S-a speculat că Isus este un mit, o legendă sau o fantezie a Bisericii. Adevărul este că Isus este o realitate. Istoricii și autorii păgâni precum și cei iudei confirmă prin scrierile lor existența istorică a lui Isus Hristos. Pentru a înțelege de ce tonul mărturiilor este atât de șters trebuie să ținem cont de faptul că Palestina era atunci o neânsemnată provincie la periferia imperiului roman. Fenomenul profetic deși era destul de fregvent la evrei interesa foarte puțin lumea păgână. Lumea păgână își avea zeitățile ei și nu cunstitue nici o mirare dacă un nou profet trecea neobservat.
I. Scrieri iudaice:
Iosif Flaviu s-a născut doar la cătiva ani de la moartea lui Isus. Este cunoscut ca fiind cel mai mare istoric antic al evreilor. Opera sa reprezentativă este “Antichități Iudaice”. In această carte două pasaje vorbesc despre Isus. Primul pasaj- in ordine cronologică- se găsește in cartea 18, capitolul 3, paragraful 3, de obicei citat Antichități18.3.3. cercetătorii numesc acest faimos pasaj Testimonium Flavionum[1].
“În acel timp a trăit Isus un om înțelept care era făcător de minuni, învățător al oamenilor care primesc bucuros bucuroși adevărul. El a tras la sine pe mulți Iudei și păgâni. El fost Mesia. Și când Pilat în urma pârii fruntașilor noștri L-a osândit la răstignire cei care-l iubiseră mai înainte nu s-au lepădat de el, căci a treia zi li s-a arătat din nou, viu, precum prezisese despre elaceasta și multe alte lucruri minunate dumnezești proorocii. Și nici acum nu a încetat neamul acela care se numesc după el creștini.[2]
Aici descrierea lui Isus drept “un om Înțelept” nu este tipic creștină, însă este folosită de Iosif Flaviu referitor la Daniel și Solomon. În mod similar creștinii nu s-au referit la minunile lui Isus ca fiind “fapte minunate”(paradoxaerga), ci esact aceeași expresie este folosită de Iosif Flaviu referitor la minunile lui Elisei. Si descrierea creștinilor drept un “neam” (philon) nu apare nicăieri în literatura creștină timpurie, în timp ce Iosif Flaviu foloseste cuvântul atât pentru “rasa” evreiască cât și pentru alte grupuri naționale sau obștești[3]
În plus pasajul redă vina principală a răstignirii lui Isus ca fiind mai dagrabă a lui Pilat decât a autorităîilor evreiești. Acest fapt este cu totul diverit de gândirea creștină, din secolele al II-lea și al III-leacare îi condamna mai mult pe evrei ca instigatori și înfăptuitori ai răstignirii[4]
Următorul pasaj se află în cartea 20, capitolul 9, paragraful 1 (Antichități 20.9.1). Iosif Flaviu se concentrează asupra unui Ananus(Anania), care a fost fiul unui mare preot de dinainte, Ananus (Anania). “Acest Ananus mai tânăr care a preluat înalta preoție, era un om cu un caracter nerușinat și impertinent, el era deasemenea din partida saducheilor, care erau foarte rigizi când îi judecau pe vinovați, cei mai rigizi dintre toți evreii” Iosif flaviu iși continuă relatarea spunănd că Ananus ” a comvocat judecătorii Sanhedrinului și a adus înaintea lor un bărbat pe nume Iacov, fratele lui Isus care era numit Hristosul și pe câșiva alții. El I-a acuzat că au încălcat legea și I-a condamnat să fie uciși cu pietre”.
Expresia “Iacov fratele lui Isus care este numit Hristosul” este prea evazivă pentru a fi folosită de un creștin pentru a demonstra mesianitatea lui Isus. Ea slujește scopului nostru pentru că demonstrează istoricitatea lui Isus Hristos.
Cuvântul Hristos a început ca fie folosit ca nume propiu foiarte devreme printre primii creeștini dintre neamuri. Paul Winter, un cercetător evreu, dezvăluie conștința faptului că mesia nua fost uzn nume propriu și reflectă deci mai degrabă o întrebuințare evreiască decât creștină. Iosif Flaviu pur și simplu îL distinge aici pe acest Isus de ceilalți 13 sau ami mulți pe care îi menționează în scrierile sale. Acest Isus, conform lui Iosif Flaviu, era cel numit Hristosul (adică Mesia)[5]
Talmudul ne arată care este părerea rabinilor din Palestina la sfârșitul primului veac, despre Isus. Un scriitor evreu, contemporan cu Isus, scrie: “Sânt locuri care merită să fie loate în considerare, caci ele ne spun că numele lui Iesua (Isus) din Nazaret, că el se ocupa cu vrăjitoria, adică făcea minuni, amăgea pe Israel, făcândulsă se rătăcească. Tălmăcea legea în aceeași formă ca fariseii,… și a zis că nu a venit să adauge sau să suprime ceva din lege. El a murit în ajunul sărbătorii Paștelui care cădea într-o sâmbătă. A fost răstignit ca un eretic și înșelător…”
Nu discutăm despre caracterul deformat cum este înfățișat Isus aici, ci reținem numai vechia informație din vechiul Talmud care iL atestă pe Isus ca o persoană istorică.[6]
II. Scrieri păgâne:
Unul dintre documentele cele mai vechi care amintește despre Iisus Hristos este scrisoarea lui Pliniu cel Tânar (Plinius Scundus)a fost nepotul și fiul adoptiv al lui Pliniu cel Bătrân. S-au păstrat zece volume din corespondența lui Pliniu cu împaratul Traian. In ultimul volum scris pe la anul 112 d.Hr. există o scrisoare referitoare la creștinii din provincia Bitinia peste care era guvernator. Scrisorea lui este importantă pentru că dă informașii excelente referitore la creștinismul timpuriu, dintr-o perspectivă necreștină. El notează urmtoarele: “creștinii obisnuiesc să se adune înainte de răsăritul soarelui, ei cântâ un imn lui Hristos pe care Îl socotesc Dumnezeu, apoi făgăduiesc că nu vor fura, nu vor ucide, nu se vor desfrâna, bunurile încredințate lor nu le vor tăgădui”. Esențial în această scrisoare este menționarea lui Iisus Hristos pe care creștinii Îl consideră Dumnezeu.[7]
Istoricul Corneliu Tacit care a trăit în anii cca.55-120 vorbește mult ăn “Analele” mult despre creștini. El spune clar: “creștinii pe care I-a prigonit Nero, au fost numiți așa de la Christ care a fost condamnat la moarte de către Pontius Pilat în timpul domniei lui Tiberiu”. Tacitus mai notează că Nero i-a pedepsit pe creștini ca să scape de scandalul provocat de focul care a distrus Roma, norodul fiind convins că focul a fost aprins din ordinul Cezarului. Pentru a scăpa de furia poporului întreaga vină este aruncată asupra creștinilor. În contiunuare el povestește cum i-a pedepsit Nero pe creștini: “Au fost condamnați, îmbrăcați în piei de animale sălbatice și dați morții prin câini ori au fost țintuiți pe cruci iar când lumina zilei scădea li se dădea foc ca să slujească de lămpi noaptea”. Nero a oferit grădinile sale participând personal la spectacolele din arene amestecânu-se în mulțime, îmbrăcat în haine de negustor ori stând în careta sa. Se afirmă că acesta este cel mai important document care vorbeste dspre realitatea istorică a Domnului Iisus. Tacit este “considerat, de către toți istoricul cel mai demn de crezare, un om în care sensibilitatea și imaginația cu toate că erau puternice, nu au putut niciodată să atenueze simțul critic rar pentru timpul lui și o mare onestitate în examinarea documentelor.
Un alt istoric care amintește despre Iisus este Suetoniu, care în cartea sa Viața celor 12 Cezari face doua refeiri la crestini.
Cea dintâi referință suna astfel: “Claudiu a expulzat din Roma pe evrei din cauza unor tulburări pe chestia unui oarecare Chrestus”– desigur Chrestus pentru care s-au certat evreii nefiind altul decât Iisus Hristos, fapt adeverit și de către doctorul Luca în cartea Fpt.Ap.18:2, este prilejul cu care și familia de evrei Aquila și Priscila a fost expulzată din Roma.
A doua referire se face într-un citat în care Suetoniu relatează despre Nero care “a pedepsit pe creștinii (christianis) aderenții unei noi și dăunătoare superstiții”.
Lucian de Samosata, un satiric al secolului al doilea, se referea batjocoritor la adresa lui Hristos și a creștinilor. El I-a asociat cu sinagogile din Palestina și făcea aluzie la Hristos ca fiind: “omul care a fost răstignit în Plestina pentru că a introdus acest nou cult în lume…Ba mai mult, primul lor legiuitor I-a convins că erau frațiîntre ei după ce păcătuiseră odată lepădându-se de zeii grecilor și închinânduse aceluiași sofist crucificat și trăind după legile lui” (Peregrinul trecător)[8]
Mara Bar-Serapion: la British Museum există un manuscris interesant care păstrează textul unei scrisoriscrisă puțin după anul 73 d.Hr. Această scrisoare a fost trimisă din închisoare de un sirian, probabil filosof stoic, fiului său. În efortul de ași încuraja fiul să urmărească înțelepciunea, el medita: “ce avantaj au avut atenienii prin faptul că l-au omorât pe Socrate? Foametea și nenorocirea a venit ca pedeapsă asupra lor ca pedeapsă pentru crima lor. Ce folos au avut oamenii din Samos că l-au ars pe Pitagora? Într-o clipă țara lor a fost acoperită de nisip. Ce au cîștigat iudeii prin executarea înțeleptilui lor Împărat. Imediat după aceasta împărăția lor a fost abolită. Dumnezeu I-a răzbunat pe acești trei oameni înțelepți: atenienii au murit de foame, cei din Samos au murit de mare, iudeii ruinați și alungați din țara lor trăiesc complet împrăștiați. Însă Socrate nu a dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască pin învățătura lui Platon, Pitagora nua dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască prin statuia lui Hera. Nici Înțeleptul împărat nua dispărut pentru totdeauna, el continuă să trăiască în învățătura pe care a dat-o[9]
Bibliografie:
BUNACIU, IOAN, Curs de Apologetică, Institutul Biblic Roman
COPACIU, EMANUEL, Fiul lui Dumnezeu, Editura Porto-Franco, Galați-1991
McDOWELL, JOSH & Bill Wilson, El a umblat printre noi, Editura Here’s life, Societatae misionară română, Oradea, Romania 1994
McDOWELL, JOSH, Mărturii care cer un verdict, Here’s life publishers, inc San Bernardino, California USA 1992
McDOWELL, JOSH, Mai mult decât un simplu tâmpar
Revista Strigătul de la miezul nopții,
Note:
[1] jOSH McDOWELL , El a umblat printre noi, P.35
[2] Emanuel Copăcianu, Fiul lui Dumnezeu, p.314
[3] ibidem1,p.39
[4] ibidem1, pp.39,40
[5] ibidem1, p.37
[6] idem2
[7]IOAN BUNACIU, Curs de apologetică, p. 10
[8] Josh McDowell, Mărtirii care cer un verdict, p.90
[9] Ibidem1, pp.53,54
sursa http://valentindedu.wordpress.com/
