Haine si podoabe in Biserica primara
Indemnurile lui Tertullian pentru modestie
Avertizarile lui Clement impotriva inzorzonarii trupului
Recomandarea lui Ciprian pentru modestie
Rugamintile staruitoare ale lui Chrisostom pentru modestie
Reguli apostolice despre modestie
Haine si podoabe in Evul Mediu
Extravaganta clericilor
Extravaganta clasei sociale de mijloc
Legi limitative
Haine si podoabe de la Reformatiune pana azi
Anabaptistii si infatisarea modesta
O lectie de la Mennoniti
Cele 6 motive ale lui John Wesley pentru modestie
Phoebe Palmer: Un reformator al hainelor
Reforma in imbracaminte in Biserica Adventista
Concluzie
Care sa fi fost oare standardele imbracamintei crestine in timpul istoriei Bisericii? Au urmat crestinii in general poruncile modei sau poruncile Cuvantului lui Dumnezeu? Cat de mult au tinut crestinii la principiile modestiei si simplitatii in haine si podoabe? Cum a influentat atitudinea fata de haine si podoabe, simtamantul identitatii si al misiunii Bisericii?
Obiectivul capitolului. Acest capitol cauta sa dea raspunsuri la cele de mai sus, privind pe scurt atitudinea crestinilor fata de haine si podoabe in perioadele principale ale istoriei bisericesti. Vom descoperi ca crestinii nu au fost imuni fata de moda extravaganta a vremii, dar ca in fiecare generatie au fost crestini care s-au imbracat cu modestie, sobrietate si decenta. O importanta lectie pe care o luam din aceasta analiza este ca redesteptarea religioasa sau declinul Bisericii este adesea reflectat in reforma in imbracaminte sau in extravaganta membrilor ei. Istoria hainelor si a podoabelor ilustreaza in multe feluri oscilarea omului intre mandrie, pofta si lacomie, pe de o parte, si umilinta, modestie si generozitate, pe de alta parte.
Partea I – Haine si podoabe in Biserica primara
O lume a luxului. Crestinismul s-a nascut in timpul perioadei de aur a Imperiului Roman. In anul 31 in. Hr., Imparatul Augustus a unificat imperiul prin infrangerea rivalilor de la rasarit, Antonius si Cleopatra, si a inaugurat o perioada de pace si prosperitate nemaiintalnita pana atunci. Bogatiile acumulate prin prazi de razboi au permis ridicarea unei clase de mijloc, care si-au intrebuintat averile in haine si podoabe extravagante. Vechea virtute romana a modestiei a disparut prin expansiunea luxului rasaritean, si chiar imparatii s-au dedat unui proces de promiscuitate. Extravaganta fara limite a vremii a fost criticata de moralisti romani ca Seneca, Quintillian, Cato, Epictetus, Lucius Valerius.
De exemplu, faimosul orator roman Quintillian spunea: "O haina splendida, potrivita, confera demnitate purtatorului, dar o vestimentatie afemeiata si luxoasa care e facuta pentru impodobirea trupului, descopera dezordinea mintii". Pentru impodobirea corpului era nevoie de un proces costisitor. O matroana bogata avea mai multe sclave care o imbracau si o pieptanau. Parul era impodobit in diverse moduri si cu diverse scule de par, cu aur si pietre scumpe. Erau folosite peruci, in special blonde. Culoarea favorita a hainelor era purpuriul, care era extrem de costisitor.
"Diamante, smaralde, topaze, opale si sardonix, erau pietrele favorite. Perlele erau indragite mai mult ca toate. Iulius Cezar a cumparat din Servilia o perla care l-a costat 21.250 lire, aprox. 80.000 dolari. Cerceii erau facuti din perle; Seneca aminteste de unele femei care purtau doua sau trei averi in urechile lor. Sabotii erau incrustati cu perle; Nero avea o camera ai carei pereti erau acoperiti cu perle. Plinius a vazut-o pe Lollia Paulina, sotia lui Caligula purtand o haina asa de acoperita cu perle si smaralde incat pretuia 450.000 lire, aprox. 1.660.000 dolari.
Matasurile erau privite ca fiind arma cea mai seducatoare, deoarece era un material extrem de fin, transparent si lipicios, care putea atrage interesul privitorului deoarece linia gatului nici nu exista. Efectul hainelor de matase il revolta pe Seneca: "Acolo am vazut haine de matase, daca pot fi numite haine, care nu protejau nici corpul unei femei, nici modestia ei, si nici nu se putea spune ca este chiar goala. Aceste haine se cumparau cu multi bani… pentru a putea descoperi aceleasi suprafete feminine atat publicului cat si amantilor in dormitor."
Crestinii: asemanatori si totusi diferiti. In aceste vremuri de extravaganta si decadere morala au fost chemati primii crestini sa traiasca si sa-si marturiseasca credinta. Ei au fost chemati sa demonstreze puritatea si simplitatea credintei lor fiind asemanatori, si totusi diferiti fata de restul societatii. Ei erau asemanatori, in sensul ca se imbracau, vorbeau si traiau la fel ca oamenii obisnuiti. Tertullian (160-225), un lider influent al Bisericii, care este cunoscut ca parintele crestinatatii latine, raspunde la acuzatia ca crestinii sunt antisociali (mizantropi – care urasc pe oameni): "Nu suntem brahmanisti indieni, nici gymnosofisti (gymnos – goi, saraci), care traiesc in paduri si se izoleaza de viata sociala… Noi locuim cu voi in aceasta lume, nu ne retinem nici de la forum, nici de la piata centrala, nici de la baie, nici de la cabine, ateliere, hanuri, piata, comert. Noi calatorim pe mare cu voi, participam la lupte, si murim ca si voi; si in acelasi fel suntem uniti cu voi in comert, si chiar in arta, lucrarile noastre sunt in beneficiul tuturor".
Dar cu toate ca Tertullian explica acest lucru in diverse articole, crestinii erau diferiti, deoarece erau credinciosi lui Hristos. Ei erau chemati sa traiasca in aceasta lume, dar fara a se impartasi de practicile ei imorale. Aceasta insemna, de exemplu, ca nu se angajau in ocupatii care nu se potriveau cu credinta lor. In "Traditia apostolica", Hippolytus de Roma (215), mentiona cateva din ocupatiile interzise crestinilor: sculptori sau pictori de idoli, actori si producatori de spectacole, gladiatori si antrenori, vanatori si spectacole cu animale salbatice, preoti sau pazitori ai idolilor, soldati combatanti, comandanti militari, magistrati civili, prostituati de ambele sexe, bufoni, vrajitori, astrologi, ghicitori, descantatori, producatori de amulete. Aceste ocupatii erau excluse deoarece aveau de a face cu idolatria, cu magia, cu uciderea, cu varsarea de sange si cu imoralitatea sexuala.
Deosebirea stilului de viata crestin era evidenta in special prin hainele lor modeste si simple. Apostolul Pavel si apostolul Petru, asa cum am vazut, indemna pe crestini sa nu se conformeze lumii din acea vreme prin infrumusetarea corpurilor lor cu "impletituri de par, cu aur, pietre scumpe sau haine extravagante" ci sa arate deosebirea lor fata de lume prin impodobirea cu modestie si gust… "asa cum se cuvine unor femei care spun ca sunt evlavioase" (1 Tim. 2,9-10; 1 Petru 3,1-6).
Indemnurile lui Tertullian la modestie. Codul vestimentar al Noului Testament privind simplitatea si modestia, conceput de apostoli, a fost intarit de conducatorii Bisericii din primele veacuri. Cateva exemple pot servi ca ilustratii.
In anul 202, Tertullian a scris un volum "Despre infatisarea exterioara a femeii", in care el indemna femeile "sa lepede podoabele pamantesti, daca le doresc pe cele ceresti. Nu iubiti aurul, in care s-au intiparit toate pacatele lui Israel. Voi trebuie sa urati toate lucrurile care au ruinat pe parintii vostri, tot ce au adorat ei, incat au devenit urati de Dumnezeu. Impodobiti-va cu podoabele profetilor si apostolilor, intarind marturia voastra prin simplitate, modestie; pictati-va ochii cu sfiiciune, si gura cu tacere; agatati-va de urechi Cuvantul lui Dumnezeu; la gat puneti-va jugul lui Hristos; … Imbracati-va cu perlele neprihanirii, inul subtire al sfinteniei, purpura modestiei. Astfel infrumusetate, veti avea pe Dumnezeu ca iubit." El era de acord cu hainele frumoase, potrivite si ingrijirea parului si a pielii. Ceea ce condamna erau hainele seducatoare si podoabele destinate pentru captivarea atentiei.
Tertullian cunostea faptul ca oamenii sunt amagiti de podoabe. El mentioneaza practicile unor barbati pagani "de a-si aranja parul, de a-si ascunde incaruntirea, de a elimina orice deficienta, de a vopsi parul, de a-si acoperi corpul cu diverse cosmetice, s.a." El condamna dorinta barbatilor "de a fi atragatori prin mijloace de voluptoasa atractie", ca fiind "ostila modestiei, caci acolo unde este prezent Dumnezeu, este modestie, si este sobrietatea, insotitoarea si aliatul acesteia".
Avertizarile lui Clement impotriva inzorzonarii trupului. O condamnare asemanatoare a hainelor extravagante si a podoabelor o gasim in scrierile lui Clement din Alexandria (150-215), contemporan cu Tertullian, care a condus Scoala catehetica (baptismala) din Alexandria intre anii 190-202. In volumul sau, "Invatatorul", Clement intra in multe detalii pentru a descrie hainele luxoase, sandalele si podoabele de aur, pieptanaturile, si multimea de ornamente purtate de femei. El face o lista de podoabe femeiesti, asa cum sunt date de un satiric grec: "mese de par, filete, pietre scumpe, bratari, coliere, cosmetice, cercei, bijuterii de tot felul, inele, verigi de tot felul, catarame, vopsele pentru ochi, etc., etc., etc."
Clement se uimea "cum acei care poarta asemenea poveri nu sunt ingrijorati de moarte. O, nebuneasca ingrijorare! O, stupida alergare pentru etalare! Pentru acestia Spiritul Sfant prooroceste prin Tefania: ’argintul si aurul lor nu pot sa-i apere in ziua maniei Domnului’. Dar pentru acele femei care s-au unit cu Hristos, este potrivit sa se impodobeasca nu cu aur, ci cu Scriptura, prin care poate straluci lumina!"
Dupa Clement, crestinii n-ar trebui sa spuna "Posed multe lucruri: de ce sa nu ma bucur?" ci "Posed multe lucruri: de ce sa nu dau si celor care au multe nevoi?" Mai departe el vorbeste despre principiul responsabilitatii: "Este monstruos ca cineva sa traiasca in lux, in timp ce multi sunt saraci. Este mai glorios sa faci bine multora, decat sa traiesti in lux. Cu mult mai intelept este sa-ti folosesti banii pentru nevoile oamenilor, decat pentru bijuterii sau aur! Este cu mult mai folositor sa te impodobesti cu prieteni, decat cu ornamente fara viata!"
Ca si Tertullian, Clement vorbeste impotriva practicilor pagane a acelor barbati care-si inzorzonau corpurile ca si femeile, angajand servitori care sa-i imbrace si sa-i pieptene, si folosind haine transparente si parfumuri. El indemna pe crestini sa se fereasca de astfel de vanitati paganesti si sa se bucure de frumusetea lor reala, care vine nu din smulgerea parului, ci din lepadarea senzualitatii. Chemarea crestina este de a lepada "omul vechi (nu incaruntit), corupt prin pofte inselatoare, si de a fi reinnoit (nu prin vopsire si ornamente), ci in duhul mintii, si de a imbraca omul nou, facut dupa chipul lui Dumnezeu in neprihanire si sfintenie".
Recomandarea lui Ciprian pentru modestie. Recomandari asemanatoare gasim si in scrierile lui Ciprian (mort la 258), episcop al Cartaginei. In micul sau volum "Despre hainele fecioarelor", el indemna pe femei sa fie modeste in imbracaminte. El spunea ca o femeie lipsita de modestie nu poate pretinde ca apartine lui Hristos. "Imbracandu-se cu perle si purpuriu, nu s-au putut imbraca si cu Hristos; impodobite cu aur si perle, si coliere, ele au pierdut podoabele inimii si ale spiritului".
Ciprian sfatuia pe femei, "ca un parinte" spunand: "Lasati infatisarea voastra sa fie necorupta, gatul neimpodobit; nu va raniti urechile, nu va inconjurati degetele si incheieturile cu verigi, nici picioarele cu verigi de aur, nu va vopsiti parul si nici ochii, caci Dumnezeu va priveste."
Aceste recomandari descopera faptul ca multi crestini in secolul II si III au fost influentati de extravaganta si lipsa de modestie a modei, in ciuda apelurilor constante a liderilor Bisericii de a fi modesti si sobri in infatisarea exterioara. Acest lucru este adevarat si in timpul nostru. Multi crestini urmeaza mai indeaproape moda lipsita de modestie decat sfaturile biblice privind modestia, decenta si sobrietatea.
Conformarea crestinilor la moda lumii in diverse timpuri, nu poate intuneca adevarul ca totusi crestinii au avut si curajul s-o respinga, imbracandu-se, dupa principiile biblice cu modestie si decenta. Paganii au scris despre felul modest in care se imbracau crestinii. Citim in "Patimile lui Perpetua si Felicitas" ca Perpetua si alte femei nou-botezate erau silite sa poarte haine pagane si podoabe inainte de a fi executate in arena din Cartagina, Africa de Nord, in ziua de 7 martie 203. Prin acest act, paganii voiau sa batjocoreasca modestia crestina.
Rugamintile staruitoare ale lui Crisostom pentru modestie. Secolul IV deschide un nou capitol in istoria crestinismului. Edictul de la Milan, 313, emis de noul "convertit" Constantin, a pus capat persecutiilor si a inaugurat o era a protectiei imperiale si a prosperitatii financiare a Bisericii. Milioane de pagani au intrat deodata in Biserica, in timp ce se tineau de stilul lor de viata pagan.
Se poate intelege gravitatea acestei probleme cand citim predicile liderilor Bisericii din acel timp. De exemplu, Ioan Gura de Aur (Crisostom), cunoscut ca cel mai mare predicator al primelor secole, a tinut o serie de predici intre 386 si 403 in principalele orase crestine, Antiohia si Constantinopol. In predicile sale, frecvent chema pe barbati si femei sa se imbrace modest si sobru, evitand hainele costisitoare si podoabele.
Intr-o predica despre Evrei 11,37-38, Crisostom facea apel la modestie, punand in contrast imbracamintea crestina cu cea pagana, prin ilustratia a doua trupe de actori jucand in doua teatre diferite. "Celor de pe scena li se potrivesc hainele extravagante si bijuteriile, deoarece aceasta tinuta le apartine lor, curvelor, celor care vor sa fie priviti. Ei sa se imbrace seductiv, caci sunt pe scena ca sa danseze. Dar o femeie care profeseaza bunatatea, trebuie sa se imbrace altfel. Exista o alta maniera de a te infrumuseta. Tu esti de asemenea de la un teatru, si pentru acel teatru trebuie sa te infrumusetezi, folosind altfel de ornamente. Ce este acest teatru? Cerul, compania ingerilor. Vorbesc nu numai despre fecioare, dar si de celelalte femei. Toti cei care cred in Hristos sunt in acest teatru. Vorbiti acel fel de lucruri care plac acelor spectatori. Puneti acele haine care le plac lor".
Crisostom era si el revoltat de hainele extravagante si ornamentele unor membri ai Bisericii, pentru ca intr-o predica despre 1 Timotei 2,9-10, el intra in detalii privind aurul, perlele, hainele scumpe, cosmetice, vopsele pentru ochi, pieptanaturi elaborate. El exclama: "De ce sa nu purtati acele haine si ornamente care plac lui Dumnezeu: modestie, castitate, ordine, sobrietate? Nu mai putem deosebi desfranatele de fecioare, asa de mult a avansat indecenta. Haina unei fecioare nu este studiata, ci e simpla si fara ornamente; dar observam ca astazi ele au multe articole care fac hainele lor sa atraga atentia. O, femeie, opreste-ti nebunia! Deplaseaza-ti preocuparea spre suflet, si spre impodobirea interioara. Caci infatisarea exterioara de care te preocupi, nu sufera cu nimic devenind frumoasa pe dinauntru".
Crisostom s-a evidentiat pentru curajul sau de a denunta pompa si extravaganta celor bogati si puternici, inclusiv a imparatesei Eudoxia, renumita pentru etalarea in public a podoabelor si hainelor ei costisitoare. Nereusind sa aduca la tacere denunturile lui Crisostom prin favoruri eclesiastice, Eudoxia a recurs la acuzatii ridicole pentru a-l condamna si a-l trimite in exil in anul 403. Istoria lui Crisostom ne aminteste cat este de dificil pentru orice predicator sau scriitor sa denunte hainele extravagante si ornamentele, deoarece asemenea predici sau scrieri ranesc ceea ce unii oameni iubesc cel mai mult, adica vanitatea (desertaciunea) si mandria lor.
Reguli apostolice despre modestie. Denuntari ale lipsei de modestie in infatisarea exterioara se intalnesc in scrierile altor lideri ai Bisericii, ca Chiril din Ierusalim si Basil de Cezarea. Pe scurt, vom mentiona doar un singur document, si anume o colectie de legi eclesiastice, datand din ultima parte a secolului IV, cunoscut sub numele de "Constitutiile aspostolice". Aici putem gasi reguli pentru barbati si femei privind podoabele.
Regulile pentru barbati includeau urmatoarele: "Sa nu permiti parului capului tau sa creasca prea lung, ci mai degraba taie-l scurt… Sa nu porti haine care sa fie batatoare la ochi; sa nu-ti folosesti inventivitatea in asemenea articole, ciorapii sau pantofii sa fie normali, potriviti. Sa nu-ti pui niciodata un inel de aur in deget; caci toate aceste podoabe sunt semne ale lascivitatii; astfel ca daca vei fi preocupat despre moda indecenta, vei si actiona in consecinta." Este demna de notat interdictia cu privire la inele de aur. Avand in vedere documente timpurii, asa cum vom vedea in cap.6, crestinilor le era ingaduit sa poarte un inel de nunta; aceasta interzicere arata ca in acest timp, inelul simplu, marital, a deschis calea purtarii inelelor ornamentale, si de aceea folosirea lor era interzisa.
Femeile erau invatate sa fie credincioase sotilor lor, evitand hainele si ornamentele ispititoare: "Daca vrei sa fii credincioasa, si sa placi Domnului, o, sotie, nu supra-adauga ornamente frumusetii tale, ca sa placi altor barbati; nici sa nu porti broderii fine, haine sau pantofi ca sa atragi pe aceia care sunt ispititi de aceste lucruri… Sa nu-ti pictezi chipul, care este chipul lui Dumnezeu, caci nu exista nici o parte din fiinta tare care sa aiba nevoie de ornamente, deoarece toate lucrurile pe care le-a facut Dumnezeu sunt foarte bune! Adaugarea unor podoabe ispititoare la ceea ce deja este foarte bun, este o insulta adusa darului divin".
Marturiile primelor patru secole descopera astfel un deosebit interes al conducatorilor religiosi de a incuraja pe crestin sa se opuna modei imorale a timpului lor. Nu era usor pentru crestini, in societatea pagana a acelor vremuri, sa mentina standardele morale ale modestiei si decentei in haine si ornamente. Si nici astazi nu este mai usor, in societatea noastra hedonistica (cu valori derivate din placere), din care modestia a fost exclusa. Vestea cea buna a Evangheliei este ca noi putem face acest lucru, deoarece Hristos este puterea noastra (Filip 4,13).
Partea II – Haine si ornamente in timpul Evului Mediu
Odata cu acapararea Europei Occidentale de catre triburile germanice, cultura romana a fost subordonata sau distrusa. Perioada dintre secolul V si secolul X este aproape un vid in ce priveste hainele si ornamentele crestine. Doua importante schimbari au avut loc in aceasta perioada. Mai intai, hainele clericilor au devenit diferite fata de laici. Al doilea, extravaganta in haine si podoabe a devenit problema clerului si a nobililor, mai mult decat a crestinilor de rand. Acestia din urma erau prea saraci ca sa-si permita haine si podoabe costisitoare.
Haine clericale. In timpul primelor cinci secole, hainele clericilor nu erau diferite fata de cele ale laicilor. Motivul de seama este natura democratica a crestinismului timpuriu, in care nu era nici o deosebire de clasa intre clerici si laici. Dar in secolul VI, hainele civile ale clericilor au devenit deodata diferite. Motivul este ca in timp ce poporul a adoptat tunica scurta, pantalonii si mantaua invadatorilor teutoni, clerul a retinut tunica lunga si toga (pallium) romanilor.
Papa Grigore cel Mare (590-604) nu permitea nimanui din preajma sa, sa fie acoperit cu haine "barbare". El impunea celor din anturajul sau vesmintele vechii Rome. Incepand cu secolul VI gasim canoane care interzic clerului sa poarte haine seculare. Unii cercetatori spun ca hainele clericale catolice deriva din haina preoteasca a Vechiului Testament, dar asa cum arata Enciclopedia Catolica, acestea s-au dezvoltat din haina seculara a lumii greco-romane.
Evolutia hainelor preotesti reflecta dezvoltarea puterii sacramentale a preotului la altar. Invatatura dupa care preotul la altar transforma elementele cinei Domnului in chiar trupul si sangele Mantuitorului, da preotului prestigiu si putere supranaturala. Punandu-si hainele liturgice pentru celebrarea Euharistiei, preotul este in masura sa impresioneze adunarea cu presupusa lui putere. "Cu ajutorul hainelor sale, preotul imbraca atributele divine. Prin diverse haine pe care le schimba, el arata puterea divina in diverse aspecte." In concluzie, deci, hainele liturgice ridica superioritatea preotului in ochii congregatiei.
Extravaganta clericala. Folosirea hainelor liturgice pentru a da preotului o aura de divin, a contribuit in acelasi timp si la cresterea extravagantei in folosirea unor haine si podoabe costisitoare. Iar daca preotul este imbracat cu haine luxoase si impodobit cu aur si bijuterii la altar, de ce acestea n-ar fi bune si pe strada pentru oricine? Aceasta ne ajuta sa intelegem de ce incepand cu secolul VI, mustrarile privind hainele si podoabele sunt adesea date mai mult clerului decat laicilor. Cu alte cuvinte, in timpul primelor cinci secole, clerul indemna pe laici sa se imbrace cu modestie, incepand cu secolul VI clerul este cel mustrat pentru lipsa de modestie.
Dictionarul de Antichitati Crestine noteaza ca "Conciliul de la Nicea, din anul 787, condamna prin canonul 15 pe episcopi si clerici, care se deosebeau prin bogatia si culorile stralucitoare ale hainelor. Astfel, Tarasius, patriarhul Constantinopolului (m. 806) poruncea clerului sa se abtina de la purtarea braurilor de aur, si de la haine cu purpura si matase, recomandand braul de par de capra, si tunici decente, dar nu pompoase. Conciliul de la Aix, din anul 816, canonul 124, critica violent podoabele personale si luxul hainelor clericale, si sfatuieste pe clerici sa nu fie nici pomposi, nici dezordonati."
Pentru a ne face o idee despre extravaganta hainelor clericale, e de ajuns sa privim una din ilustratiile din manuscrisele Evului Mediu, in care clericii apar invesmantati cu haine cu aur, bijuterii, si blanuri costisitoare. In cartea "Istoria hainelor clericale", Geo Tyack scrie: "Numarul si maretia hainelor adunate in Catedrale si marile Manastiri din Anglia Evului Mediu sunt incredibile. La Canterbury in 1315 erau peste 60 haine in folosinta obisnuita. La Exter, in 1327, erau 74. Multe din acestea erau incrustate cu aur. Conrad, staretul de la Canterbury a donat acestei catedrale in 1108, o sutana magnifica, cu aur, avand drept ciucuri 140 de clopotei de argint."
Acelasi lucru e adevarat pentru toata Europa occidentala. O vizita la muzeul "Tesori Vaticani", poate fi o experienta iluminatoare pentru cine n-a vazut niciodata o asemenea colectie nepretuita de haine preotesti cu aur si bijuterii. In timp ce majoritatea oamenilor traiau in saracie si purtau haine grosolane si de proasta calitate, clericii traiau ca printii, ingaduindu-si hainele luxoase si bijuterii. Daca hainele pe care le purtam sunt un indiciu al caracterului, atunci aceste haine clericale medievale ne dau o indicatie despre apostazia lor spirituala. Pe parcursul acestei analize istorice, vom avea ocazia sa observam si alte ocazii cand redesteptarea sau decaderea spiritualitatii Bisericii este reflectata in reformarea hainelor sau dimpotriva, prin extravaganta in imbracaminte.
Extravaganta noii clase de mijloc. Situatia economica si sociala a inceput sa se schimbe in secolul XI, odata cu cruciadele, care au esuat in scopul lor de a captura "pamantul sfant" de la islamici, dar a reusit sa schimbe sistemul feudal si sa deschida marile drumuri comerciale. Rezultatul a fost nasterea unei noi clase sociale, aceea a negustorilor si meseriasilor care s-au imbogatit repede. Pana atunci au existat doua clase sociale, bogatii (nobili si clerici) si saracii (toti ceilalti). Noua clasa a "printilor comertului" era doritori sa-si afirme rangul prin bunastarea lor, deoarece n-o puteau face prin descendenta. Ei au adoptat stilul luxos al nobililor, care includea extravaganta in haine si bijuterii.
In cartea "Italia in sec. XIII", Charles Sedwick descria astfel extravaganta hainelor: "Femeile la moda purtau in subtire, purpura, brocart, articole de aur si argint, bijuterii de toate felurile, accesorii si zorzoane. Camasile erau decoltate spre stupoarea celor sobri; purtau par fals si se pictau si se pudrau intr-un mod dezgustator; purtau dantele si podoabe spre a fi pe gustul modei". Cu foarte mici adaptari, putem vedea in acest tablou, pe femeile la moda de astazi.
Legi limitative. Extravaganta a devenit curand asa de universala iar condamnarea bisericii, adusa celor ne-ordinati, atat de dura, incat au aparut asa-numitele "Legi limitative" in tarile Europei si in coloniile Noii Anglii, cu scopul de a stavili infatisarea ostentativa a noii clase. Aceste legi reglementau infatisarea exterioara, stabilind ce fel de haine si podoabe sa fie purtate. Erau prevazute anumite pedepse de catre stat si Biserica. Biserica exercita puterea de control in materie de extravaganta, deoarece era adanc implicata in afacerile statului ca si in viata particulara a oamenilor.
Paradoxul legilor limitative romano-catolice este ca ele erau promovate de lideri religiosi care purtau ei insisi haine somptuoase si podoabe extravagante. Interesul fundamental al Bisericii nu era de a mentine un principiu biblic al modestiei in ce priveste hainele, ci de a mentine diferentele de clasa. Sprijinul Bisericii pentru ierarhia de clasa cu o clasa legislativa, a dus la frecvente conflicte intre revolutionari si Biserica.
Partea III – Haine si ornamente de la Reforma pana in timpurile noastre
Reforma Protestanta a adus reforme radicale nu doar in ce priveste intelegerea teologica a mantuirii, ci si in stilul de viata practic al oamenilor. Reforma a denuntat pompa Bisericii Romano-catolice si a trezit constiinta oamenilor cu privire la principiile biblice ale modestiei si simplitatii. Ei sustineau ca hainele extravagante si podoabele costisitoare conduc la pacatele mandriei si senzualitatii, in timp ce modestia descopera umilinta si puritate.
Calvin scria: "Haina trebuie sa urmeze modestia si sobrietatea; caci luxul si cheltuielile fara rost se nasc din dorinta de a te expune privirilor, de dragul mandriei si a lipsei de castitate". Calvin credea ca solutia la problema lipsei de modestie in haine sta nu in promulgarea de legi, ci in dezvoltarea unei dispozitii umile, deoarece "acolo unde domneste ambitia launtrica, nu este nici un fel de modestie in haine".
Invataturile lui Calvin, fara indoiala au influentat legile limitative care au fost emise in principalele orase elvetiene. In cartea "Hainele si comportamentul – in legile de la Basel, Berna si Zurich", John M. Vincent ofera informatii cu privire la aceste legi. De exemplu, ordonanta de la Basel din 1637 detaliaza pe aproape 20 de pagini felul de haine si podoabe permise sau interzise.
"Femeile din orice clasa trebuie sa evite aurul si broderiile cu aur, garnituri, dantele, snururi, aur, argint, perle, pietre pretioase pe haine, veste, brae, panglici, snururi, pantofi, saboti, etc… In aceste vremuri tulburi, barbati si femei trebuie sa evite siraguri de perle, sau de aur, bratari, coliere. Articolele impodobite cu perle, ca: batiste, coliere, camasi, servetele de matase, palarii, nasturi, gulere, sa nu fie purtate."
Astfel de ordonante erau comune in intreaga Europa. Pentru a intelege cum de accepta poporul interventia Bisericii si a guvernului in viata lor particulara, trebuie sa ne amintim ca si Biserica si guvernul erau privite ca fiind institutii parintesti randuite pentru bunastarea oamenilor. Dar indiferent de ceea ce am gandi despre dreptul Bisericii si al statului de a se amesteca in viata oamenilor, este cert ca aceste legi reflecta respectul pentru principiile biblice de modestie in haine si scopul de a ajuta oamenii sa traiasca conform acestora.
Anabaptistii si modestia. Miscarea reformatoare inceputa cu Luther, Calvin si Zwingli a fost dusa ceva mai departe de catre anabaptisti, predecesorii mennonitilor, baptistilor, huteritilor, fratiorilor, etc. Scopul lor era de a se intoarce la stilul simplu de viata al Crestinismului apostolic. Ei credeau ca nu e destul sa reformezi Biserica doar din punct de vedere teologic, prin eliminarea tuturor ereziilor care sunt in contradictie cu Scripturile, ci si avand in vedere viata practica, prin punerea in aplicare a sfaturilor biblice neglijate. Intre acestea ei au inclus si problema modestiei in imbracaminte, precum si evitarea podoabelor.
Menno Simons, marele conducator olandez al anabaptistilor, a scris in repetate ori despre necesitatea practicarii simplitatii, in special in haine si ornamente. Descriind pe acei crestini care nu luau in serios idealul biblic al simplitatii, el scria: "Ei spun ca sunt credinciosi, si totusi, nu au limite pentru aroganta lor blestemata, mandrie nebuneasca si pompa; ei afiseaza matasuri, catifele, haine scumpe, inele de aur, coliere, cureluse de argint, agrafe si nasturi, camasi curios impodobite, saluri, gulere, valuri, sorturi, pantofi de catifea, saboti si alte asemenea zorzoane nebunesti."
Aceste lucruri trebuie intelese nu doar in relatie cu principiul biblic al modestiei, ci si in contextul hainelor extravagante ale claselor bogate. Atunci era perioada Renasterii, caracterizata prin stilul de viata extravagant, in special in haine si ornamente. Anabaptistii erau decisi sa sustina idealul biblic al modestiei si simplitatii in imbracaminte. Idealul lor s-a transmis din acele zile si descendentilor lor, mennonitii.
In studiul sau, "Vesmintele mennonitilor de-a lungul a 4 secole", Melvin Gingerich a aratat cum credinciosia fata de invataturile biblice si fata de traditia crestina privind modestia si simplitatea in haine, a favorizat o constiinta inalta a mennonitilor despre identitatea si misiunea lor in lume. El isi sfarseste cartea prin cuvintele: "Conceptul de simplitate este inca prezent printre mennonitii din Europa si America…. Daca mennonitii isi vor pastra aceasta mostenire, ei vor continua sa sublinieze principiul ca intreaga viata, inclusiv hainele, trebuie sa fie aduse in conformitate cu standardele biblice privind umilinta, ispravnicia, modestia si simplitatea".
O lectie de la mennoniti. De dragul adevarului, trebuie sa spunem ca presiunea conformitatii culturale a venit si asupra mennonitilor. John C. Wenger, un istoric mennonit respectat, arata ca nu toate grupurile de mennoniti si-au mentinut atitudinea lor neconformista fata de moda si practicile lumesti. Si in Europa, dar si In America, erau grupuri de mennoniti numiti "progresisti", care au pierdut treptat idealul de la inceput.
Dupa Wenger, in aceste grupuri, "o mare parte din vigoarea launtrica" a disparut, ca rezultat al procesului conformarii culturale, in special in problema hainelor si a podoabelor. "Ei au ingaduit procesului de acomodare culturala sa inainteze cu minima sau deloc rezistenta, crezand in mod sincer ca Crestinismul nu consta in forme exterioare, subestimand puterea societatii de le a modela caracterul, crezul si viata practica. Aceasta a dus la pierderea simtamantului misiunii unice precum si a unor doctrine… Ei au fost inclinati sa devina asemanatori mai mult cu protestantii americani, decat cu primii mennoniti".
Pierderea identitatii si a misiunii pe care au experimentat-o mennonitii "progresisti", ca un rezultat al slabirii standardelor crestine, in special in haine si podoabe, constituie o avertizare pentru orice Biserica ce se confrunta cu "acomodari culturale". Cu alte cuvinte, ceea ce s-a intamplat cu mennonitii "progresisti", se poate intampla si cu adventistii "progresisti" sau cu oricare alt grup. Pastrarea identitatii si a misiunii este strans legata de felul cum traim doctrinele noastre distinctive. Aceasta deoarece felul cum traim este o modalitate de a intari ceea ce credem. Cand indivizii sau Bisericile incep sa permita folosirea bijuteriilor sau a hainelor extravagante, ei inclina sa relativizeze validitatea si relevanta principiilor biblice, si in final, le va ramane foarte putine lucruri prin care sa-si exprime identitatea.
Haine si podoabe in coloniile americane. Miscarea reformatoare inceputa cu Luther si Calvin, a fost dusa mai departe nu doar de anabaptisti, dar si de puritani si pietisti. Puritanii au urmarit sa curateasca Biserica din Anglia conform liniei reformatoare calvinistice de la Geneva. "Programul de curatire" al lor era asemanator cu al anabaptistilor, in sensul ca se impotriveau aspectelor papale de inchinare, cu vesminte pompoase, cruci si statui, promovand predicarea si stilul simplu de viata, cu evitarea luxului si a podoabelor exterioare. Unii din ei au emigrat in America, sperand sa traiasca acolo cu mai multa credinciosie fata de principiile biblice. Din traditia puritana au iesit mari predicatori ca Jonathan Edwards si George Whitefield, care au jucat un rol conducator in marile miscari revivaliste.
Pietismul a iesit din traditia luterana ca o reactie la dogmatismul, fara viata, luteran. Scopul miscarii pietiste era sa aduca viata luteranismului prin trairea experientei mantuirii prin devotiune personala, studiu biblic, rugaciune si stil simplu de viata. Pietismul a avut o mare influenta in Europa, incat mii de crestini se uneau in grupuri mici de studiu si rugaciune. In 24 Mai 1738, John Wesley a luat parte la una din intalniri, cand "inima lui a fost puternic incalzita" si viata lui radical schimbata.
Multi pietisti, ca si puritanii, au venit in America si s-au asezat in coloniile Noii Anglii. Ei au adus totodata convingerile lor religioase, inclusiv modestia si simplitatea in haine. Leigh Eric Schmidt arata rolul pe care hainele l-au jucat in viata spirituala si sociala a coloniilor americane: "La inceput, hainele au favorizat ordinea religioasa si sociala: au contribuit la notiunea de autoritate, ierarhie, comunitate si gen. In acelasi timp, hainele evocau semnificatii spirituale si teologice in cultura timpurie americana. Imaginea Sabatului, a serviciilor divine, a pacatului, a faptelor bune, a puritatii, a escatologiei, a rascumpararii, toate erau vitalizate prin imbracaminte"
Influenta reformei in imbracaminte, din coloniile americane, a fost binecunoscuta, astfel ca Pennsylvania, de exemplu, a fost numita deseori "Statul simplu". Melvin Gingerich noteaza ca "in ultima vreme, mii de turisti americani au vizitat Lancaster County, Pennsylvania, pentru a observa viata "oamenilor simpli" si probabil ca multi s-au intors la New York si alte orase doar cu o cunoastere superficiala a acestor oameni, ai caror stramosi, timp de circa 2 secole, nu au fost absorbiti, ci din contra, si-au mentinut stilul simplu de viata si de imbracaminte".
Cele 6 motive ale lui John Wesley pentru modestie in haine. John Wesley a fost urmasul multor pietisti si puritani care au facut din problema hainelor extravagante si a podoabelor o importanta problema morala. Invataturile sale clare si hotarate constituie baza conceptiei metodiste in materie. De fapt, invataturile lui au avut o influenta considerabila asupra Biserici AZS, deoarece unii din pionierii miscarii adventiste, inclusiv Ellen White, au venit din Biserica Metodista.
Primii adventisti au respectat invataturile lui Wesley privind hainele si podoabele. Faptul este confirmat, de exemplu, prin publicarea unui articol intitulat "Despre imbracaminte – din sfaturile d-lui Wesley catre Metodisti", in Review and Herald, jurnalul oficial adventist, din 10 iulie 1855. In acest articol, Wesley cheama pe metodisti sa urmeze principiul simplitatii si al curatiei in haine, cu evitarea aurului, a pietrelor scumpe si a hainelor scumpe.
Intr-o predica, "despre haine", din 30 decembrie 1786, John Wesley prezenta 6 motive principale pentru care metodistii nu se impodobesc "cu aur, pietre scumpe si haine costisitoare". Le prezentam aici pe scurt, deoarece sunt aplicabile si astazi.
Primul motiv este ca purtarea hainelor luxoase si a podoabelor "trezeste mandria, si o face sa creasca… Nimic nu este mai natural decat sa gandesti mai grozav despre tine atunci cand esti imbracat mai grozav…" Wesley arata inspre multi oameni din America, si nu e vorba de lorzi, ci de negustori cinstiti, care deduc "valori personale superioare din valoarea hainelor lor".
Al doilea motiv este ca "hainele scumpe duc la nasterea si cresterea vanitatii. Prin vanitate eu inteleg aici dorinta de a fi admirat si laudat… Cu cat iti ingadui mai mult aceasta dorinta, cu atat ea va creste. Noi avem deja destula vanitate in natura noastra, dar astfel ingaduind-o, ea va creste de sute de ori. Opriti-va! Luati ca tinta sa fiti placuti, doar lui Dumnezeu, si aceste ornamente vor disparea."
Al treilea motiv este ca "hainele scumpe tind sa produca lacomie si pasiuni turbulente. De aceea Apostolul pune in contrast hainele scumpe cu faptele bune si cu podoaba unui spirit linistit". Prin lacomie, Wesley se refera la acea tensiune interioara, deoarece impodobirea exterioara face imposibila experimentarea "unui spirit bland si linistit".
Al patrulea motiv este ca " hainele scumpe tind sa genereze si sa aprinda pofta senzuala. Wesley se refera la o haina lipsita de modestie care poate trezi instinctele. "Tu aprinzi o flacara care te poate mistui si pe tine si pe cei care te admira."
Al cincilea motiv poate fi denumit administrare iresponsabila. Banii cheltuiti pentru impodobirea de sine nu mai pot fi folositi pentru a te impodobi cu faptele bune care sa imbrace pe cei goi. Celor care spuneau: "Pe mine ma caracterizeaza umilinta si daca sunt imbracat cu aur, si daca sunt imbracat cu un sac", Wesley le spunea. "Chiar daca poti sa fii umil, nu vei putea sa fii plin de fapte bune. Fiecare siling pe care il salvezi de la cheltuieli inutile pe haine, poate fi folosit in a imbraca pe cei goi, si a in usura poverile celor saraci". Wesley dezvolta mai pe larg acest al cincilea motiv decat pe celelalte, deoarece probabil, el recunoaste importanta ispravniciei crestine, care este diminuata prin cheltuieli iresponsabile.
Al saselea motiv este ca hainele si podoabele extravagante fac fara efect sfintenia launtrica. Atata vreme cat preocuparea ta este pentru impodobirea exterioara, lucrarea launtrica a Spiritului Sfant este anulata. In loc sa fii din ce in ce mai spiritual, devii din ce in ce mai pamantesc. Partasia cu Dumnezeu scade si in mod treptat te afunzi in spiritul lumii, in dorinti lumesti si nebunesti si in pofte mortale. Toate aceste rele, si multe altele, izvorasc dintr-o singura radacina: dedarea la impodobiri exterioare".
Apreciem pe Wesley pentru puternicile sale predici pe acest subiect, si mai ales pentru intelegerea influentei pe care o au podoabele exterioare asupra lucrarii interioare a Spiritului Sfant. Influenta predicilor lui Wesley a fost simtita nu doar in Anglia ci si in America. Chiar Wesley povesteste ca in timpul unei scurte sederi in Savannah, Georgia, a predicat unei Biserici ai caror membri erau impodobiti cu aur si haine scumpe, ca cei din Londra. Dar ca rezultat al apelului puternic la simplitate, s-au produs schimbari radicale. "Tot timpul cat am stat la Savannah, dupa acea, nu am mai vazut aur in Biserica, nici haine scumpe. Oamenii se imbracau cu simplitate, cu in curat sau cu lana".
Phoebe Palmer: reformatorul hainelor. Reforma hainelor inceputa de Wesley a fost continuata de Phoebe Palmer (1807-1874). Ea a dat nastere la o miscare revivalista care a influentat multe denominatiuni pana astazi, si a pus bazele nasterii penticostalismului modern. Un studiu al contributiilor ei la dezvoltarea crestinismului american a fost facut recent de Charles Edward White.
Ca si Wesley, Phoebe Palmer credea ca hainele inzorzonate sunt o piedica pentru sfintirea launtrica. Ea a sustinut reforma in imbracaminte deoarece credea ca hainele si podoabele extravagante arata o inima impartita si irosesc banii. Ea promova faptul ca cei care se imbraca astfel si se impodobesc, sunt "iubitori mai mult de placeri decat de Dumnezeu" (2 Tim 3,4). Viata lor marturiseste ca ei sunt prieteni cu lumea si vrajmasi cu Dumnezeu (Iacov 4,4)."
Ea vorbea despre o femeie "credincioasa" care purta bijuterii in valoare de peste 5.000 dolari, numind o astfel de cheltuire a banilor lui Dumnezeu drept o practica "pagana". Pornind de la Jud. 8,24 (Ei purtau cercei de aur pentru ca erau Ismaeliti), ea spunea despre cei care poarta aur sau alte bijuterii ca nu sunt adevarati israeliti, ci ismaeiliti. Ei trebuie sa se curete de aceste relicve ale paganismului, si sa le ingroape asa cum Iacov a ingropat idolii si cerceii la Sihem. (Gen. 35,4). Principiile ei au dus la o mare redesteptare spirituala si au contribuit la nasterea Miscarii de Sfintire.
Declinul reformei. Din nefericire, reforma in imbracaminte initiata si dezvoltata de Wesley si Phoebe Palmer a fost abandonata. Majoritatea bisericilor evanghelice care isi trag radacina de la acesti pionieri, n-au mai sustinut standardele modestiei ca si fondatorii lor. Nu au mai privit la infatisarea exterioara ca fiind un indicator important al caracterului crestin. Aceasta schimbare de atitudine poate fi vazuta prin compararea vechilor manuale bisericesti cu cele de astazi.
De exemplu, in editia din 1856 a Manualului de disciplina si doctrina al Bisericii Metodiste Episcopale, exista urmatorul fragment. "Intrebare: Trebuie sa insistam asupra regulilor vestimentatiei? Raspuns: Pe toate planurile! Nu este acum timpul sa incurajam hainele extravagante. Din contra, poporul nostru sa fie indemnat sa se conformeze spiritului si preceptelor apostolice, "sa nu se impodobeasca pe sine cu aur, pietre scumpe sau haine scumpe" (1 Tim 2)". Aceeasi propozitie este repetata in editia din 1880, si in plus se spune: "Nimeni sa nu fie primit in Biserica decat dupa ce a renuntat la purtarea de aur si a ornamentelor inutile".
Remarcabil este ca asemenea enunturi nu se gasesc in nici o editie de dupa 1940. Iar in manualele recente, a fost omisa toata sectiunea despre imbracaminte regasita in manualele din sec. XIX. Am intrebat pe unii lideri metodisti in legatura cu motivul care a dus la abandonarea in Biserica lor a acelor principii. Mi-au spus ca aceasta omisiune reflecta procesul acomodarii culturale care a afectat nu numai pe metodisti, ci pe crestini in general. Rezultatul este ca din ce in ce mai multi crestini isi inzorzoneaza trupurile cu haine scumpe si podoabe inutile, fara a intelege efectul periculos al acestor lucruri asupra propriei lor spiritualitati, si asupra marturiei pe care o dau altora despre Hristos.
Reforma hainelor in Biserica AZS. Interesul pentru reforma hainelor, in Biserica AZS s-a dezvoltat din doua motive: Mai intai, legamantul spiritual cu Hristos, si in al doilea rand sanatatea fizica. Ellen White, unul din fondatorii Miscarii Adventiste, repeta de nenumarate ori in scrierile ei aceste doua functii ale hainelor. "In imbracaminte, ca si in alte lucruri, este privilegiul nostru de a onora pe Creatorul nostru. El doreste ca hainele noastre sa fie nu doar curate si sanatoase, dar potrivite si ordonate".
Ellen White a crescut ca metodista, cu convingerea ca infatisarea exterioara este un indicator al starii spirituale interioare. Ea spune: "Hainele si aranjarea lor pe o persoana sunt in general un indicator al barbatului sau femeii respective. Noi judecam caracterul unei persoane prin stilul hainelor". Cand dansa a denuntat pentru prima oara fustele largi, cu cercuri pe dedesubt, in prima parte a anului 1860, motivul era ca "Dumnezeu vrea sa fim un popor deosebit". Odata cu viziunea despre problema sanatatii, in 1863, ea a inceput sa priveasca imbracamintea si din punctul de vedere al sanatatii.
Nevoia de reforma in imbracaminte era evidenta. Femeile la moda purtau straturi de fuste lungi si jupoane, cantarind mai mult de 15 pounds (7,5 kg). Fustele lungi adunau de pe strada microbii, despre care oamenii nu stiau. Corsetele torturau abdomenul pentru a conferi o talie subtire, cauzand frecvente deranjamente interne. Adaugarea de cercuri de otel pe dedesubtul fustelor, a facut ca imbracamintea de dama americana sa fie si mai neconfortabila, iar femeia cu atat mai imobila. O femeie in cercuri avea nevoie de 4-5 "picioare" (unitate de lungime americana, 1 picior = 30 cm, iar 5 picioare "feet" = 1,5 m) spatiu imprejurul ei, cand statea in picioare, iar cand statea jos in masina sau intr-un loc public, se ajungea la expuneri indecente. In ciuda inconvenientelor de ordin practic sau sanitar, cercurile erau privite ca atat de feminine, incat cu greu s-a putut face o reforma.
In 1860 Ellen White scria ca cercurile erau "una din blestematiile pe care Dumnezeu vrea sa le abandonam". In 1865, cu ajutorul unor surori din Battle Creek, Ellen White a facut un proiect de imbracaminte feminina care sa mentina feminitatea si in acelasi timp sa elibereze soldurile si pieptul de corsetele stramte. Consta din pantaloni supli pana la glezna, care sa fie caldurosi pentru picioare. Deasupra pantalonilor era o fusta si o bluza. Fusta sustinuta de bretele pe umeri, sau cu nasturi pe talie, elimina cercurile si corsetele stramte.
Ellen White recomanda aceasta imbracaminte, dar nu obliga. Nu a intentionat niciodata sa fie o uniforma, ci un model de imbracaminte simpla si modesta. Multi adventisti au adoptat-o, dar altii au manifestat impotrivire, deoarece erau prea atasati de imbracamintea la moda. Au fost contradictii cu privire la lungimea exacta a fustei. Dupa 4 sau 5 ani, Ellen White a recunoscut ca reforma in imbracaminte a produs divizari. De atunci a parasit ideea de a mai promova vreun anumit fel de imbracaminte, doar indemnand pe adventisti "sa adopte un stil simplu, fara podoabe, cu o lungime modesta a fustei".
Sfaturile Ellenei White privind imbracamintea puneau in balanta si tinta crestina de a onora pe Dumnezeu prin toate lucrurile. Ea se adresa unei femei spunand: "Femeile noastre sa se imbrace simplu, asa cum multe o fac, cu materiale de buna calitate, durabile, potrivite pentru varsta lor, iar preocuparea pentru imbracaminte sa nu umple toata mintea. Femeile sa se imbrace cu simplitate, modestie, cu rusine si sobrietate. Sa dam lumii o ilustratie a impodobirii interioare cu harul lui Dumnezeu".
Concluzie. Acest studiu istoric a aratat ca hainele si podoabele au fost un indicator important al declinului sau al redesteptarii Bisericii de-a lungul perioadelor istoriei. Am vazut ca in vremuri de prosperitate materiala si slabiciune morala, multi crestini au adoptat moda extravaganta a timpului lor, motivand ca credinta crestina nu sta in infatisarea exterioara. Ei au subestimat puterea modei lumesti de a modela caracterul lor dupa valorile seculare ale societatii. Rezultatul acestei acomodari culturale a fost disparitia puterii spirituale interioare, o abandonare a principiilor biblice privind modestia in imbracaminte si o pierdere a simtamantului identitatii si misiunii Bisericii.
Cu circa un secol in urma, cineva descria cu clarviziune profetica, exact ceea ce am vazut in acest capitol, si anume: "In fiecare generatie, o mare parte din cei care se numesc urmasi ai lui Hristos au dispretuit acele precepte ale lepadarii de sine si umilintei, care implica modestie si simplitate in vorbe, fapte si infatisarea exterioara. Rezultatul a fost acela ca departarea de invataturile Evangheliei a dus la adoptarea modei, obiceiurilor si principiilor lumesti. Evlavia vie a dat locul unui formalism mort. Prezenta si puterea lui Dumnezeu, au fost retrase de la oamenii iubitori de lume si s-au acordat unei clase de inchinatori umili, care sunt binevoitori a se supune invataturilor Scripturii. Timp de mai multe generatii, aceasta istorie s-a repetat. Una dupa alta, diferite denominatiuni s-au ridicat si renuntand la simplitatea lor, au pierdut, in mare masura, puterea de la inceput".
De-a lungul veacurilor, linia de demarcatie dintre Biserica si lume a devenit tot mai confuza iar crestinii s-au conformat lumii in mancare, bautura, haine, podoabe, distractii, divorturi si recasatorire. Aceasta este adevarat in special astazi, deoarece, asa cum spune Robert St. Clair, "Cultura noastra deformata face idoli din frumusete, talent, si se inchina la pozitia sociala, prestigiu, bani. Cand Biserica se adapteaza la acest paganism deghizat, linia dintre Biserica si lume devine tot mai neclara".
Fara sa mentina o linie de demarcatie dintre lume si Biserica, Biserica poate deveni foarte usor o societate hollywoodiana mutual admirata, in care membrii se intalnesc o data pe saptamana pentru a se felicita unul pe altul pentru hainele lor la ultima moda, bijuterii, masini, hobiuri, concedii. Dar Biserica nu exista pentru a da lumii cu palma pe umar, ci pentru a o salva!
