Vizat spre neschimbare
De George Uba
Monotonia, din orice unghere intunecate ar veni, are tipare bine conturate. Fiecare stie ce are de facut si cunoaste bine ce preferinte minime are celalalt ca sa pastreze aparenta de mecanica in casnicie. Daca se iveste cumva o disfunctie in orarul prea bine cunoscut, celalalt partener nu se supara, pentru ca stie ca se revine invariabil la sablonul acceptat.
Venirile si plecarile sunt previzibile, iar orele de masa sunt aranjate stfel incat sa nu se schimbe. Discutiile despre vreme sunt zilnice, iar cele despre scumpiri nu determina ridicari de ton si indignare. Fiecare are veioza lui si papucii lui. La culcare, amandoi se echipeaza bine, iar in timpul zilei se imbraca si se dezbraca separat. Isi spun rar pe nume si nu isi dau telefoane pentru a anunta cand au de gand sa soseasca acasa. Deja stiu cand, asa ca nu e nevoie. Nu-si impartasesc impresii de la serviciu si nu comenteaza situatile neplacute. Nu rad si nu plang impreuna. Au riduri si sunt mereu constipati. Au probleme cu inima si nu discuta planuri de perspectiva. Toate lucrurile sunt la locul lor si nici unul nu simte nevoia de innoiri. Ea nu-i reproseaza sotului niciodata ca ia cartofi rai si el nu obiecteaza ca-i face prea des aceeasi mancare. Daca-i doare ceva, nu se plang, iar zambetul apare cand si cand pe fata, ca o efemerida, cu o usoara unda de ironie.
N-au nimic de castigat, n-au nimic de pierdut.
Totul… o apa si-un pamant
Curios este faptul ca se niveleaza contrariile care intra in aceasta casnicie unde nu se intampla nimic. Bucuria care ar trebui traita, caci, iata, baiatul lor cel mare a ajuns director general la o mare firma, nici macar nu se exprima. De ce? Daca unul din ei ar fi fericit, ar da de inteles ca fiul a ajuns unde a ajuns din cauza aportului important pe care el l-a avut in modelarea copilului. Ceea ce ar sugera ca celalalt nu a avut. De ce complicatii? Daca un necaz intra pe usa, nici unul nu-si permite sa-si iasa din fire, ca nu cumva sa faca vreo aluzie ca partenerul ar avea un rol in nefericirea cazuta peste ei. Asa ca, fara iesiri temperamentale sau comentarii ce ar putea fi interpretate! Daca unuia ii creste leafa nu se sarbatoreste nici o bucurie, ca nu cumva sa se creada mai destoinic ca celalalt si sa-l umbreasca. Nu merg la aniversari si nici nu le serbeaza pe cele ale familiei. Intrebarea pe care si-o pun in secret este: merita? Si se lasa pagubasi. La inmormantarea altora nu au lacrimi si la nuntile unde sunt invitati au o singura urare: “casa de piatra!”. Asa simt ca este si a lor, rece. La biserica nu se entuziasmeaza pentru nici un proiect, nu se roaga in public si nu critica. Refuza orice slujba care li se ofera. Asculta slujba si ies repede pentru ca n-au prieteni si nici nu vor sa aiba. La colecta dau marunt si nu cred tot ce li se predica.
Saluta respectuos pe vecini, dar se feresc sa intre in vorba cu ei. Nu pun fotografii de-ale lor prin casa, iar albumul din tinerete este foarte bine ascuns. Nu se privesc in ochi si nu se ating. Se feresc de curent si de dragoste.
