Autor Florin Laiu
Păcat !
Calomnia este în același timp păcat și contravenție, o „afirmație neadevărată și tendențioasă, care atinge reputația și onoarea cuiva". Când este vorba de cei vii, aceștia se pot apăra, apelând la instanță. Ce ne facem, însă cu morții? Ei nu se pot apăra. Nu știu cum explică psihologii faptul că oamenii sunt atât de natural înclinați spre interpretarea negativă a faptelor semenilor, spre judecarea motivelor lor.
Când este vorba de ai noștri (familie, prieteni), avem tendința naturală de a-i apăra de orice acuzație care circulă, reacționând adesea cu indignare înspumată. Când este vorba însă de un individ antipatic, sau de unul de care ne „doare la bască", suntem natural înclinați să credem orice zvon nefavorabil. Concluzia este că nu ne iubim semenii, în general, fiindcă suntem mult mai înclinați să le aplicăm „dreptatea”, decât compasiunea și dreapta apărare a numelui. Un fenomen destul de frecvent, în cercurile creștine, este defăimarea nejustificată a unor personaje biblice, de la ironizare până la demonizare. În diverse luări de cuvânt, în predici sau publicații, probozirea și săpunirea unor personaje, pe de o parte, ca și idealizarea nerealistă a altora, de dragul moralizării, sunt parte din viața de „credință”. Credință în părerile unora și în ecoul propriilor noastre păreri.
Dumnezeu este principalul personaj biblic. Dacă ne obișnuim să judecăm în mod deformat, favoritist, fără să respectăm prezumția legitimă de nevinovăție, Dumnezeu Însuși va deveni obiectul cenzurii noastre și ne vom asasina propria conștiință. Și dacă te obișnuiești cu judecarea morților, curând vei trece la judecarea celor vii.
Înțelegând bine că și destinatarii mei virtuali sunt personaje care merită același respect, nu doresc să blamez nici măcar pe anonimi, fiindcă și eu am căzut de atâtea ori în capcana falsei caracterizări. Slavă Domnului că am ieșit din cleștele moralizărilor ieftine, sau cel puțin așa cred.
Reabilitarea lui Ezechia
S-a întâmplat acum douăzeci și cinci de ani să citesc interviul final dintre profetul Isaia și regele Ezechia (Is 39). Monarhul făcuse o mare gafă politică și spirituală, cu ocazia venirii ambasadei caldeene la Ierusalim, din partea regelui babilonian Marduk-apal-iddin II (722-710; 703-702 AC). Ca urmare, profetul a fost trimis să-i dezvăluie lui Ezechia consecințele stupidității excelenței sale: caldeenii aveau să vină peste strănepoții lui, iar Ierusalimul, cu toate bogățiile acelea, avea să cadă în mâinile străinilor. Replica regelui a fost redată astfel:
Ezechia a răspuns lui Isaia: ,,Bun este cuvântul pe care l-ai rostit din partea lui Iahwé" Și a adăugat: „Pentru că va continua să fie pace și siguranță în zilele mele!” (Is 39:8).
Cum interpretați aceste cuvinte ale regelui? Eu așteptam ca nenorocitul să cadă la pământ și să spună ca Iov: „Mă pocăiesc în țărână și cenușă!", sau asemenea lui Saul și lui David: „Am păcătuit,… m-am purtat ca un nesocotit!" În schimb Ezechia se mulțumea să observe că în timpul vieții lui va fi bine. În urechile mele de moralist, replica lui suna ca a lui Ludovic XV (regele premergător Revoluției): „După mine, potopul !" Aveam și argumente. Legasem aceste cuvinte nelegiuite de unele antecedente la fel de dubioase din viața lui Ezechia. Făcuse într-adevăr oarecare reformă iconoclastă, dar oare nu era el fiul apostatului Ahaz și tatăl stricatului Manase ? Când Domnul l-a anunțat prin profet să-și pună familia în ordine, fiindcă în scurt timp va muri în urma bolii de care suferea, Ezechia, în loc să zică: „Să trăiți, am înțeles!", s-a apucat de bocit și de rugăciuni, până L-a determinat pe Dumnezeu să zică: „Ei, uite, mai ia de la Mine, aici, cincsprezece ani!" (Și în subtext: „Dar ai să vezi tu, cum ai să te încurci în viața asta, de care nu vrei să te dezlipești !"). I-a dat astfel peste 5000 de zile, așa cum pe vremuri turnase stoluri de prepelițe peste israeliții care bombăneau după cărnurile Egiptului, ascunzând în acest dar și pedeapsa meritată, ca să-i sature odată. Când profetul i-a anunțat lui Ezechia noua șansă, necredinciosul a replicat: „De unde știu eu dacă va fi așa? Ce semn îmi dă Domnul că peste câteva zile voi merge sănătos la Templu, așa cum ai zis?". În fine, Dumnezeu i-a dat un semn incredibil (n-ar fi trebuit, că nu merita!"), și încă fără să-l certe. Apoi l-a lăsat să calce în străchini….
Toate se legau bine. Replica din Is 39:8 era ultimul cuvânt înregistrat al acestui rege, și eram destul de nesigur de soarta veșnică a lui Ezechia. Nici nu vreau să-mi amintesc dacă nu cumva l-am pus și în predică. Această atitudine era încurajată de atmosfera „spirituală”, creată în jurul bietului Ezechia de iluștrii mei înaintași anonimi. În orice predică sau lecție biblică în care se pomenea Ezechia, personajul apărea ca exemplu preponderent negativ: era greșit motivat, egocentric, nespiritual, „neconsacrat”. Auzi! Să îndrăznească el să insiste la Dumnezeu! Să nu accepte voia Domnului!
Dar în scurt timp aveam să fiu dezumflat și eliberat de raționamentele mele atât de cerești. Răsfoind cartea „Profeți și Regi“, a Ellenei Gould White, am găsit o altă interpretare a motivațiilor lui Ezechia, una binevoitoare, fără suspiciuni răutăcioase. Faptul că altcineva a putut să privească în ochi același personaj într-un mod diferit, m-a încurajat la mai multă atenție în studiul caracteriologic al eroilor Bibliei. Ezechia era conștient de gafa pe care o făcuse. Nu avea nimic de obiectat împotriva dreptei pedepsei care era îndreptată spre tronul lui. Dar regele era impresionat de faptul că Dumnezeu, chiar și în acest moment, nu l-a pedepsit după merit, în schimb a ținut cont de zelul lui din trecut pentru Dumnezeul adevărat și împotriva cultelor populare.
Regele nu privea viitorul cu nepăsare, el știa că viitorul este în mâna lui Dumnezeu, și că chiar pedeapsa anunțată asupra urmașilor era condiționată. Dacă ei aveau să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu, dacă aveau să fie credincioși legământului, pedeapsa avea să fie amânată din generație în generație. Încercați să întrepătrundeți (așa cum se întâmplă în realitate), cele patru generații blestemate din Porunca a Doua, cu cele o mie de generații binecuvântate din aceeași poruncă (Ex 20:5-6), observând condiționalitatea promisiunilor și amenințărilor. Ezechia nu era nepăsător cu privire la urmași, ci recunoscător că Dumnezeul îl cruțase. Eu îl judecasem greșit. De fapt, ce drept avusesem să-i fac proces de intenție? Când Dumnezeu îl anunțase că va muri, era oare, aceasta, exprimarea unei decizii absolute și necondiționate a Cerului? Sau era mai degrabă o provocare la unele acțiuni urgente: să-și pună ordine în propria familie – „casa lui David”! Nu era, mai degrabă o încurajare a rugăciunii credinței? Nu arată Biblia că anumite lucruri se pot negocia cu Dumnezeu? Cuvintele rugăciunii lui, pomenind lui Dumnezeu propriile fapte bune, pot fi interpretate ca îndreptățire de sine, fariseism, bizuirea pe meritele personale (Is 38:3). Dacă ar fi așa încă, găsim că mulți alți sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit la fel, sub inspirație:
„Să-Și aducă aminte de toate ofrandele tale, și să primească arderea jertfelor tale!" (Ps 20:3)
„Al Tău sunt! Mântuiește-mă, căci eu caut poruncile Tale." (Ps 119:94)
„Adu-Å¢i aminte de mine, Dumnezeule, …și nu uita faptele mele evlavioase …!" (Ne 13:14)
„Ba încă am lucrat mai mult decît toți…." (1Cor 15:10)
Dar concluzia unora este și mai stranie. În loc să-l reabiliteze pe Ezechia, ei blamează și restul sfinților care se exprimă în Biblie într-un mod similar: Erau sub imperiul „vechiului legământ”, nu ajunseseră încă la spiritualitatea Evangheliei, etc. Un personaj foarte puțin „evanghelic” (după criteriile unui creștinism psihologizant, care fuge de Porunci și de Dreptate) este Ilie. Un țărănoi aspru, fanatic, legalist, la prima vedere. Era în stare să ucidă cât ai clipi, un batalion de preoți sau de militari. Dar orice ați spune despre un asemenea tip de credincios, Dumnezeu l-a înălțat la cer fără să vadă moartea, onoare pe care n-a făcut nici chiar Fiului Său. Dar acesta este un alt subiect.
Mi-ar plăcea (sunt puțin răutăcios în acest caz!) să văd pe avocații resemnării credincioase într-o situație asemănătoare cu a lui Ezechia: ce ar face ei înșiși dacă ar fi în locul lui? Ar fi satisfăcuți cu dulcea sentință a odihnei, sau ar mai cerși zile de la Bunul Dumnezeu? Eu unul, deși simt că aventura vieții stă nu doar sub semnul harului divin, ci și sub amenințarea fatalităților oarbe (mi-aș dori demonstrația contrarie!), cred că viața este o binecuvântare de la Dumnezeu, și că un dar mai mare ca viața nu există. Veți spune că mântuirea este mai mare. O fi, dar ea este mai mare, tocmai ca garanție a continuării vieții într-o formă și într-o lume mai bună. Viața este viață, în ambele cazuri. Viața este cel mai mare dar. Iar Dumnezeu este atât de bogat în viață, încât are de unde da, dacă vrea. Și nu este dovadă de obrăznicie să-I cerem la nevoie.
Să ne imaginăm că Ezechia ar fi răspuns, ca și Abraam: „Mulțumesc Doamne, de cei cincisprezece ani, și nu Te supăra pe robul Tău că mai îndrăznesc, numai de data aceasta. Știu că nu sunt decât praf și pulbere înaintea Ta, dar Å¢i-aș mai cere …. încă cincisprezece ani peste cei cinsprezece!" Cum ar fi răspuns Dumnezeu? Ce credeți că ar fi zis? Cum Îl cunoaște frăția voastră pe Dumnezeu?
Unii se grăbesc să calculeze că, în acești ultimi cincisprezece ani, Ezechia, nu numai că a expus babilonienilor tezaurele lui, acționând ca un trădător și uitând să se laude cu Acela care de mai multe ori îl mântuise, ci a dat naștere prințului Manase, care se va dovedi cel mai stricat rege iudeu. Raționamentul este absurd. Dacă omul păcătuiește, mânjind darul lui Dumnezeu, nu înseamnă că darul divin este cauza răului, ci slăbiciunea și rătăcirea omenească. Unii trag concluzii asemănătoare la moartea cuiva: Probabil acum a fost pregătit pentru rai, de aceea Domnul l-a luat la El. Oare? Dacă așa ar fi cazul, Domnul i-ar „lua” subit, în primul rând, pe copilași și pe cei proaspăt botezați – ființele cele mai candide. Când Ezechia a zis Domnului: „Adu-Å¢i aminte ce am făcut…!", el voia, fără îndoială, să spună: Nu este o investiție greșită, Doamne, dacă-mi mai dai zile, fiindcă știi cum m-am purtat ! Tot așa mă voi purta ! Dar el avea nevoie să învețe, ca și David, că nu putem avea încredere în bunele noastre intenții și că avem nevoie permanentă de harul lui Dumnezeu. Aceasta este o lecție pe care nimeni n-a depășit-o.
Mai târziu, aveam să descopăr că versul Psaltirii (116:15 / 115:6 lxx), „scumpă (adică dragă, de dorit) este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El" se traduce, de fapt: „Costisitoare (grea) este în ochii lui Iahwé moartea celor devotați Lui". Este exact contrariul. Scumpă este viața lor, gândul că aceștia trebuie să moară este inconforabil pentru Dumnezeu. Contextul acestui vers, verificați, nu se referă la împăcarea cu moartea, ci la mulțumire pentru izbăvirea de la moarte. Dumnezeu iubește viața, iubește oamenii.
Ce ai, frate, cu Iacob ?
Adesea am fost martor la exerciții orale în care patriarhul Iacob era judecat de credincioși bineintenționați. Era un înșelător, răutăcios și mincinos, n-a avut o adevărată trăire cu Dumnezeu. Abia la pârâul Iabbok s-a pocăit el și nici atunci complet, fiindcă după aceea încerca să-l mituiască pe Esau cu câteva turme, așa cum încercase să-l mituiască și pe Dumnezeu cu promisiunea zecimii. Prin tot ce făcea, încerca să înșele, să se descurce „firește”, nu „prin credință". Nici o mirare că a fost și el înșelat toată viața, fiindcă a primit după faptele lui.
Trebuie să vă spun că mie îmi este foarte drag acest Iacob și n-am să permit să vă atingeți de morții mei. Iacob a avut o viață cinstită, a fost un om generos, un bun familist și iubitor de Dumnezeu. Un om plin de vigoare bărbătească, și totuși potolit și blând, care a fost în stare să slujească paisprezece ani pentru femeia iubită, și care, totuși a fost nedreptățit atât de crud. Mai degrabă naivilor li se întâmplă asemenea lucruri decât șmecherilor. Convingerea mea este că sermonetele noastre moraliste și evanghelice se topesc în fața lui Iacov ca sentințele guralive ale prietenilor lui Iov.
Eroarea numărul unu: că numele lui Iacob înseamnă înșelător, și că numele ebraice erau un fel de preziceri. Geneza ne spune clar ce au intenționat părinții, când l-au numit Iacob. La naștere, copilul apucase călcâiul geamănului său, care i-o luase înainte. Or, călcâiul se numea ’aqĂ«b. De aici derivă și verbul ’aqab (a fi următorul, a urma) care mai târziu a căpătat și sensul de a urmări de aproape, a se furișa, a trăda, a împiedica. Lexicoanele cele mai bune spun că în numele proprii, verbul ’aqab înseamnă „a proteja”. Este dificil să știm azi cu exactitate ce a gândit Rebecca atunci, dar este știut că adesea denumirile ebraice erau jocuri de sensuri. Babel înseamnă în realitate Poarta Zeilor, dar în ebraică autorul îi dă, în mod sarcastic, sensul de „bâlbâială" și „bla-bla”. Boierului căruia la naștere îi fusese dat numele Nibl (harpă) sau poate Nabul/’Nbal (nobil), i s-a strâmbat mai târziu numele în Nabal (stricat, bun de nimic, vezi 1S 25:25). Să nu-mi spuneți că părinții l-au numit Nabal din fașă.
Numele Ya’qob (Iacob) n-a fost intenționat de părinți ca „înșelător”, așa cum decurge din unele bla-blauri spirituale amatoricești. Cel mai bun lexicon ebraic (HALOT) arată că numele acesta era uzual în limbile învecinate, în combinații ca: Abdi-yaqubbu, Yaqub-ba’l, Yahqub-ila, Yaqubi, Yaqqub-eda, Ya’qub-‘il. Forma lui întreagă ar fi fost Ya’qub-‘il (Dumnezeu să-l ocrotească). De asemenea, în araba clasică, limbă înrudită cu ebraica, ya’qub este potârnichea regală (de stâncă). Cum unele nume biblice sunt nume de animale (Ribqa/Rebeca = vițică; Leia = antilopă; Rachel= mioară; Å¢ippor[a]/Sefora= pasăre; Iona = porumbel; Oreb=corb; Zeeb=lup; Laiș=leu; Hamor=măgar, etc.), nu este exclus ca și numele lui Iacob să fi avut inițial semnificație animalieră.
Nu știm exact ce au intenționat părinții cu acest nume, dar putem fi siguri că n-au intenționat să-l numească înșelător. Dacă îi spui copilului „derbedeule” în fiecare zi, să nu te miri că își va lua în serios misiunea când va crește mare. Când Dumnezeu l-a făcut pe diavol, i-a dat un caracter strălucit și l-a numit Luceafărul, Fiul Zorilor.
Interpretare răutăcioasă și nedreaptă a numelui lui Iacob a făcut-o mai târziu Esau. Dacă Dumnezeu i-a schimbat apoi numele în IÅ›ra-‘il (Dumnezeu luptă), aceasta nu a fost decât o curățire a blamului aruncat de Esau, și nu o abandonare a numelui în sine. Peste secole, când Dumnezeu avea să vorbească prin profeți, numele Israel și Iacob aveau să fie folosite interschimbabil, fără semnificații contrastante. Ambele se referă la poporul lui Dumnezeu, ambele au aceeași demnitate. A socoti că numele cuiva este o fereastră spre sufletul sau destinul lui, este pură superstiție, cu nimic mai serioasă decât astrologia, ghicirea în palmă sau în ce mai doriți.
Eroarea numărul doi: Iacob avea un caracter înșelător, pentru că a înșelat pe fratele său cu lintea și cu binecuvântarea, a înșelat pe tatăl său cu pielea iedului, apoi a înșelat pe Laban cu nuielele și cu turmele. Ba a căutat să negocieze chiar cu harul lui Dumnezeu, încercând un târg de tipul „do ut des”, promițând zeciuială: „dacă îmi vei da…., atunci eu Îți voi da….".
Mai întâi, să zicem că fiul tău ți-a furat din buzunar, apoi l-a furat și pe frate-său. Clar, în familie a apărut o problemă. Dar băiatul a crescut mare, a învățat munca și valoarea banului și acum nu mai este tentat de asemenea „soluții”. Poate fi numit „hoț” un om, pentru că a comis cândva, în împrejurări dificile, 2-3 furturi? Poate fi caracterizat cineva mincinos, pentru că în unele circumstanțe mai mult sau mai puțin nescuzabile, a mințit? Dacă în joc este numele copilului tău, ești de acord că o asemenea etichetă este nedreaptă. Dar dacă este al altuia, rămâne scris pe scoarța ta că este un hoț sau un mincinos. Tare mă tem că Dumnezeu nu vede lucrurile așa. Iov zicea (13:26)
Oare să-mi scrii pedepse-atât de-amare,
Și să-mi socoți greșeli din tinerețe ?
Iov știa că Dumnezeu n-ar face una ca aceasta, că nu este felul Lui să urmărească pe cineva toată viața, pentru niște greșeli, deși este adevărat că, uneori, pentru învățarea unei lecții neînvățată la timp, Dumnezeu aduce mustrări și la bătrânețe. Probabil nu puțini dintre voi ați câștigat în mod necinstit un examen, sau cineva poate și-a „achiziționat” într-un mod neortodox un partener de viață. Și indiferent dacă v-ați pocăit sau nu de ele, toate acestea au trecut. Ar fi drept să fiți numiți acum înșelători sau desfrânați? Caracterul se referă la un fel de a fi, la obiceiurile create, nu la o faptă sau altă. Desigur, există și caracterul ascuns, pe care uneori nu-l cunoaștem. Ce ai face dacă ai avea cutare ocazie sau ispită în cutare împrejurare „favorabilă”, ține în profunzime de caracter. Până și ce visăm, ziua sau noaptea, constituie în oarecare măsură caracterul. Dar etichete ca „înșelător”, nu se pun pentru asemenea subtilități, ci pentru fapte repetate care au creat obiceiuri. Evanghelia îl numește pe Iuda hoț, diavol și vânzător, pentru că hoția era obiceiul lui, perfidia și dorința de supremație erau permanențele lui, iar vânzarea lui Iisus, deși unică, a fost un păcat ireversibil, picătura care a umplut paharul.
Linte și zecime
De ce se spune că, în cazul cu ciorba de linte, Iacob s-a dovedit un înșelător? A fost doar un comerciant normal, a profitat de nevoia fratelui, așa cum profită orice negustor, dar târgul a fost cinstit. Iacob l-a iubit suficient pe Esau ca să-i dea ce avea el mai mare nevoie. Iacob prețuia demnitatea de prim-născut mai mult decât o prețuia Esau. Cu siguranță că, așa cum recunoștea el însuși, dreptul de întâi născut nu-i servea lui Esau la nimic. Scriptura nu-l blamează în acest caz pe Iacob (deși fapta lui nu se poate spune că a fost inspirată de Dumnezeu). Dimpotrivă, blamat este în acest caz Esau, ca „desfrânat și profan, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut" (Ev 12:16). Și se adaugă, că de aceea, Dumnezeu nu a păstrat pentru el binecuvântarea specială (v. 17).
Pe Iacob îl putem înțelege dacă analizăm situația din casa părintească. Dumnezeu hotărâse de mult ca al doilea („Următorul”, „Călcăierul”) să aibă întâietatea. Dar El nu dezvăluise acest secret lui Isaac, ci Rebecii (Gen 25:23). Isaac putea să creadă că ideea soției lui este de la Dumnezeu, sau putea să n-o creadă. Și a ales să n-o creadă. El uitase că Dumnezeu vorbise Evei și Sarei, și putea să vorbească și femeii lui. De ce nu? Atașamentul orb al lui Isaac față de Esau, care compensa caracterul pașnic și domestic al tatălui, l-a decis să-i dea lui Esau binecuvântarea de întâi-născut, chiar dacă acesta era un om lipsit de interes spiritual, un aventurier care punea plăcerile vieții mai presus de orice: se căsătorise cu fete păgâne, nu învățase să-și stăpânească trupul, nici măcar în ce privește mâncarea. Chiar dacă mărturia descoperită de Dumnezeu Rebecii era diferită, Isaac rămăsese orb – la propriu și la figurat.
Imaginea lui Esau trezește oarecare admirație la prima vedere, dar nu-ți trebuie mult și vei simți oroare: o milă amestecată cu dezgust și groază. Nu știi la ce să te aștepți din partea lui. Blamând pe Iacov ca înșelător, mulți nu observă că Esau avea un caracter de ucigaș, ca și strămoșul său Cain. Numai Dumnezeu l-a scăpat pe Iacov din mâinile lui. Pe cinstite, Esau nu primește atâta săpuneală moralistă din partea credincioșilor. Există o explicație psihologică aici? De asemenea, creștinii nu obișnuiesc să condamne la fel de zgomotos nestăpânirea lui Esau în fața foamei. Foamea acută scuză și canibalismul pentru unii! Mai degrabă îl blamează pe Iacob că a speculat momentul. Nu a fost o idee foarte inspirată, probabil, însă Iacob n-a făcut-o din răutate, ci din observația amară că Esau nu are nimic comun cu cele sfinte, și că taică-său – preotul și profetul clanului, culmea spiritualității patriarhale, nu știa ce face. Iacob era în realitate un om sensibil. Nu a fost niciodată răutăcios cu cineva. Nu a avut niciodată intenția de a-l elimina pe Esau pe căi necinstite. Esau însă trebuia eliminat.
Dreptul de întâi-născut conținea poziția de șef al familiei, „domnul fraților", care avea obligații spirituale și civile majore, dar atrăgea și moștenirea unei părți duble de avere. Domnul voia să le dea pe amândouă lui Iacob, așa cum și Rebecca dorea. Esau nu era atât de interesat de poziția aceasta în sine, de aceea a și vândut-o pe o porție de mâncare. Dar era foarte interesat de „binecuvântare”, atât în sensul moștenirii părintești, cât și în transmiterea ei mistică prin mâinile tatălui: partea dublă de la părinți, plus roua cerului și alte rourele care să-i vină mereu de la Dumnezeu, în mod necondiționat.
Pe de altă parte, Iacob nu era interesat cu prioritate de cele materiale. Ca dovadă, a lăsat fratelui său toată averea și a plecat. Mai târziu, deși a văzut că Laban îl înșela, Iacob i-a păzit aceluia turmele cu toată credincioșia. Ce fel de om era acesta?
„Iată, am stat la tine două zeci de ani; oile și caprele nu ți s’au stărpit, și n’am mîncat berbeci din turma ta. Nu ți-am adus acasă vite sfășiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, și-mi fugea somnul de pe ochi. Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ți-am slujit patrusprezece ani pentru cele două fete ale tale, și șase ani pentru turma ta, și de zece ori mi-ai schimbat simbria. Dacă n’aș fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mîinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea și osteneala mîinilor mele, și ieri noapte a rostit judecata.” (Gen 31:38-42 CNS).
La întoarcere, Iacob era dispus să mai dea și de la el lui Esau, ceea ce a și făcut, plecându-se înaintea lui cu toată umilința. I-a recunoscut și domnia și moștenirea integrală de la tata, absolut totul. Așa arată un om egoist, un înșelător?
Fără îndoială, că în trăirea cu Dumnezeu, experiența lui Iacob a crescut, de la o cunoaștere indirectă a lui Dumnezeu („Dumnezeul tatălui meu"), până la o cunoaștere directă, mai personală („Dumnezeul meu"). Dar faptul că iubea și respecta pe Dumnezeul părinților era o virtute, așa cum este cazul fiecărui credincios care iubește și respectă religia părinților lui. Nu poate fi blamat cineva pentru asta, cu atât mai mult cu cât se întâmplă ca Dumnezeul adorat de părinți să fie adevăratul Dumnezeu, chiar dacă nici ei nu-L cunosc complet. Iacob era încă în faza de adorator al Dumnezeului părinților, închinător sincer, dar încărcat cu sentimentul vinovăției și nesigur cu privire la viitor. De aceea, Dumnezeu i S-a descoperit la Betel, în visul acela cu scara dintre cer și pământ, căruia Evanghelia îi dă semnificații mesianice (cristologice).
A fost reacția lui Iacob o tentativă păgână de a-L folosi pe Dumnezeu? Resping hotărât această interpretare. Cuvintele lui Iacob la Betel sunt cuvintele multor altor sfinți, care, la nevoie, au făcut voturi (juruințe) lui Dumnezeu. Exprimarea condiționată nu înseamnă îndoială sau punerea de condiții meschine lui Dumnezeu, ci rostirea solemnă a unui vot de dedicare și autodedicare, după cum era obiceiul religios. Ar trebuie să mai lăsăm logica noastră deoparte și să împrumutăm logica autorilor și eroilor biblici, fiindcă nu e drept să-i judecăm după înalta noastră „spiritualitate”.
O întrebare ca aceasta: „Unde este Dumnezeul lui Ilie?" (2K 2:14), poate fi interpretată ca o blasfemie, ca îndoială majoră, sau chiar ca exprimare a disprețului (vezi Ps 42:3.10; 79:10; 115:2; Ioel 2:17; Mal 2:17; 2Rg 18:34; Ier 2:28). Dar acest „unde este" era un mod de a implora prezența lui Dumnezeu, de a-I invoca Numele, ca să acționeze. Dacă nu-l cunoști pe Elisei, poți spune multe prostii, judecându-i cuvintele și faptele, dar dacă începi să-l cunoști, ești mai atent. Comparați cuvintele lui Iacob și ale lui Elisei, cu cazurile Eliezer (Gen 24:42), Moise (Ex 34:9), Ghedeon (Jud 6:36), Ana (1S 1:11), Ilie (1Rg 18:21; 2Rg 1:10), leprosul vindecat (Mat 8:2) etc. Toți aceștia s-au adresat lui Dumnezeu, în mod respectuos, cu condiționalul „dacă”, și toți au fost binecuvântați. Mulți dintre cei care se feresc de asemenea voturi sau invocări, nu au nici credința, nici respectul sau iubirea acestor eroi ai Scripturii. Cazul îmi amintește de altă interpretare diletantissimă, cu referire la Geneza 3: discursul șarpelui este sensibil drăcesc, tocmai pentru că începe cu adverbul „oare” (!) Dar oare Dumnezeu și sfinții nu folosesc această vorbuliță în Scriptură?
Dumnezeu promisese binecuvântări lui Iacob la Betel, și Iacob a crezut și a fost încurajat de acel vis. Tocmai de aceea a hotărât atunci să facă un vot și o experiență spirituală cu Dumnezeu, în intenția ca Dumnezeul tatălui său să devină și Dumnezeul său personal. Ce este mai natural decât să spui: „Frumoase promisiuni mi-ai făcut, Doamne ! Mă temeam că am rămas fără viitor, iar Tu îmi promiți acum nu doar călăuzire, ci și binecuvântări nenumărate. Mi-ai promis că îmi vei da o situație materială, de care am atâta nevoie pentru a întemeia și întreține o familie. Așa, și numai așa voi putea să-Å¢i dau și eu zecimea mea, din ceea ce Tu îmi vei da. De aceea fac un jurământ solemn: dacă vei face cum ai promis, mă oblig să-Å¢i dau ție zecimea mea, așa cum oamenii dau zecime regilor care îi guvernează (Gen 14:20; 1S 8:15.17). Tu vei fi Împăratul meu pentru totdeauna."
Iacob a căzut în mâna lui Laban, iar Laban, fără scrupule, a profitat de el cât a putut, l-a tratat ca pe o slugă, ca pe ultimul fraier. Iacob, de altă parte, a făcut doar unele imprudențe omenești. Spre deosebire de Eliezer cu două generații în urmă, Iacob nu și-a pus credința la probă înainte de a ajunge la fântâna dorurilor. Unii spun că Dumnezeu i-o pregătise pe Leia, majoritatea o vor pe Rahela. În realitate nu știm dacă Dumnezeu ar fi avut un plan neschimbător în această privință. Din cursul faptelor, reiese însă că nici Leia, nici Rahela nu erau pregătite cu adevărat pentru o căsnicie sfântă și monogamă. Ambele erau în stare de compromis, ambele au conspirat cu tăticu și au păstrat tăcerea, iar cea mai iubită era și cea mai superstițioasă – încă spera că terafimii (spiritele strămoșilor) casei îi vor aduce fertilitate și prosperitate.
Iacob, exaltat la vederea Rahelei, promite lui Laban șapte ani de robie, deși Dumnezeu Însuși prevăzuse în legile Lui cu un an mai puțin, chiar pentru un sclav evreu. Laban a înțeles de aici că Iacob este o fântână nesecată de generozitate și slujire, și în consecință, l-a speculat cât a putut. Știa că de dragul Rahelei va face orice.
Biblia are ceva frumos de zis în privința dragostei lui Iacob (Gn 29:20), dar pe de altă parte, face din aceasta o metaforă a aservirii, în contrast cu eliberarea materială și spirituală (Os 12:12-13). Scenariul devine și mai interesant, când te gândești (faceți calculul) că Iacob era acum în a treia tinerețe, un bărbat de vreo 70 de ani. E drept, pe vremea aceea oamenii trăiau multe decenii peste sută și erau mult timp sănătoși și tari. Dar în mod obișnuit se căsătoreau pe la vreo 30 de ani (Esau probabil avea și nepoți!). Fetele lui Laban trebuie să fi fost mult mai tinere, dar pe atunci calculul diferențial nu era descoperit. Lui Iacob nu-i trecuse prin gând vreodată să-și ia două sau mai multe soții. Exemplul lui Abraam și Isaac era instructiv. Esau nu avusese „prejudecăți”, dar Iacob era un idealist sănătos. Chiar faptul că rămăsese mai degrabă fecior până la 70 de ani, decât să-și ia o soție păgână, este elocvent.
Beat nu înseamnă bețivan
Există însă greșeli minore în viață care produc efecte majore. Dreptul Lot nu ar fi gândit vreodată să-și ademenească fiicele la incest. Dar în condiții speciale, când soția îi murise în condiții tragice, iar el era cu siguranță profund afectat, și poate fiicele chiar semănau cu mama lor când era ea tânără… Sub influența vinului (pe care i l-au servit fetele, fără să-și trădeze intențiile), dreptul Lot a făcut ceea ce n-ar fi făcut treaz. Se accentuează surpriza lui, la trezire. La fel se exprimă surpriza și în cazul lui Iacob: „Și dimineața, iată că era Leia!"
Se spune că Iacob ar fi fost păcălit de vălul care acoperea complet mireasa în noaptea nunții. Eu nu pot crede așa ceva. Un om care a fost în stare să se stăpânească șaptezeci de ani și apoi încă șapte, nu se repede asupra miresei lui ca asupra unei prăzi, fără să schimbe un cuvânt. Un om sensibil ca Iacob nu ar fi tratat fata ca pe un obiect, fără să vorbească cu ea, fără să se joace cu ea, ca orice îndrăgostit normal. În mod natural, Iacob i-ar fi auzit vocea, și chiar dacă ea tăcea, pentru a nu fi descoperită, obiceiul cerea să se desvelească. Vă imaginați că Leea ar fi stat cu țolul în cap toată noaptea și mută ca un lemn? Halal mireasă! Scenariul însă este cu totul diferit.
În Gen 29:22 suntem informați că Laban, cu ocazia acestei nunți de pomină, a dat un ospăț, la care a invitat pe toți oamenii din localitate. Mare mirare că zgripțorul de Laban se dovedește atât de generos. (Cine știe ce afacere mai avea el în minte!). Este știut că Siria în care locuia Laban, ca și mare parte din Canaan, au fost întotdeauna locuri renumite în vinuri. Localnicii erau fără „prejudecăți”, iar ospățul, în limba Canaanului, se numește „mișté" (lit. o băută). Desigur, această denumire se folosea pentru orice fel de ospăț, dar la banchetele anticilor nu lipsea băutura din struguri: mai tare, mai botezată sau chiar dulce, după preferința fiecăruia. Ar fi fost mare mirare, dacă la nunta lui Iacob nu s-ar fi băut, sau dacă la o nuntă cu vin trăsnit, Iacob ar fi fost singurul care să aleagă mustul. S-ar fi pomenit gestul lui în Scripturi, așa cum sunt pomeniți recabiții.
Nu știu cum va fi fost educat Iacob în această privință, dar acum era o zi unică în viața lui. A încercat să fie popular cu lumea, să se ospăteze cu cărnuri alese și să-și stingă setea cu vinuri pretențioase. Laban însuși, sau fiii acestuia l-au îndemnat, interesați, iar naivului nu-i trecea prin minte până unde ar putea merge josnicia hapsânului socru. Încă o dovadă că Iacob nu era un înșelător. Omul pus pe înșelat își face tot felul de griji, nu are încredere în nimeni, este mult mai circumspect. Hoțul își pune lacăte peste tot, iar mincinoșii nu cred nici în jurăminte. Iacob însă a fost toată viața o pradă ușoară a înșelătorilor. Când fiii lui, mai târziu, i-au adus presupusa haină a lui Iosif, el nu a bănuit fapta lor oribilă, deși cunoștea relațiile mioritice dintre ei.
Iacob a greșit de mai multe ori în viață, dar adesea greșeala este în altă parte decât unde o vedem noi. Greșelile lui pot fi înțelese și pardonabile, chiar dacă pe unele a trebuit să le plătească foarte scump. Așa este viața: unii plătesc mai puțin, alții mult mai mult decât merită. Până se va reașeza domnia dreptății.
În fine, o altă acuzație de înșelăciune este adusă lui Iacob în cazul folosirii stratagemei cu nuielele puse în adăpători, pentru a ajuta natura să-i fie favorabilă. Nu am nici o expertiză în genetică, dar până la proba contrarie, refuz să cred că influența mediului este atât de puternică, încât zebrele privite de viitoarele mame ar putea lasă dungi pe pielea fătului. Nici chiar așa! Iacob, fără îndoială, avea încredere în metoda nuielelor, probabil era un obicei al păstorilor, iar el credea. A fost acesta un procedeu necinstit ? Biblia afirmă că Dumnezeu Însuși a fost complice cu Iacob în acest exercițiu inutil (Gen 31:5-13). Inutil ca și postul lui Daniel. Trei săptămâni postise, dar Dumnezeu îi ascultase rugăciunea din primul moment (Dan 10:2-3.12). L-ar fi ascultat și dacă nu postea? L-ar fi favorizat Dumnezeu pe Iacov și fără metoda nuielelor? Unde este aici loc de acuzații? De ce spun unii că Iacob căuta să înșele pe Laban? Iacob negociase corect cu Laban, iar acesta se dovedise de fiecare dată incorect. Iacob era obligat să se apere, pe vreo cale. Recunosc că tentativele lui erau inutile, dar ideea că omul trebuie să-și apere drepturile, în limitele convențiilor sociale, făcând ceva, fără să aștepte doar intervenția divină, nu este nici infracțiune, nici păcat. Dacă Dumnezeul cerului nu i-a reproșat aceasta lui Iacob, de ce să i-o reproșăm?
Mai mult, felul în care Iacob vorbește despre Dumnezeul lui, rememorând descoperirea de la Betel, arată că Iacob era deja un om al lui Dumnezeu, chiar dacă avea încă multe de învățat. Chiar și după momentul Iabbok, Iacov a mai avut de învățat. Dar suferințele lui nu au fost plata înșelăciunii.
Caracterizarea lui Iacob în această scrisoare este incompletă. Am intenționat doar să-i spăl numele, pe cât se poate. Să păstrăm simțul proporțiilor și să ne pocăim de teologia aceea de inspirație pseudoevanghelică, care pune semn de egalitate între erori și orori: „Toate păcatele sunt la fel; nu există păcat și păcățel" Ei bine, eu nu mai cred într-o asemenea afirmație stranie, care nu este nici biblică, nici rezonabilă, nici justă. Chiar în această lume, dreptul civil face distincție între fapte și fapte, pe diferite criterii: dacă a fost cu intenție, dacă este un minor sau un adult, dacă are un nume bun sau este un recidivist, etc. Dumnezeu nu poate fi mai nedrept decât oamenii, nu poate fi absurd.
Robul acela, care a știut voia stăpînului său, și nu s’a pregătit deloc, și n’a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n’a știut-o, și a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s’a dat mult, i se va cere mult; și cui i s’a încredințat mult, i se va cere mai mult. (Lc 12:47-48).
Nu avem dreptul să-i judecăm pe alții după mirosul nostru spiritual. Dacă îi citim pe eroii Bibliei în contextul literar și cultural-istoric al Sfintei Scripturi, avem șanse să-i înțelegem mai bine decât atunci când îi demonizăm, sau îi idealizăm în mod nejustificat, în numele nu știu cărei evanghelii. De ce să nu fim mai degrabă avocații decât judecătorii altora, până la o documentare mai bună? Îi putem trata pe eroii Bibliei ca pe frații, părinții și copiii noștri. Este adevărat, ei nu se vor supăra de gafele noastre, pentru că sunt morți. Iar dacă ar fi vii, și-ar aminti de propriile lor gafe. Însă ce gândește, oare, Dumnezeu, și ce zic îngerii, care au fost prezenți în toate cotloanele trecutului, când aud rostirile și răstirile noastre despre aceia pe care ei i-au călăuzit pas cu pas pe calea învierii?
Sursa:www.florinlaiu.com
