Familia ca mentor
Cand eram copil, ma captivau „ciudateniile” Scripturii. Printre acestea, se afla cele doua nume: Acuila si Priscila. Pana in adolescenta timpurie, am crezut ca e vorba de doi barbati. In Fapte capitolul 18, intalnim aceasta familie ca un sprijin deosebit in viata apostolului Pavel. Ei il consiliaza, il incurajeaza pe apostolul descurajat; ajuta la formarea spirituala a lui Apolo, chiar mai mult casa lor devine o biserica Daca atunci a fost necesara consilierea in momente de descurajare, incurajarea, formarea spirituala, cu cat mai mult azi, aceste nevoi isi asteapta implinirea.
In Psalmul 128,3, sotia este comparata cu o vita, pe cand copiii sunt comparati cu niste lastari de maslin. Maslinul este valoros pentru ca poate fi folosit in intregime: fructele se consuma, crengile sunt folosite la foc, iar acestea au lemnul de esenta cea mai tare din jurul Mediteranei. Cand ai o astfel de imagine despre copii, schimbi prioritatile, iti iei in serios rolul de mentor spiritual.
Iata cateva sugestii, cu ajutorul carora familia poate deveni o biserica in care se inchina membrii ei, iar mai tarziu este deschisa si pentru altii.
Isus, persoana centrala in familie.
Comoara datatoare de mangaiere si pace, de care are nevoie fiecare inima, este o Persoana. Ea este extrem de aproape si totusi nu poate fi impartita cu altcineva. Sta la dispozitia tuturor. Da putere in vremuri de incordare si aduce mangaiere in vremuri de tristete. Ne-a iubit mai intai, vrea sa aiba grija de noi, dar
nu vrea sa ne forteze si ne da libertatea alegerii. Relatia personala, intima cu Dumnezeu, prin Fiul Sau Isus Hristos, este cel mai important lucru in viata. (Ross Campbell, Adolescentul – copilul meu, p. 127-128)
Invatare prin exemplu in familie.
Psihologii au descoperit ca „modul in care inveti” influenteaza modul in care vei fi in stare sa-ti amintesti ceea ce ai invatat. Ei au descoperit ca o persoana retine: 10% din ceea ce citeste; 20% din ceea ce aude; 30% din ceea ce vede; 50% din ceea ce spune; 90% din ceea ce spune si face. (Departamentul Viata de familie, Altarul de seara, p. 34). Nu stiu daca, in familia dumneavoastra, se mai atentioneaza copiii, spunand: liniste, tata si mama se roaga, e timpul lor special?! Copiii foarte rar fac ce li se spune, ei fac ceea ce vad. Cand eram copii, ne jucam „de-a adunarea”, pentru ca aveam un model si lucrul acesta ne placea. Parintii au o insarcinare speciala in transmiterea valorilor spirituale.
Familia – un exemplu in iertare.
Un copil trebuie sa invete din exemplul parintilor cum sa ierte si cum sa ceara iertare, atat de la Dumnezeu, cat si de la oameni. Parintii il invata acest lucru in primul rand iertandu-l. Apoi, cand fac ei o greseala care il raneste pe copil, isi recunosc greseala si ii cer iertare. (Ross Campbell, Adolescentul – copilul meu, p. 132-133). Aceasta este invatatura lui Isus: „si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6,12). De la tatal fiului risipitor putem invata… N-a asteptat ca fiul sau sa-si ceara iertare, inainte ca sa-si arate dragostea. A iesit in intampinarea lui, l-a imbratisat si l-a sarutat, pana ca fiul risipitor sa fi scos vreun cuvant. El a fost cel care a luat initiativa impacarii. Ferice de omul care a invatat cum sa-i ierte pe cei care l-au ranit si care este in stare – la randul sau – sa ceara iertare.
Timp special in familie.
Pentru ca acest timp sa existe, e posibil sa fie nevoie sa inlaturati anumite activitati si sa asigurati un stil de viata mai simplu, ca toti sa poata participa la aceste momente speciale. (Departamentul Viata de familie, Altarul de seara, p. 31). Acest timp trebuie sa cuprinda citirea Scripturilor, rugacinea, si muzica. Programul trebuie sa corespunda capacitatii de intelegere a celor prezenti. Nu trebuie pierduta din vedere partasia, care are un rol special. Ea ofera timp pentru cunoastere, ii apropie oameni si deschide inimi. In istorie, exista o femeie – pe nume Suzanne – care mi-a dat mult de gandit. A avut nouasprezece copii, dintre care noua au supravietuit varstei scolare. Sotul ei calatorea mult pentru a procura familiei cele necesare. Intr-o scrisoare catre sotul ei, ea spunea ca simtea o mare raspundere pentru copii. S-a hotarat sa dedice o seara pe saptamana pentru a sta de vorba cu fiecare din ei. Si zilnic se ruga o ora pentru copii, ca ei sa devina oamenii pe care ii doreste Dumnezeu. Oare merita efortul? Numele ei de familie era Wesley. Doi dintre baietii ei – John si Charles – au crescut mari si au transformat Anglia, determinand o adevarata revolutie spirituala si sociala. (Linda Dillow, Partenera creatoare, p. 44)
Valoarea personala in familie.
De noi depinde ceea ce vor deveni copiii nostri cand vor creste mari. Intr-o zi, trei prieteni care se jucau impreuna au fost intrebati ce vor sa se faca cand vor fi mari, iar raspunsurile lor au fost urmatoarele:
– Eu voi fi doctor, a spus primul dintre ei. Asa a spus tata.
– Eu voi fi avocat, a spus al doilea, pentru ca asa a spus tata.
– Eu n-am sa fiu nimic, a spus ultimul dintre ei. Asa a spus mama.
Lucrarea de modelare a caracterului nu este numai o indatorire sfanta, ci si un inalt privilegiu. In mainile tale slabe se afla, poate, in devenire o persoana care va schimba fata lumii. Iti privesti tu copilul in felul acesta? Optica ta in aceasta privinta are o mare importanta. Ce vezi tu in copilul tau? Poate deveni el un Moise, un Petru, un mare misionar sau…???
Speranta crestina in familie.
Starea de spirit a tinerilor de azi este lipsa de speranta, neajutorarea si disperarea. Factorii care determina aceasta stare pot fi: parintii care alcatuiesc tabloul vietii foarte sumbru, prezenta invatatorilor si a profesorilor fara credinta sau, pe de alta parte, biserica si societatea carora le lipseste mesajul sperantei. Copiii nostri au nevoie de speranta pentru a face fata unui viitor nesigur. Ce putem face? La fiecare intalnire speciala a familiei, sa alegem un text biblic care are un mesaj al sperantei. Iata cateva: Ieremia 29,11; 31,3; Isaia 41,10 etc. Siguranta ca Dumnezeu exista, ca El ne iubeste si ca fagaduintele Lui sunt adevarate sunt componentele unei vieti caracterizate de speranta. Aceste elemente indispensabile unei familii, constituie fundamentul transformarii ei in biserica, intr-un loc special al inchinarii, partasiei si misiunii.
Familia care face din casa ei biserica – pentru membrii care o compun – este pregatita sa-i primeasca si pe altii in acest cerc al partasiei. Am auzit povestindu-se despre modul in care cercul partasiei este largit intr-o comunitate din Germania. Exista oameni care au un dar special de a se apropia de cei mici, de tineri. Copiii sunt fericiti in prezenta lor. Aceste persoane au hotarat sa „adopte” unul sau mai multi copii. In ce consta acest lucru? La fiecare intalnire au un cuvant special de incurajare, o atentie, un autocolant – nu sunt necesare dulciurile, care i-ar putea deranja pe parinti – le spun povestioare, se roaga pentru reusita examenelor sau altceva de genul acesta. Cu trecerea timpului, chiar studiaza impreuna. Partasia, atentia acestor frati, ii ajuta pe tineri sa ramana in biserica. Daca responsabilitatea educarii copiilor ar putea fi redusa la un singur cuvant, acest cuvant ar trebui sa fie iubire – nu atat de mult o iubire sentimentala, cat una care se daruieste, un gen de iubire care spune: „Sunt hotarat sa fac tot ce imi sta in putere spre binele tau.”
