Deși izgoniți din patria lor, împrăștiați printre toate neamurie, deposedați de bunuri, călcați în picioare, masacrați cu zecile de mii, evreii sunt singurul popor din antichitate care continuă să vorbească aceeași limbă și-și păstrează aceeași identitate. Ce forță extraordinară susține și renaște continuu acest popor răs-condamnat la moarte?
Enigma poporului evreu
La dărâmarea Ierusalimului de către Romani (70 d.Hr.), peste 1.300.000 au pierit și aproape 100.000 au fost luați robi. După numai 60 de ani (135 d.Hr.), o altă jumătate de milion este măcelărită de Hadrian (135 d.Hr.), care distruge 50 de forturi și 800 localități. Evul Mediu perpetuează blestemul: sub Ioan al Angliei (1180), într-o singură zi sunt masacrați doar în cetatea York 1.300 iudei. Sub Ferdinand și Isabela, peste 800.000 sunt izgnoniți din Spania: puși în bărci și alungați în mare, cei mai mulți pier înecați. Cruciadele răzuiau, în mod ciclic, așezările evreilor de pe valea Rinului. În 1321, sub acuzații aberante, peste 5.000 de evrei sunt arși de în Franța centrală. Pentru ciumi, foamete sau alte nenorociri, tot evreii erau sacrificați. Când a izbucnit marea ciumă (1347), 12.000 sunt masacrați în Bavaria, 12.000 în Toledo, 6.000 în Mainz, 3.000 în Strassbourg… În 1650, în Ucraina și Polonia au fost uciși peste 100.000… Pe evrei i-a omorât și Hitler, și Stalin. Și totuși, există!
Prin ce taină? Secretul nu ține de ADN, nici moștenirea culturală, ci de sursa din care ei au scos speranța ce trece dincolo de sârma ghimpată și forța poruncilor care te învață să supraviețuiești într-o lume blestemată: cartea cărților, Biblia.
Puterea Cărții
Și, ca să nu fie nici un dubiu, creștinii vor repeta itinerariul sângelui vărsat. Contemporanul lui Nero, istoricul Corneliu Tacitus consemnează „O mare mulțime a fost condamnată, nu atât pentru crima de a fi incendiat Roma, ci din ură omenească. În ceasul morții lor, erau făcuți subiectul distracției: erau înveliți în piei de fiare sălbatice și sfâșiați de câini, sau pironiți pe cruce, sau arși de vii. Iar la apusul soareluli, erau dați focului spre a lumina ca torțe vii.” (Tacitus, Anale: 15, 44).
După Nero, primul creștinocton, alți zece cezari au amplificat prigoana. Prima persecuție generală a avut loc sub Maximin Tracul (235-251). Lideri ai bisericii au fost executați sau deportați în mină. Mulțimile din Capadocia au pornit un raliu de jaf și exterminare a creștinilor, acuzându-i de a fi pricina cutremurului recent. Decius (249-251), ca replică la atitudinea favorabilă creștinilor a predecesorului său, Filip Arabul, dă un edict de nimicire sistematică a creștinilor: Roma, Alexandria, Pergam, Antiohia și Ierusalim cunosc baia de sânge. Ultima și cea mai nimicitoare vânătoare de creștini este promulgată de Galerius și Dioclețian, prin patru edicte consecutive (303-304), ca și când unul n-ar fi fost de ajuns. Siria, Egiptul și Asia Mică au fost scena celor mai dezlănțuite furii.
Totuși, cu tot genocidului, nu oamenii erau vânați. Imperiul se războia cu Cartea. Unul din edictele lui Dioclețian poruncea ca în toate provinciile imperiului toate Bibliile să fie confiscate și arse.
Cei zece ani de prigoană (303-313) au marcat încheierea valului nimicitor de cca. 300 ani, care a consemnat martiriul a peste 100.000 de creștini.
Războiul contra cărții nu se sfârșește Roma. În cei 2.000 ani de creștinism, s-a estimat că cca. 70.000.000 de creștini au fost uciși pentru credința lor. Surprinzător este mai mult de jumătate din ei (45 milioane) au fost măcelăriți în secolul marilor realizări, sec. XX. La sfârșitul primului război mondial, naționaliștii turci au jurat moarte creștinilor greci, armeni și asirieni. Între 1915 și 1922, au fost uciși 1,5 milioane armeni, 750.000 asirieni și 350.000 greci.
Omenirea este în continuare neștiutoare, din neglijență sau cu intenție, de cea mai severă persecuția actuală, care se derulează chiar azi, în Sudan. până acum, 1,5 milioane de creștini au fost torturați și masacrați de către milițiile musulmane. Și alții le urmează…
Ce lucru atât de deosebit are această carte, Biblia? Ce-i motivează pe oameni să moară pentru ea? Și, în ciuda tributului de sânge, ce-i face să renască iar și iar, realimentând focul atașamentului de Dumnezeul Scripturii?
Printre Worldview-uri …
Punctul care deosebește radical creștinismul de toate celelalte sisteme filosofico-religioase este concepția despre existență.
Mitologia greacă credea că zeitățile primare (Gaia, Tartarus, Uranus, Pontus, etc…) proveneau din Haos – nimicul imens. Că zeul-fiu Cronos își castrează tatăl, pe Uranus, din rănile căruia însă se nasc giganții…
În privința originii omului, mitologia greacă lista apariția, prin voia vreunui zeu, a 5 epoci ale existenței umane: de aur, de argint, de bronz, de fier și a omului de azi. Fiecare eopcă apărea după stingerea rasei anterioare. Chiar și pentru epoca oamenilor de azi, mitologia prevestea un sfârșit apropiat, în ziua când răul va prevala binele…
În toată această poveste nu există nici cap, nici coadă. De unde venim? Pentru ce trăim? Încotro mergem? Tăcere…
Mitologia Upanișadelor descrie o Putere divină, impersonală, existentă pretutindeni și în toate, care se personifică în trei identități: Brahma – creatorul, Vișnu – susținătorul, și Șiva – distrugătorul.
În privința originii, hinduismul crede într-o creație și nimicire ciclică, universul nostru apărând din nimicirea celui anterior și, într-o zi, universul nostru fiind la rându-i nimicit, pentru a face să apară un altul… Ba chiar ne aflăm în epoca declinului (Kali Yuga), sfârșitul privind pe fereastră !
Cât despre oameni, aceștia ar fi apărut din jertfirea omului primordial, Manu. Părțile în care a fost tăiat au dat naștere la caste: din gura lui se trag brahminii; din brațe – războinicii; din picioare – negustorii și țăranii; iar din talpă și degete au apărut sclavii și paria. Partea omului este să-și dreagă soarta cum poate, printr-o karmă corectă care, în cele din urmă, să-l transporte în încarnații tot mai înalte, până la absorbirea lui în Puterea divină impersonală…
Confucius – mai înțelept – păstrează tăcere deplină despre începuturi, supranatural, zei… Nu știe, ca atare rămâne agnostic.
Mai tranșant, Buddha își bate joc de toată cosmogonia Rig-Vedei hinduse. După el, nu există nici creator și nimeni de adorat. N-avem a ne concentra decât asupra propriei noastre condiții…
Biblia Vechiului și Noului Testament descoperă un World-view contrastant.
…un Worldview unic
Înapoia oricărei existențe, Biblia spune că se află un singur Dumnezeu (Isaia 45,6), un Dumnezeu personal – cu rațiune, afecțiune și voință (Psalm 47,8). El este distinct de lumea creată și transcende orice limitare materială (2 Cronici 6,18): este omniprezent, omniscient, omnipotent (Apocalipsa 1,8). Dumnezeu a creat și continuă să creeaze în virtutea naturii Sale, căci este iubire (1 Ioan 4,8). Pe om, l-a creat în asemănarea Lui (Geneza 1,5), l-a înzestrat cu libertate de alegere (Deuteronom 30,19-20) și i-a dat un set de repere morale. Scopul pentru care l-a creat este ca să fie fericit (Deuteronom 4,40).
Dacă în celelalte sisteme religioase, răul este propriu existenței și e parte integrantă și necesară (Yin-Yang), Biblia descoperă originea intrusivă a răului. În virtutea liberului arbitru, omul a ales să se răzvrătească contra lui Dumnezeu (Geneza 3,4-6). Urmarea a fost apariția inexplicabiă și atât de nenecesară a păcatului și a morții.
Cu toate că ne naștem cu o natură coruptă (Psalm 51,5), Dumnezeu oferă pentru păcătos un „plan de salvare”: anume șansa de a mai alege o dată. Pentru ca o a doua alegere să fie posibilă, Dumnezeu a plătit toate datoriile lumii prin moartea Fiului Său, Isus Hristos (Ioan 3,16). Este acum rândul omului să-L aleagă pe Dumnezeu și voia Sa (Romani 8,2.4).
Prin credință, Biblia ne dă asigurarea că suntem iertați de vina păcatului nostru. Nu însă și de urmările păcatului – îmbătrânirea și moartea. Dumnezeu însă a luat măsuri și pentru această problemă: prin învierea lui Hristos din morți (Luca 24,46; 1 Corinteni 15,4), El făgăduiește toturor care-L aleg că-i va învia pentru viață veșnică (Ioan 5,28-29; 1 Tesaloniceni 4,13-18) într-un paradis fără durere, lacrimi sau moarte (Apocalipsa 21,1-5).
Această viziune, consfințită prin actul istoric al învierii lui Isus Hristos, în anul 31 e.n., act care a și născut mareea numită „creștinism”, este justă, rațională, pătrunsă de dragoste divină și plină de speranță.
Civilizații bune și rele
Toate culturile și civilizațiile consecutive au dreptul la afirmare și existență. Dar nu toate sunt la fel de bune sau drepte.
Civilizația Aztecă ajunsese epoca de aur cu mult înaintea sosirii conchistadorilor (Cortes, 1519).
.
Există evidențe care demonstrează nivelul civilizației aztece. Aveau un calendar de 365 zile, mai performant decât calendarul Iulian, utilizat de europeni în tot Evul Mediu. Arhitectura urbană aztecă, sofisticată, nu era altceva reprezentarea plană a constelațiilor, ea fiind o imensă hartă a universului.
În același timp, aztecii practicau sacrificiile umane. Anual, jertfeau 20.000 oameni. Preoții le smulgeau inima și o închinau zeului pe altar, încă pulsând. Uneori își sacrificau copiii – socotindu-i puri și buni pentru a fi aduși ca jertfă. Cronica lor raportează că, pentru resfințirea Marii Piramide de la Tenochtitlan, în 1487, Aztecii au smuls inimile a 84.400 prizonieri în cursul a 4 zile non-stop.
În ciuda realizărilor lor, civilizația aztecă era totuși nedreaptă și rea.
Cheia progresului
Privind linia pe care a urmat-o istoria civilizațiilor, de la politeism și sacrificii umane – la civilizația europeană, gânditorii s-au întrebat care a fost factorul-cheie care a determinat acest progres? Psihologul John Dewey considera că este inteligența cooperativă. Logicianul Alfred North Whitehead considera că este limbajul. Istoricul Arnold Toynbee credea că secretul civilizației a fost scânteia creativității umane. Sociologul Will Durant gândea că era conceptul de ordine. Prim-ministrul Benjamin Disraeli – credea că era bogăția și distracția. Pentru eseistul Ralph W. Emerson, factorul cheie era influența femeilor.
Cu toate că fiecare răspuns se referă la un factor important, cheia consta totuși în altceva. Unul din fondatorii constituției americane, James Madison, scria în Memorialul său din 1785: „Înainte ca un om să fie considerat membru al societății civile, el trebuie mai întâi să devină un supus al Stăpânului Universului.”
Dacă oamenii adoptă o conduită oarecare, aceasta se datorează principiilor (bune sau rele) care-i guvernează (de ex: a fi respectuos – sau arogant). Principiile de viață, însă, nu reprezintă alegerea directă a omului. Ele decurg doar din setul de valori pe care le adoptă omul (de ex: demnitatea omului – sau primatul meu). Iar partea cea mai importantă este că valorile, la rândul lor, sunt consecința autorității căreia mă supun (de ex: Dumnezeu, făcătorul omului – sau Ego-ul).
Natura acestei autorități, bună sau rea, determină destinul individului și croiește istoria unui popor și evoluția pozitivă sau negativă a civilizației.
Sămânța aruncată
Odiseea evreilor, oricât de dramatică, a fost instrumentul providențial al proliferării cunoștinței despre Scripturi și Dumnezeu între păgâni. Încă din sec. VI î.Hr., evrei au fost risipiți în toată lumea civilizată. La hotarul dintre ere, existau orașe ca Nisibis (Mesopotamia) în care iudeii formau majoritatea populației. Se știe că o mare parte din locuitorii Siriei erau iudei sau convertiți la iudaism. În Egipt, Philo iudeul raporta că erau peste un milion, în Alexandria ei fiind o treime din populația metropolei. Cu două secole înainte de Hristos, prin Septuaginta – traducerea Vechiul Testament în lb. greacă, limba internațională a antichității post-alexandrine – Scriptura devenise accesibilă oricui.
Clasicii romani (Horațiu, Seneca, Juvenal, Martial, ș.a.) era familiarizați cu religia și obiceiurile iudeilor, despre care menționează în scrierile lor. Cicero, deși critic față de evrei, scria: „Știi ce mulți sunt, cum țin unii la alții și cât de influenți sunt în popor” .
Datorită concepției lor superioare despre viață, familie și lucrul de șase zile, iudeii erau respectați și invidiați. Iudaismul era vizibil prin accentul pus pe morală – ceea ce contrasta puternic cu religiile amorale ale lumii greco-romane. Din acest motiv, moralitatea Torei exemplificat în viața iudeilor, atrăgea atenția locuitorilor imperiului. Pacea sufletească și seninătatea în fața necazurilor, ca și coeziunea frățească făcea pe mulți dintre păgâni să accepte iudaismul. Unii apreciază că prozeliții puteau fi socotiți cu milioanele. „De mult timp, masele au arătat o dorință puternică să adopte preceptele noastre” – scria Josephus Flavius. „Și nu există o cetate, grecească sau barbară, și nici o singură națiune, în care obiceiurile noastre de păzire a zilei a șaptea, posturile și alte restricții să nu fie respectate.”
Impactul Noului Testament
Odată cu expansiunea romană, toate drumurile duceau la Roma, făcând din Europa și Asia Mică „cazanul națiunilor”. Proaspăt apăruta biserică creștină își detonează aici mărturia. Copii ale Evangheliilor și altor cărți nou-testamentale penetrează toate ungherele imperiului. La ora aceasta, există 5.300 manuscrise în lb. greacă.
În sec. II, Biblia este tradusă în limba coptă pentru egipteni.
În sec. III, existau deja traduceri ale Evangheliilor în siriacă. Tot în sec. III, apar primele traduceri ale Noului Testament în lb. etiopiană și latină (în care există cca. 8.000 manuscrise).
În timp ce barbarii hărțuiau imperiul, Ulfilas – un tânăr creștin din Capadocia, făcut sclav de către goți, inventează alfabetul gotic și traduce toată Biblia în limba gotică (cca. 350 d.Hr.). Cassiodor, secretarul de stat al lui Teodoric, ostrogotul, scria (cca. 530 d.Hr.), că între goți, Biblia era citită și studiată, fapt care făcuse ca preoții germanici să fie mai exersați în cunoașterea Bibliei decât clerul roman.
În 411, Biblia este tradusă și în armeană, iar din armeană în georgiană.
Numărul de manuscrise ale Scripturii în alte limbi decât greacă și latină urcă la 8.000 !
În zorii Evului Mediu, pe când imperiul roman se prăbușea, conștiința lumii civilizate era deja modelată de spiritul Sfintei Scripturi. Europa se trezea pe fundamente creștine.
Ciocnirea Worldview-urilor
Era 1 ianuarie, 404. Împăratul creștin Honorius, de numai 16 ani, deschise porțile Coloseumului pentru sărbătoarea Anului nou printr-un spectacol pe cinste. Gladiatori veterani aveau să incendieze publicul turbat. Din întâmplare, un călugăraș naiv, Telemachus, sosit tocmai din Asia Mică, venise ca să admire cetatea eternă, sălașul sfinților împărați. „Unde se duce mulțimea? Probabil că la slujbă, la biserică!” Și curios să vadă măreața catedrală, Telemachus i-a urmat pe treptele Coloseumului, până în tribune. Surlele au dat semnalul. Mulțimea a urlat: „Ave cesar!” Gladiatorii au intrat în arenă. „Dar ce fac? Ce slujbă-i asta?” – întreba revoltat Telemachus în stânga și dreapta. „Stai cuminte, călugărașule. Dacă nu-ți convine, pleacă!” Dar Telemachus fierbea: „Nu se poate! Frați creștini, opriți măcelul!” Luat în râs și blestemat de alții, Telemachus s-a avântat în jos, spre arenă. „Opriți! Opriți măcelul!” Și, înainte ca cineva să-l oprească, Telemachus a și fost între gladiatori. „Frați creștini, cum o să faceți una ca asta? Nu vă temeți de Dumnezeu? Lăsați sabia și haideți la rugăciune!” Mâniat, un gladiator l-a lovit cu sabia. În timp ce Telemachus, căzut la pământ, continua să pledeze între gladiatori, o bandă mânioasă a sărit din tribune și, în câteva clipe l-a sfâșiat pe micul călugăr. Gata, acum să înceapă bătălia… Dar spectatorii erau cuprinși de oroare… Un călugăr… sfârtecat! Nu mai e de stat! Și rând pe rând, „creștinii” din tribune s-au ridicat și au plecat dezgustați. Acela a fost ultimul spectacol cu gladiatori în imperiul roman.
Lucian Cristescu
