Căprioara se 
        chinuia cu fiecare pas prin zăpada înaltă.  Si-a ridicat capul si  pentru prima dată s-a părut că 
       remarca prezenta oamenilor si a  focului.  Fără să piardă nici un moment, ea a luat o decizie 
        instinctivă: să actioneze într-un mod care sfida logica obisnuită.   Apropiindu-se de oameni, ea s-a 
       strecurat printre doi dintre  ei si s-a oprit lângă foc, în interiorul cercului.  Ea a fost mai  dispusă să 
       depindă de mila oamenilor decât pe cea a  câinilor.  A fost o alegere bună. 
              Oamenii si-au  folosit bâtele ca să alunge câinii, iar ei s-au întors schelălăind în  pădure. 
       Căprioara a asteptat un moment lângă foc trăgându-si  răsuflarea.  Apoi, s-a întors încet în pădure. 
       John Terres  referindu-se la comportamentul căprioarei  la numit "probabil determinat  de groază". 
       Ce părere ai? 
              Un dusman real  ne vânează pe fiecare, "caută pe cine să înghită" (1 Petru 5,8).  Si noi  nu ne 
       putem baza pe puterea noastră nici să-l facem să fugă  nici să-l păcălim.  Singura noastră sperantă 
       este să ne  apropiem de Fiul lui Dumnezeu care se va lupta pentru noi cu acel câine  bătrân, diavolul.

