PROVIDENÅ¢Ă‚ PRENATALĂ‚
„Și Domnul i-a zis: Două neamuri sunt în pântecele tău,
Două noroade se vor despărți la ieșirea din pântecele tău
Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Și cel mai mare va sluji celui mai mic.” (Genesa 25,23)
Aceasta este proorocia făcută lui Isaac și Rebeca mai înainte să se nască Iacob și Esau. Prin această descoperire, Dumnezeu a ajutat pe părinți să înțeleagă care va fi planul Său după care vor fi călăuziți cei doi copii. Unii ar putea crede că aici avem de-a face cu un exemplu clar de predestinație, dar o privire mai atentă relevă faptul că nu este chiar așa. Mai precis, aici este un exemplu de alegere mai dinainte pe baza atotcunoașterii divine.
Dumnezeu l-a ales pe Iacob să fie întemeietorul poporului Israel pentru că știa că este mai spiritual decât fratele său. În acest sens, Providența nu predermină demersul personal al cuiva ci pur și simplu Își face planurile cunoscând mai dinainte cum sunt oameni cu care are de-a face. Orice minte sănătoasă ar proceda la fel.
Providența prenatală nu stabilește un destin în înțelesul mistic și profan al cuvântului „soartă” sau „fatalitate”, ci Dumnezeu se manifestă cu înțelepciune și prevedere în funcție de datale problemei pe care El le cunoaște deja perfect. În acest context este respectată libertatea personală și cu atât mai mult este subliniată responsabilitatea personală.
În ciuda faptului că Isaac știa mai dinainte pe cine preferă Dumnezeu, el avea libertatea să ofere binecuvântarea patriarhală cui găsește el de cuviință, chiar dacă acest lucru nu se potrivește planului divin. Lucrurile nu erau scăpate din mâna lui Dumnezeu, așa cum începuse Iacob să creadă, temându-se că o să-și piardă moștenirea atribuită prin făgăduință dumnezeiască. Cu un pic mai multă încredere în călăuzirea și ocrotirea divină, Iacob ar fi putut evita criza adusă de procedeul abuziv inventat de mama sa și acceptat de el, pentru a-și proteja dreptul de întâi născut, și acesta câștigat tot prin abuz și înșelăciune.
Cu nici-un chip Dumnezeu nu a aprobat nici stoarcerea dreptului de în tâi născut cu forța și nici furtul binecuvântării părintești prin minciună, fraudă și înșelăciune. Toate aceste erau păcate și nu au produs nici o plăcere lui Dumnezeu. Faptul că fiecare din cei implicați în acest demers păcătos au ajuns să sufere urmările propriei lor umblări este cel mai simplu și clar argument în favoarea pledării „vinovat” față de proceele folosite.
Unul din motivele pentru care noi avem un acces extrem de limitat în cunoașterea deciziei providenței prenatale în ceea ce privește propria noastră persoană, este exact această tendință de intervenție necalificată în treburile lui Dumnezeu. Noi am fi tot așa de tentați să forțăm lucrurile pentru a le face să se împlinească pentru a realiza planul lui Dumnezeu cu noi cum a fost și Avraam, Isaac și Iacob. Fiecare în felul lui și-a complicat singur existența în loc să se încreadă simplu în Dumnezeu care știe să realizeze lucrurile în modul cel mai natural cu putință și cu cele mai mici cheltuieli și fără pierderi.
Fiecare dintre noi suntem cunoscuți de Dumnezeu chiar mai înainte de a ne naște și El a stabilit deja un plan pentru noi cunoscând mai dinainte ce decizii vom lua în cursul vieții noastre. Este adevărat că mai ales într-o primă fază a vieții, noi suntem foarte dependenți de deciziile altora. Acestea ne afectează fără ca cineva să ne ceară părerea și acordul, dar chiar și acest lucru este luat în calcul de Dumnezeu. Nu avem nici un motiv de a fi îngrijorați cu privire la lipsa Lui de bunăvoință în a ne acorda binecuvântările Sale. Ele ne sunt rezervate indiferent de traseul determinat de factorii genetici și conjuncturali pe care și Dumnezeu îi ia în considerație atunci când fasonează cărarea optimă a existenței noastre.
Putem fi siguri că indiferent de condiția și mediul nașterii și formării noastre timpurii, Dumnezeu are cu fiecare dintre noi planuri de pace și nu de nenorocire. Necazurile sunt inerente în existența noastră în această lume dominată de păcat și durere, dar Dumnezeu a plănuit să ne stea alături indiferent ce s-ar întâmpla. In acest context, durerea devine un aliat al nostru deschizându-ne dispoziția și gustul pentru cunoașterea și umblarea noastră cu El.
Ne putem încrede în Dumnezeu fără rezerve și-I putem oferi ocazia să Se manifeste nestingherit în viața noastră, relizând cel mai mare bine pentru noi și Numele Său. Dorinței noastre de sănătate și putere deplină El nu-i poate răspunde totdeauna favorabil nu pentru că este neputincios, ci pentru că în condițiile noastre nu acesta este cel mai bun lucru. O serie de exemple biblice vin să lămurească acest aspect.
Saul din Tars este fără îndoială un vas ales pentru a transmite neamurilor Evanghelia. Dumnezeu îi pregătește temelia academică și socială prin plasarea lui în cel mai avantajos mediu de la Ierusalim. Faptul că pentru o vreme Saul își folosește poziția și avantajele sociale pentru a se lupta împotriva urmașilor lui Hristos, nu constituie o piedică prea serioasă pentru Dumnezeu să aducă lucrurile la normal, confruntându-l în poarta Damascului. Ceva mai târziu Pavel dorește să aibă sănătatre deplină să poată călători, lucra și scrie după cele mai exigente criterii de eficiență, dar Dumnezeu știe că este mai bine pentru Pavel și pentru lucrarea încredințată lui ca el să depindă de alții. La cererile sale insistente Dumnezeu răspunde simplu: „Harul Meu îți este îndestulător.”
În concluzie, Dumnezeu ne cunoaște mai dinainte și ne dorește binele, făcând toate aranjamentele pentru cel mai bine al nostru în condițiile date. El dorește ca încrezându-ne în El, să ne facem cu credincioșie partea, acceptând tot ce nu se poate schimba, schimbând tot ce trebuie și făcând permanent o disticție clară între una și cealaltă. La sfârșit, nu ne va părea rău niciodată pentru toate șansele pe care le-am oferit lui Dumnezeu să-Și împlinească planurile cu noi.
Ion Buciuman
