Adventistii si divertismentul video
prelucrare de Petre Teofil
„..Teatrul este unul din locurile de placere din cele mai periculoase… Cantece vulgare, gesturi, expresii, atitudini obscene, depraveaza imaginatia si distrug simtul moral… Nici o influenta nu este mai puternica pentru a otravi imaginatia, a distruge aspiratiile religioase, a toci gustul pentru recreatiile placute si sanatoase si a deturna viata de la realitatile sobre catre o viata ca aceea de divertisment a teatrului.” E. G. White, Testimonies, vol.4, pag. 652-3
In perioada in care E.G. White scria aceste randuri (1881), pastorii si invatatorii crestini traditionali din toate denominatiunile denuntau influenta negativa a spectacolelor de divertisment de la teatru cat si opera, circul si vodevilurile, ca fiind locuri unde se capata obiceiuri daunatoare pentru o viata curata si morala. Opera era de regula locul unde cei bogati isi petreceau timpul, pe cand clasa de mijloc si muncitorii erau cel mai adesea atrasi sa mearga la circ, la comedii, la dansuri si vodeviluri.[1]
Odata cu aparitia filmului mut, prin 1890, salile de cinema au inlocuit vodevilurile. Atentia liderilor a trecut, de la accentul pus de E.G.White asupra mijloacelor divertisment de atunci (teatrul), cu metodele specifice (cantece vulgare, gesturi, expresii si atitudini obscene), asupra locului in care aceste activitati aveau acum loc (cladirea teatrelor, salile de cinema). Prin anii 1910, pe lista locurilor interzise, scolile adventiste mentionau salile de dans si de biliard, cafenelele si salile de cinema.[2]
Prin 1920, conducatorii adventisti trasau in jurul salilor de cinema o linie stricta de demarcatie si cautau s-o mentina prin diverse mijloace (activitati programate pentru instruire, iesiri in aer liber, intalniri de rugaciune…). Dar tot asa cum linia de aparare Maginot, dintre Franta si Germania, a fost ocolita cu usurinta de nemti, tot asa tinerii adventisti gaseau cai de a vizita distractiile lumesti.
Curand evolutia tehnicii avea sa multiplice si diversifice mijloacele de distractie, incat treptat, scolile noastre au inceput sa interzica noile aparitii electronice care ajungeau sa sufoce tot mai mult viata spirituala a credinciosilor: mai intai radioul (1920) si fonograful /patefonul (1930), apoi televiziunea (1950), casetofoanele (1970), walkman-ul si compact discul (1980), iar din 1990, internetul[3].
In timp ce responsabilii bisericii de la toate nivelele atacau fara incetare si cu vehementa salile de cinema, noua tehnologie a anilor 1930-50 introducea filmul chiar in propriul camin. Demonstrat pentru prima data la o expozitie universala la New York, in 1939, televizorul si-a inceput cucerirea lumii in 1946. Prezentat la inceput ca un „cinema de familie”, el a devenit curand punctul de atractie pentru toti, inlocuind intalnirile din jurul mesei de seara, al pianului si al semineului.
Deja in 1950, 9% din familiile americane aveau televizor. In 1955, dupa numai 5 ani, 65% din familiile americane aveau TV.[4]
Care a fost reactia responsabililor bisericii adventiste fata de TV? Prin anii 1940, nimeni nu banuia ca aceasta noua inventie avea sa aduca cinematograful chiar in casele adventistilor. Conducatorii bisericii continuau sa infiereze salile de cinema, numindu-le „loc nefast” si credeau ca, atata timp cat familiile adventiste aveau viata lor obisnuita intre peretii locuintei lor, erau in siguranta. In perioada de dupa razboi, redactorii de la Review and Herald presupuneau ca membrii familiilor adventiste duc o viata spirituala echilibrata, linistita, uniti prin legaturi sufletesti de dragoste si prietenie, citind si rugandu-se impreuna, cantand la altarul familial si bucurandu-se de partasie si comunicare, si nu frecventau acele locuri unde esti despartit de Hristos si de ascultare de Cuvantul lui Dumnezeu. In acea perioada, F.D. Nichols, redactor sef la Review and Herald, cerea pastorilor sa convinga pe tineri in a se angaja in scris ca nu vor patrunde niciodata in „templul diavolului”. Chiar si revista de tineret, The Youth’s Instructor, ignora pericolul TV-ului, concentrandu-se adesea tot asupra pericolului cinematografelor care promovau filme vulgare, fara morala, pline de violenta, flirt si sex.[5]
In 1949, un singur vizionar, D. A. Delafield, prezenta deja televizorul si salile de cinema ca fiind pericole gemene, acuzand TV-ul ca transforma pe membrii familiilor in indivizi „lipiti de scaunele lor, muti si miopi”.[6] Dupa opinia lui, adventistii care cumparau un TV isi compromiteau idealurile puritatii crestine si se lasau manjiti de spiritul lumesc. Convingerea acestui conducator, inca din perioada de inceput al TV-ului era ca Satana va folosi acest nou mijloc pentru a influenta lumea la rau si la distrugere. „Ce drept avem noi sa introducem cinematograful in casele noastre?” – protesta el.[7]
In ciuda unui potop de rugaminti si avertizari, tot mai multe familii adventiste isi cumparau televizor, motivand ca sunt destul de maturi si capabili sa stie cand sa apese pe buton ca sa-l inchida, sau sa-l deschida. In tot acest timp, responsabilii bisericii, prin vocea fratelui D. A. Delafield, continuau sa implore pe membrii fara televizor sa se roage lui Dumnezeu ca sa stie daca aveau nevoie de asa ceva in casa. Iar celor care aveau deja televizor, le cerea sa se roage sa nu se uite la programele care murdaresc sufletul si produc o atmosfera plina de pacat in camin. Indemnul sau era de asemenea ca adventistii sa fie preocupati cu activitati mult mai folositoare pentru sufletul lor, precum intalnirile de rugaciune, intalniri pentru predarea studiilor biblice celor interesati, sau raspandirea de publicatii printre cei care nu cunosc mesajul evangheliei, in loc sa-si piarda vremea la televizor, ajungand in situatia sa nu se mai poata ruga nici pentru ei insisi.[8]
Dupa 1952, vizionarii au inceput sa vada mai clar perspectiva bisericii prin prisma acestor noi pericole. Archa Dart, unul din conducatorii de tineret, atragea atentia tinerilor asupra faptului ca vizionarea filmelor duce la scaderea interesului pentru activitatile scolare si mai ales pentru cele spirituale.
Tot mai multi autori de articole atrageau atentia asupra continutului filmelor de la TV: limbajul vulgar, scene monstruoase, crima si violenta, preamarirea adulterului si toate celelalte aspecte care, incet dar sigur, instalau in mintea lor dependenta de televizor. Putea fi o legatura intre cresterea delicventei juvenile si vizionarea filmelor la TV? Cu siguranta!
Curand au inceput sa observe ca, pe langa efectul distructiv asupra caracterului, tinerii si toti ceilalti suporta efecte negative si asupra aspectelor psihice si fizice: slabirea vederii, scaderea tonusului muscular, excesul alimentar, starile de nervozitate, apatie… De aici au inceput framantari serioase cu privire la degradarea spirituala a tinerilor. Conducatorii si-au dat seama ca tot ce se cladea in cadrul programului de invatamant si la Scoala de Sabat in biserica, se distrugea acasa in fata televizorului. Disparitia altarului familial, absenta de la intalnirile de rugaciune si de la programele de tineret, erau deja semne vizibile si alarmante pentru familiile adventiste si nimeni nu putea evalua corect drama din sanul bisericii la nivel de familie.
Cu incercari disperate de a contracara efectele devastatoare ale televizorului, conducatorii bisericii recomandau sa se ia in serios Cuvantul lui Dumnezeu, ca scut si pavaza pentru sufletele lor. Texte precum Filipeni 4,8: „Tot ce este adevarat…”; Coloseni 3,2: „Ganditi-va la lucrurile de sus..:”; 1 Corinteni 10, 31: „Tot ce faceti, sa fie spre slava lui Dumnezeu…”; Psalm 101, 3: „Nu voi pune nimic rau inaintea ochilor mei”… marcau directia pe care biserica o indica cu atata staruinta. Unii moderati incercau sa sugereze sa nu se uite „decat la filmele in care nu se incalca nici una din poruncile lui Dumnezeu” (fapt imposibil!)[9].
Tot in aceasta perioada, cei mai multi autori adventisti au fost nevoiti sa admita ca televizorul a antrenat familiile adventiste la mari schimbari cu efecte tulburatoare si periculoase.[10] Studiile Scolii de Sabat, Biblia si cartile inspirate se acopereau de praf, in timp ce familiile adventiste petreceau pana la 5 ore pe zi in fata televizorului. „Suntem oare in curs de a ne pierde viziunea noastra adventista, din cauza TV-ului?” – se intreba W. j. Harris. Iar F.D. Nichols se intreba si el: „Daca noi am condamnat cinematograful, pentru ce dam buzna sa ne cumparam televizor?”. D. A. Delafield adauga si el ca: „Tele-violenta si lumea imaginara a filmului au produs in copiii nostri personalitati multiple si sunt confuzi in ce priveste directia de viata”.[11]
Pe la inceputul anilor 1960, cei mai multi autori adventisti erau deja convinsi ca „cinematograful de camin era din ce in ce mai putin controlabil”. Cineva din New Jersey marturisea: „N-are importanta cat de inteligenta trebuie sa fie persoana ca sa tina sub control televizorul. Dar se pare ca, dupa un timp, televizorul este cel care te tine sub control.” Pentru ce? Dupa cum spune Theodore Carcich, prin stupiditatile sale, TV-ul a pipernicit in asa hal judecata parintilor, incat nu mai au discernamant spiritual si au devenit toleranti fata de imoralitate si ingaduitori fata de neascultare si razvratire. „Daca nu puteti controla TV-ul, aruncati-l afara inainte ca el sa va arunce in ghena”.[12]
Redactorul sef al revistei „Review and Herald”, Kenneth Wood, considera interesul pentru televizor ca fiind „simptoame ale bolilor spirituale”. In acelasi fel, D. A. Delafield era de acord cu faptul deplorabil ca multi adventisti au lasat ca mica cutie magica sa fie mormantul in care ei si-au ingropat experienta lor crestina.[13] In ciuda succeselor programelor de evanghelizare adventista prin televiziune ca cele intreprinse de Faith for Today si It is written, in toate periodicele adventiste din anii 1960-1970 nu se sublinia decat efectele negative pe care televizorul le produce asupra familiei. Era lucru aproape sigur ca, odata intrat in casa, televizorul devenea mult mai periculos decat salile de cinematograf, pentru ca nu numai ca nu era nimeni in stare sa controleze situatia.[14] Televizorul era poreclit: „hotul simpatic”, „monstrul cu un ochi”, „cutia Pandorei”, „drogul cel de toate zilele”, „o doza de otrava mortala”…[15] Membrii si-au ridicat si ei glasul in condamnarea TV-ului, socotindu-l ca fiind o pricina de ispitire si numindu-l „servitorul Satanei”.
Dupa un deceniu plin de efectele TV-ului, in 1970 prea putin se mai pomenea de pericolul cinematografelor, desi acestea continuau sa existe; iar tinerii care mergeau la cinema nu mai simteau nici o mustrare de cuget si nimeni nu le mai atragea atentia in vreun fel oarecare. Ce-i drept, aproape nimeni nu statea la cinematograf sase ore zilnic, in schimb acest lucru se petrecea in propriul camin. Stand zilnic sub influenta nefasta a TV-ului, exista marele risc sa fii parasit de Duhul Sfant, prin aceea ca iti pierzi orice sensibilitate pentru cele spirituale. Multi care au gasit placere in filmele cu violenta, crime si tot felul de monstruozitati isi pericliteaza mantuirea sufletului. Statisticile sunt ingrijoratoare: cca. 60% din familii nu stiu de altarul familial, si cam tot atatia nu mai citesc Biblia.
Inca din anul 1962, 82% dintre americani aveau televizor. Spre sfarsitul anilor 1960 si inceputul 1970, doar cativa nu aveau inca; si acestia erau socotiti fanatici si extremisti. A mai existat oare vreun mijloc care sa schimbe gandirea intr-un mod atat de profund si intr-un timp asa de scurt?
David McCay declara cu putere ca televizorul a devenit mijlocul universal prin care Satana isi imprima lumii intregi modul sau de a gandi. Cum este posibil ca si cei ce asteapta venirea lui Hristos sa-si insuseasca stilul de viata si modul de a gandi al diavolului? Articole tot mai numeroase din Adventist Review si din Youth Instructor recomandau parintilor sa-si arunce televizorul din familie si sa redobandeasca grabnic atmosfera familiala de bucurie si dorinta de a fi impreuna cat mai mult, sa comunice si sa-si impartaseasca trairile unii altora. Aceasta deplina constienta a faptului ca valorile adventiste traditionale au fost grav alterate, era deja omniprezent in articolele anilor 1970.[16]
Revista Insight acuza fara rezerve televizorul ca fiind „un vrajitor”, „un drog”, un „ghetto mental”, „un dumnezeu pagan care violeaza spiritul tinerilor”. Nu se putea spune decat ca vizionarea filmelor pline de violenta si sex producea potop de rele.
Mai multe studii stiintifice au scos in evidenta conditionarea tinerilor de catre TV, dezvoltand in ei o atitudine de indoiala si necredinta; la acestea se mai adauga obezitate, stres emotional si boli cardio-vasculare premature. Pe de alta parte, autorii adventisti care, de-a lungul timpului, au cautat sa dea un ton clar si categoric in ce priveste standardele bisericii, vedeau bine acum ca televizorul a distrus viata spirituala din multe familii si cereau cu ardoare parintilor sa se debaraseze de televizor si sa-si salveze caminul. „Daca doreste cineva sa fie echilibrat si cu discernamant in materie de televizor, atunci trebuie sa se debaraseze definitiv de el!” era sfatul anilor 1970.
Robert H. Pearson, presedintele de atunci al Conferintei generale, avertiza: „In ziua judecatii, milioane vor vedea ca aceasta mica cutie vrajita a smuls din imparatia lui Dumnezeu mai multe suflete decat oricare alt instrument folosit de Satana in cei 6.000 de ani de lupta contra lui Dumnezeu”.[17]
Unii membrii socoteau ca ar fi potrivit sa formuleze petitii de protest si sa le trimita la canalele de televiziune si la producatorii de probleme. Dar, dupa cum scria in revista Insight, venise momentul ca tinerii adventisti sa-si dezvolte propria lor filosofie cu privire la televizor si recreatie. Au fost facute studii, sondaje prin scolile si universitatile de pretutindeni in SUA. In 1975, Jerry si Jane Thayer, au aratat ca 48% dintre tineri se duc la cinematograf si privesc regulat la TV. Aceste sondaje erau insotite de activitati creative si seminarii pe teme ca: „Hipnotismul electronic si controlul gandirii”, „Imaginatia si fuga de realitate”, „Ce se ascunde in spatele realitatii deformate de televizor”?[18]
In anii ’80, cei mai multi autori adventisti erau disperati de degradarea, aproape in cadere libera, a starii spirituale din familiile adventiste. Si, asemenea profetului Ieremia, scriau avertizari dupa avertizari, parca fara nici un efect.[19]
„Caminul adventist este falimentat”, scria redactorul sef de la Adventist Review.[20] Parintii care s-au simteau vinovati de a fi mentinut un dublu standard timp de o generatie („cinematograful este rau, dar la televizor te poti uita”), admiteau acum ca au facut o greseala mare. La urma urmei, nu era nici o deosebire intre continutul filmelor. Ba mai mult, incepand cu 1978, filmele au inceput sa fie mult mai dominate de scene erotice devenind astfel mult mai explicite sexual.
Acum, cei mai multi doreau sa invete pe copiii lor valorile morale autentice ale bisericii, cand deja 92% dintre familiile adventiste aveau deja televizor. Recunoscand deschis dependenta de televizor, critici de talie au inceput sa atace nu numai mesajul transmis, ci chiar televizorul ca mijloc de comunicare in masa. Artistul de grafica australian, Daniel Sheehy, declara: „Tehnicile folosite in productia de filme si in reportaje falsifica realitatea. Ele supraincarca sistemul nervos, slabind capacitatea de selectie si filtrare, astfel determinand acceptarea „valorilor” promovate de actori: dintre ei, 60% aproba deschis adulterul, chiar daca aproape toti il practica; 80% aproba homosexualitatea; 97% aproba avortul… Filmele arunca spectatorul intr-un fel de transa, supraincarcand creierul cu stimuli vizuali, impregnand imediat memoria cu imaginile acestora si producand instantaneu unde cerebrale „alfa”, similare celor pe care le antreneaza somnul.”[21]
Revista Insight, intr-un numar special dedicat subiectului „recreatie”, arata cum tehnologia de varf (grafica prin ordinator, zonarea creierului, holografia), prezinta mai degraba o lume imaginara care sa ajunga sa fie perceputa drept „realitatea ultima”.
„Capacitatea noastra de a gandi”, ne previne Gerry Mander, „nu ne poate salva de filmele decadente, pentru ca imaginile lor trec prin ochii nostri, in creierul nostru, si raman acolo pentru totdeauna!”[22]
Un copil marturisea tatalui sau adventist ca isi simte sufletul murdar de cele ce a vazut la televizorul parintesc. Iar un altul spunea despre unele imagini pe care le-a vazut, ca si-ar fi dorit sa nu le fi vazut niciodata.
Imaginile se suprapun cu realitatea si, in timp ce vizualizam, pierdem controlul asupra realitatii, asupra spiritului nostru. Iar o fiinta umana fara control spiritual este o fiinta moarta. („Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort” Apocalips 3,1).
Spre sfarsitul anilor 1980, o mare parte din membrii familiilor adventiste priveau la televizor pana la 7 ore pe zi, dar petreceau doar 14 minute pentru a comunica intre ei.[23] Redactorul sef al revista Insight, Chris Blake, scria intr-un articol despre casnicele care sunt captivate in mod special de telenovele, casnicele intrand in categoria celor ce petrec cel mai mult timp in fata televizorului. Autorul citeaza opinia unei femei, dupa care: „telenovelele sunt la fel de rele ca si filmele clasate «pentru adulti», caci urmaresc aceeasi linie deformand realitatea si injectand spiritul cu otrava emotionala.”
Odata cu dezvoltarea industriei de video, familiile adventiste au fost supuse la alte provocari. Unii au cumparat casete video cu continut erotic in speranta imbunatatirii vietii conjugale. Dar nu numai ca au fost dezamagiti, ci curand s-a vazut o crestere fara precedent a ratei divorturilor.
Intrand in ultima decada a secolului XX, pe cand rasarea era Internetului, revistele adventiste continuau sa demaste televizorul, videoul si cinematograful, punand tot mai mult accentul pe sanatatea morala, mentala si psihica, recomandand in acelasi timp revenirea la activitatile de odinioara. Prin emisiunea „The Television Time-Bomb”, de Lonnie Melashenko si Tim Crosby, se sugera o lista de 38 de activitati care puteau sa inlocuiasca televizorul: „…cititul cartilor; plimbarile in aer liber; muzeele; curatenia facuta impreuna; prepararea painii in casa; actiuni de binefacere; munca in gradina…; si cand nu mai gasesti ceva de facut, du-te si odihneste-te pentru a doua zi”.
In cartea „Remote Controlled”, Joe Wheeler adauga si el la lista aceasta: discutia de dupa cina, ascultarea muzicii, invatarea unei limbi straine si mai ales recladirea altarului familial. Dar toate aceste activitati erau practicate in biserica prin anii 1950, pana sa apara televizorul.[24]
Progresul ne-a facut sa uitam de lucrurile simple si cu adevarat frumoase. Ne-am putea oare imagina ca, intr-o zi, adventistii vor abandona micul ecran, se vor elibera de gustul distractiei video si vor restabili vechile carari in caminurile lor?
Ultimele sondaje facute arata ca acest lucru se doreste foarte mult sa se intample. In 1980, o ancheta facuta printre adolescentii cititori ai revistei Insight, arata ca 40% din ei sunt dispusi sa renunte la televizor fara rezerve; 10% au spus ca renuntarea la TV ar fi o binecuvantare pentru ei. Intr-un alt sondaj facut printre studentii de la Columbia Union College si din Central California Conference, 60% au raspuns ca TV-ul este o mare pierdere de timp cu care nu te mai intalnesti niciodata. 14% au spus ca TV-ul este plictisitor. Iar 20% l-au caracterizat de-a dreptul periculos si nefast.
Intrebati ce vor face ei cand vor fi parinti, aproape 50% din cei intervievati au raspuns: „Nu-mi voi lasa copiii la TV, asa cum am fost lasat de parintii mei”. Marea surpriza a fost atunci cand cercetatorii au aflat raspunsul a 25% din tineret: „Niciodata nu voi avea in casa televizor!”.[25]
Dupa un secol de la scrierea avertizarii profetice de la inceputul articolului, adventistii au inceput sa realizeze, prin experienta lor trista, cat de inspirate sunt acele cuvinte. Sa fie oare un semn al trezirii? Am putea recunoaste in cutia vrajita Vitelul de aur care a dus la spargerea Tablelor de piatra si apoi, la pribegia prin pustie timp de 40 de ani?
Recunoasterea la scara tot mai mare ca, lasandu-ne sub influenta televizorului, ne-am transformat – nu in bine, ci in rau, este un semnal incurajator. Dar si mai incurajator este faptul ca trezirea are loc in randul tinerilor care, daca vor fi hotarati in convingerile lor, vor contribui cu siguranta la trezirea bisericii.
Sa ne rugam Domnului ca aceasta trezire sa se amplifice si urmarile negative din viata de familie si biserica, lasate de TV, video, internet si altele, sa fie indepartate cat mai grabnic.
Amin!
[1]Actors and American Culture, 1880-1920, Benjamin McArthur, p. 3-11, 191-212.
[2]Where the Pine Trees Softly Whisper, Brian E. Strayer, 1993, p. 7, 12, 21.
[3]Id., p. 63-64
[4]Make Room for TV,Lyon Spigel, 1992, p. 30-32, 38-40, 43, 50.
[5]Taming the Tube, Adventist Attitudes Toward TV, 1947-1987, Brian E. Strayer, 1988, p. 1-4
[6]Review and Herald, Delafield,6 octombrie 1949, p. 5
[7]Review and Herald, Delafield, 27 aprilie 1950, p. 3-4
[8]Review and Herald, Delafield,15 aprilie, 1951, p. 3-5
[9]Taming the Tube, Adventist Attitudes Toward TV, 1947-1987, Brian E. Strayer, 1988, p. 3-5
[10]Id., p. 15-20
[11]Review and Herald, Harris,15 aprilie 1954, p. 22; Review and Herald, Nichol,8 decembrie 1955, p.8-9
[12]Taming the Tube, Adventist Attitudes Toward TV, 1947-1987, Brian E. Strayer, 1988, p. 20-22
[13]Review and Herald, Carcich, 9 iunie 1955, p. 16; Review and Herald, Wood, 3 ian. 1953, p. 12-13.;
[14]Taming the Tube, Adventist Attitudes Toward TV, 1947-1987, Brian E. Strayer, 1988, p. 22-29
[15]Review and Herald, McKay, 1 noiembrie 1962, p. 4-5;
[16]Taming the Tube, Adventist Attitudes Toward TV, 1947-1987, Brian E. Strayer, 1988, p. 30-41
[17]Adventist Review, Wheeler, 11 martie 1976, p. 265-270
[18]Insight, 22 aprilie 1975, p. 13-17; Insight, 30 septembrie 1975, p. 5-7.
[19]Taming the Tube, Adventist Attitudes Toward TV, 1947-1987, Brian E. Strayer, 1988, p. 42-52
[20]Adventist Review, Wood, 10 ianuarie 1980, p. 27
[21]Adventist Review, Sheehy, 21 octombrie 1982, p. 996-998; 28 oct. 1982, p. 1023-1025
[22]Insight, 1986, Nr. special cu privire la divertismente, p. 14-15
[23] Id.Blake, p. 30,31
[24]The Television Time-Bomb, E. Lonnie Melashenko, 1993, p. 63-64; Remote Controlled, Wheeler, 1993, 143-146.
[25]Insight, 7 iulie 1981, pag. 10; 16 noiembrie 1982, pag. 5
