De Alberto R. Timm
Astăzi, mulți oameni sunt de acord că lumea noastră este un câmp de luptă între puterile spirituale rele și cele bune. Acțiunea lor este, de exemplu, evidentă în contrastul dramatic dintre fericirea vieții și durerea morții, dintre frumusețea iubirii și cruzimea urii sau faptul că uneori oamenii buni sunt cei care suferă cel mai mult (cf. Ps. 73:2-17; Mal. 3:13-18). În parabola neghinei, spusă de Isus (Matei 13:24-29), slujitorii au întrebat: „Stăpâne, oare n-ai semănat tu sămânță bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?” Iar El le-a răspuns: „Un dușman a făcut lucrul acesta.”
Misterioasa coexistență a binelui și a răului și disputa dintre aceste două forțe ridică, într-adevăr, câteva întrebări cruciale: A avut un început această luptă și se va sfârșit vreodată? Care este semnificația ei teologică fundamentală? Și, mai mult, cât de răspândită este în lumea noastră de azi? Articolul de față caută câteva răspunsuri biblice la aceste trei întrebări de bază .
Cum a început totul
Marea luptă este un conflict cosmic în desfășurare care a avut un început și va avea un sfârșit. Începutul lui tainic în curțile din cer a fost văzut dinainte, dar nu hotărât de Dumnezeu, care a „luat măsurile necesare întâmpinării acestei teribile situații de urgență.” După ce și-a pierdut recunoștința față de Dumnezeu și a devenit deosebit de invidios, (Is. 14:12-14; Ez. 28:12-17), Lucifer a început să răspândească apostazie în curțile din cer. „Dumnezeu, în marea Sa bunătate, a avut multă îngăduință față de Lucifer” , dar s-a ajuns până acolo încât rebeliunea s-a generalizat, iar Lucifer (care a devenit Satana) și îngerii lui au fost aruncați pe pământ (vezi Apoc. 12:7-9). Prin căderea lui Adam și a Evei (Gen. 3), pământul a devenit câmpul de luptă dintre bine și rău.
Istoria umană este mai mult decât scena acțiunilor omului. Este, de fapt, scena continuei lupte dintre strategiile înșelătoare ale lui Satana și planul lui Dumnezeu de salvare. În ciuda faptului că Satana a avut succes prin înșelare vastei majorități a ființelor umane, Dumnezeu încă deține controlul asupra întregii lupte și permite să se desfășoare doar în cadrul anumitor limite (cf. Daniel 4:32). Ori de câte ori aceste limite sunt forțate, Dumnezeu intervine prin judecata Sa, așa cum s-a întâmplat în cazul distrugerii lumii antediluviene prin Potop (Gen. 6 și 7) și al Sodomei, Gomorei, Admei și Å¢eboimului, prin sulf aprins (Gen. 19:23-29; Deut. 29:23; Iuda 7).
Teoria păgână a nemuririi naturale a sufletului lasă să se înțeleagă că păcatul a avut un început, dar nu va avea niciodată un final. Prin contrast, Biblia învață că păcatul și păcătoșii vor fi, în final, distruși, iar universul va fi refăcut în armonia și perfecțiunea lui originară. Prin eternul plan de mântuire întocmit de Dumnezeu (Gen. 3:15; Apoc. 13:8), triumful lui Hristos asupra lui Satana, asupra morții și a păcatului (Ioan 12:31; 14:30; 19:30; Apoc. 1:18) este un lucru cert. Această mare luptă se va încheia cu distrugerea finală a lui Satana, a îngerilor și lui a tuturor celor răi (Mal. 4:1; Iuda 5-7).
Ce înseamnă toate acestea?
Conflictul cosmic gravitează în totalitate în jurul caracterului lui Dumnezeu, așa cum este exprimat în Legea Morală. De-a lungul istoriei, Satana a conceput diferite strategii în vederea alterării relației dintre oameni și Lege. În vremurile vechi-testamentare până la exilul babilonian, poporul lui Dumnezeu a fost tentat să calce Legea prin idolatrie. După exil, pendulul a mers spre extrema opusă, cea a legalismului, când Legea a fost considerată un scop în sine pentru mântuire. În era postapostolică, oamenii au început să considere că jertfa lui Hristos a abolit Legea, când, dimpotrivă, jertfa a confirmat Legea (Rom. 3:31). În același timp, consecvența necondiționată față de Legea lui Dumnezeu demonstrată de poporul rămășiței din vremea sfârșitului generează furia deosebită a lui Satana față de acest popor (Apoc. 12:17).
Unii consideră că marea luptă constituie centrul teologiei biblice. Dar nici această temă și nici vreo alta nu-L poate înlocui pe Dumnezeu ca esență eternă a întregii doctrine adevărate. Controversa cosmică constituie cadrul teologic fundamental în care toate doctrinele biblice și principiile de viață își capătă sensul și sunt privite în perspectiva corectă. Mai mult chiar, această luptă ne oferă înțelegerea corectă asupra istoriei, ca o scenă uriașă în care ființele umane își joacă rolul vieții lor fie pentru Satana și cauza lui pierdută, fie pentru Dumnezeu și planul Lui de salvare.
Realitatea globală
Pe măsură ce marea luptă se îndreaptă spre final, răul, ispita și păcatul au devenit tot mai agresive în natură și răspândire. În Grădina Edenului, ispita era limitată geografic la pomul cunoștinței binelui și răului (Gen. 2:16,17). După căderea lui Adam și a Evei, ispita a devenit o realitate globală cu expresii externe (mediul) și expresii interne (natura umană) [Gen. 3,7-19]. În secolele trecute, casele copiilor lui Dumnezeu au fost adesea (dar nu întotdeauna) fortărețe de valori spirituale și morale (cf. Iosua 24:15; Iov 1:5). Dar, odată cu intrarea în viața noastră a mijloacelor de comunicare moderne, de pretutindeni au început să apară ispite pentru copiii lui Dumnezeu.
Crucială în cadrul marii lupte este disputa pentru mintea omului, adică pentru centrulcare controlează comportamentul personal și social. Hristos a explicat că „din inima omului, ies gândurile rele, curviile, furturile, crimele, adulterele, lăcomia, răutatea, înșelăciunea, depravarea, ochiul rău, blasfemia, mândria și prostia!” (Marcu 7:21,22). Pavel exprimă și el ce înseamnă forța răului: „Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu vreau să-l fac!” (Romani 7:19). Numai puterea supranaturală a harului salvator al lui Dumnezeu îi poate salva pe păcătoși „de sub autoritatea întunericului” și îi poate aduce „în Împărăția Fiului Său iubit” (Coloseni 1:13,14; cf. Efeseni 2:1-10), refăcând în ei „gândul lui Hristos” (1 Cor. 2:16) și făcându-i „o nouă creație” (2 Cor. 5:17).
Marea luptă cosmică a început în ceruri prin răzvrătirea lui Lucifer și a îngerilor lui, a fost transferată în această lume, prin căderea lui Adam și a Evei, și va dura până la distrugerea finală a păcatului și a tuturor păcătoșilor nepocăiți (inclusiv a lui Satana și a îngerilor lui), la sfârșitul celor 1.000 de ani despre care se vorbește în Apocalipsa 20. Din moment ce păcatul nu este veșnic și nici păcătoșii, nemuritori, Dumnezeu îi poate distruge și reface apoi Pământul acesta la starea lui de perfecțiune originară. Apoi, durerea morții va fi înlocuită de fericirea vieții; cruzimea urii va fi dominată de frumusețea dragostei – și, gata, oamenii buni nu vor mai suferi. În sfârșit, binele va triumfa asupra răului.
Alberto R. Timm este rectorul Seminarului Teologic Adventist Latino-american și locuiește în Brasilia, Brazilia.
(articol preluat de pe adventistworld.org)
