DĂ‚RUIREA DE SINE ÎNTR-O LUME INDIVIDUALISTĂ‚
Sursa: confluente ro
Timpul trece cu repeziciune și tot mai mulți ani ne separă de perioada în care ni se cerea să ne oferim „voluntari” pentru proiecte ce țineau de ambițiile „societății socialiste multilateral dezvoltate”. Epopeea șantierelor de muncă ale tineretului în genul celor de la Bumbești – Livezeni sau Salva – Vișeu este de mult timp apusă dezvăluind cruda realitate a voluntariatului impus unor tineri aflați la final de adolescență, care în loc să descopere valorile adevărului și dreptății erau trimiși în lagăre de muncă forțată.
Aberația comunistă a costat mult societatea românească, iar generații întregi au plătit tributul lor adus cultului minciunii și depersonalizării individului în numele unor ideale utopice și ale unor ambiții ce nu aveau legătură cu dezvoltarea ființei umane. Din nefericire și în perioada de după decembrie 1989, conceptul extraordinar al dăruirii de sine a fost deformat și demonetizat, fiecare dintre noi căutând să se izoleze în raport cu ceilalți în numele competiției specifice economiei de piață.
În această alergare nebună, am uitat că suntem finiți, că viața se scurge repede, că murim chiar înainte de a ne da seama că ne pierdem în mod progresiv sufletul, omenia, bunătatea și sensibilitatea față de lumea ce ne înconjoară. Îndemnați să ne luptăm unii cu alții pentru a ne defini „teritorii” în mijlocul junglei consumismului fără frâu, uităm că am apărut și trăim pe fața acestui pământ fiindcă au existat oameni care s-au dăruit pe ei înșiși pentru a ne putea educa, crește și oferi un viitor mai bun. Aceștia ar putea fi părinții pe care i-am avut, educatorii și dascălii ce ne-au oferit abecedarul cunoașterii, colegii și prietenii ce ne-au înconjurat cu bunătatea lor la vreme de nevoie. Prin urmare, de ce să dorim să tot primim fără a oferi nimic la rândul nostru?
Esența creștinismului constă în a primi și în a da „fără plată”, acest lucru decurgând din umilirea și jertfa lui Hristos în favoarea noastră, aceasta fiind temelia adevăratului umanism indiferent de epocă. De aceea, cred că într-un fel sau altul va trebui să redobândim înțelesul adevăratei dăruiri de sine, care fără îndoială ne va aduce beneficiul trăirii unei vieți cu sens, în armonie cu marile legi morale ce guvernează întregul univers.
Reluând modelul economiei capitaliste, am căutat în vasta literatură americană de profil să înțeleg în ce măsură această societate mult mai avansată decât cea românească a reușit să mențină spiritul dăruirii de sine în mijlocul unui mediu social secular și materialist. Într-o lucrare intitulată „Viziuni asupra lucrării de caritate: lucrători voluntari și comunitatea morală” am citit următoarele:
„Comentatorii din domeniul sociologiei au remarcat reminiscența în societatea americană a idealurilor altruiste și voluntariste. Astfel, în 1838 Alexis de Tocqueville reflecta asupra participării democratice în activitățile de voluntariat ca fiind o modalitate eficientă de contrabalansare a individualismului excesiv specific societății americane. Cercetătorii din domeniul social au continuat examinarea acestui fenomen, fiind interesați de modul în care spiritul de ajutorare voluntară a condus la o întărire a trăsăturilor de înaltă moralitate și responsabilitate. Însă la mai bine de un secol după Tocqueville, un alt cercetător (David Riesman – 1961) oferea o viziune întunecată a Americii, ce oferea imaginea unei lumi însingurate și a unei națiuni alienate moral în ce privește disponibilitatea ajutorării semenilor.” [1]
Într-un fel sau altul, s-a putut constata cum bunăstarea economică nu a adus un progres al evoluției individului sub aspect moral și spiritual, ci dimpotrivă, acumularea de bogății a adus cu sine exacerbarea egoismului și a noului său nume, acela de individualism. Această experiență am putut să o experimentăm din plin și noi în România, fapt ce ridică întrebări serioase în legătură cu viitorul unui astfel de model social.
Într-o altă lucrare intitulată „Individualismul imoral” se menționează: „Individualismul, în context istoric și antropologic, se află într-o directă opoziție cu noțiunile de familie, comunitate și națiune. Din perspectivă americană, individualismul a evoluat pe măsura dezvoltării economice și urbane.” [2]
De aceea, se poate spune că atunci când discutăm despre voluntariat sau dăruire de sine, dorim de fapt să promovăm valorilor fundamentale ale unei societăți structurate pe familie, comunitate și națiune. Aflat într-o directă opoziție, individualismul subminează toate aceste instituții, generând o „atomizare” ce distruge relațiile dintre oameni, subminând cea mai elementară încredere față de ceilalți, fără de care societatea se prăbușește în haos.
De fapt, când avem curajul „dăruirii de sine” dovedim că avem încredere în noțiunea de om, de societate și de colectivitate, fie ea restrânsă sau extinsă. Când oferim doar din rațiuni ce țin de altruism, înseamnă că avem respect pentru ființa umană, că prețuim demnitatea fiecărei persoane pe care o întâlnim pe cărarea vieții. Din acest punct de vedere, putem spune că societatea ajunge să fie edificată, construită pe temelii solide, asigurând o dezvoltare durabilă când privim către viitor.
În acest sens, într-o altă lucrare de referință intitulată „Încrederea supusă la încercare” se face următoarea mențiune: „Încrederea reprezintă un fundament temeinic pentru o societate bazată pe mecanisme de guvernare superioare celor ce folosesc controlul individului. Acest lucru este posibil deoarece încrederea permite comunicarea directă între oameni și rezolvarea rapidă a problemelor ce apar. În plus, la nivel de organizații și companii s-a constatat că încrederea reciprocă și spontană conduce la derularea tranzacțiilor economice într-un mod mult mai eficient, fără a mai fi necesară definirea unor sisteme complicate de monitorizare și de rezolvarea a litigiilor”. [3]
Cu alte cuvinte, încrederea simplifică lucrurile fiindcă ea are la bază o conștiință superioară ce se dezvoltă prin dăruirea de sine. Din acest punct de vedere, forma cea mai elementară de „dăruire” se referă la acordarea încrederii în relațiile dintre oameni. Dar dacă societatea este axată pe individualism, dacă fiecare persoană încearcă să-și rezolve problemele fără să se intereseze de ceilalți, ba poate chiar și în detrimentul celor din jur, situație dealtfel tipică în România, ajungem să se distrugă ideea de familie, colectivitate și națiune, pentru ca în final să ajungem să suferim cu toții datorită degradării noțiunii de încredere. De fapt, în modul acesta nu facem altceva decât să continuăm promovarea tendințelor negative elaborate în timpul „epocii de aur”, când întreaga societate a fost debusolată prin inducerea fricii de celălalt, a suspiciunii și neîncrederii reciproce.
În ce privește impactul sentimentelor negative anterior menționate, într-o altă lucrare intitulată „Factorul frică sau ce se întâmplă atunci când frica blochează Wall Strett-ul”, se fac următoarele afirmații: „Suntem confruntați cu o realitate deloc confortabilă și anume că frica sau alte influențe similare de natură psihologică pot distorsiona piețele economice generând cele mai mari probleme ce pot fi imaginate pentru economiști, politicieni și tehnocrați. Astfel, toate modelele pe care ei le folosesc în mod curent ajung să fie spulberate atunci când spiritul de turmă al fricii blochează economia modernă.” [4]
Astfel avem o imagine relativ completă a mecanismului sărăcirii unei națiuni pornindu-se de la diminuarea dăruirii de sine, continuând cu exacerbarea individualismului ce aduce după sine reducerea încrederii față de semeni, pentru ca în final să se ajungă la o frică ce pregătește dezastrul economic. Calea de a ieși din acest proces distructiv constă în întoarcerea la fundamentele morale ale bunătății, încrederii și dăruirii de sine.
Poate privim la generațiile de politicieni apăruți după revoluție, ca la o clasă de oameni haină și coruptă de care nu avem cum să scăpăm, ci trebuie să suportăm situația sau să ne răzbunăm când pe unii când pe alții. Cu toate acestea, nu ar trebui să uităm că oamenii care ajung în fruntea unei națiuni sunt cel mai adesea expresia gândirii de grup ce se manifestă la acea dată. Dacă la nivel de indivizi vom continua să hrănim partea negativă, dacă vom fi excesiv preocupați de noi înșine ignorând ansamblul în mijlocul căruia evoluăm, vom ajunge prizonieri unei condiții ce ne condamnă la suferință, iar în viitor poate chiar la dispariție. Nu trebuie să ajungem însă atât de departe, ci este necesar doar să dăm valoare lucrurilor elementare ce constituie pilonii de rezistență ai spiritului uman.
Comunismul a șters ideea de Dumnezeu din mințile oamenilor transformându-i în animale ce luptă pentru supremație. Capitalismul post-decembrist a accentuat aceste tendințe și ne-a oferit mijloace de promovare a acelui gen de individualism ce nu are nici un fel de sensibilitate față de semeni. Însă astfel am ajuns să sărăcim interior și exterior, cu rezultatul nefast concretizat într-o societate ce încă mai bâjbâie în negura unei interminabile tranziții.
De aceea, România trebuie eliberată de acest trecut ce s-a materializat în prezent printr-un individualism exacerbat, ce înăbușă dezvoltarea normală a țării pentru prezent și viitor. A fi voluntar pentru sprijinirea semenului, atunci când acest lucru devine o practică pe scară largă, ne va conduce să simțim că facem parte dintr-o familie unită, că aparținem unei comunități robuste și că împreună constituim o națiune puternică, ce rezistă cu fruntea sus în fața încercărilor vieții. Abia atunci încrederea va lua locul fricii, iar bunăstarea mult visată va putea să apară și pe îndureratul plai românesc.
Octavian Lupu
