Slujburger la McBiserica
De Ovidiu Radulescu
Ultimii cincizeci de ani ne-au adus o lunga perioada de pace si bunastare, de belsug chiar am putea zice fara sa gresim, comparandu-ne cu zonele sudice ale mapamondului. Tarile crestine ale Europei si Americii de Nord sunt in frunte la toate capitolele: cultura, nivel de trai, tehnologie, civilizatie, asistenta sociala, stabilitate politica… Acest lucru a fost posibil in ciuda secularizarii si a indepartarii permanente de Dumnezeu. Umbrela NATO sub care incercam si noi sa ne adapostim este eficace impotriva ploilor care vin din afara, insa, inutila in fata suvoaielor dezlantuite sub ea. Si oricum, este ridicol si tragic in acelasi timp sa te aperi de ploaie cand de fapt apa (in simbolistica Bibliei = lumea, lumescul, firescul) ne vine pana la barbie si ne ia cu totul.
Exact valorile crestine care au facut din natiunile si tarile care le-au promovat superlativul in domeniile de mai sus, exact acestea sunt astazi amenintate de „apa”. A curs multa cerneala din stilourile eseistilor si analistilor politici pe tema comparatiei dintre destinul Imperiului Roman si cel al Americii ca exponenta a crestinismului. Fara sa fiu partizanul scolii lui Arnold Toynbee sau al ideilor despre „sfarsitul istoriei” ale lui Francisc Fukuyama, vad si eu ceea ce vede toata lumea: intocmai ca si Roma invadata de barbari, societatea euro-americana ce tine sa se intituleze crestina macar din ratiuni istorice, acum la apogeu, da semne de prabusire grabnica. Ce de eforturi pentru ca in Constitutia Europei Unite sa fie introdusa recunoasterea valorilor istorice ale crestinismului… Un fel de „a fost odata” si atat…
Noua (dez)ordine morala?
Standardele morale sunt inlaturate ca invechite, depasite de „noua ordine” ce trebuie instalata de la economia mondiala si pana la cel mai intim aspect legat de sexualitate la nivel de individ. Si, bineinteles ca s-a purces la instaurarea acestei „noi ordini” – (ce mai porunceste intunecimea sa, Lucifer?…) cu acestea din urma. Legile sunt schimbate pentru ca multi oameni nu mai sunt dispusi sa le respecte nici macar de forma. Pana si ardoarea catolicilor irlandezi, aparatori pana in panzele albe ai valorilor familiei crestine, a capitulat neconditionat de curand cand, in mod oficial divortul a fost legalizat.
„In anumite conditii” declara rusinata legea adoptata… Evident ca aceste conditii se vor generaliza curand si apoi pasul urmator va fi facut vitejeste: legalizarea casatoriilor dintre homosexuali, in centrul atentiei in Canada si SUA, apoi cum este de prevazut, casatoria dintre oameni si animale – „un pas mic pentru om, un salt urias pentru”… ajungerea mai repede in iad. Este numai un exemplu si inca unul nu chiar asa de grav din suita (sau mai degraba „coborata”) crizei crestinismului natiunilor crestine. Problemele sociale coplesesc guvernele, violenta escaladeaza amenintator, nationalismul renaste din propria cenusa, migratia a ajuns un fenomen incontrolabil… toate acestea creaza un fundal de disperare surda prin neputinta de a gasi solutii. Solutii crestine!
Noi romanii ne credeam la adapost de flagelul drogurilor vazute doar in filmele americane. Mergeti seara pe strazile din jurul Politehnicii sau in Grozavesti sau pe langa marile licee ale capitalei. Marfa pe alese… Alcoolism, SIDA, bordeluri, prezervative speciale „perfect barbatesti”, papusi gonflabile… La noi ca si la ei. Care „ei”? Cum care? Crestinii. Tarile crestine, sau care sustin cel putin ca au fost crestine si si-au pastrat fondul: SUA, Anglia, Franta, Germania, Mama Rusie… Aici gasim absolut tot in acest domeniu „made in Luci pherr” si face chiar parte din blazonul, din normalul unei societati libere. Unde NU gasim toate aceste „cuceriri” ale democratiei crestine? Pai nu le gasim la musulmani de exemplu… Hopa! Vreau sa fiu inteles bine. Nu fac aici o analiza politica sau sociologica desi nu m-ar impiedica nimeni si ar fi chiar interesanta. Doar o atentionare. O atentionare pentru cei care gandesc in idei gata confectionate, numai bune de „save as” pe dischetele mintilor virusate de maestrul tuturor inselatoriilor, „sarpele cel vechi”. Unii ca acestia repeta de dimineata pana seara ca noi suntem deja crestini (unii numara si anii de cand Sf. Andrei a tras linie in acest domeniu) pentru ca seara sa fie primii care urmaresc la TV emisiuni pe care daca le-ar vedea vreun taliban ratacit pe meleagurile noastre, ar crede ca a nimerit in regatul lui Seitan nu intr-o tara crestina „curata”.
Secularism „sfant”
Lumea, zisa crestina, este puternic secularizata. Ce spun insa oamenii credinciosi, crestinii insisi? Sociologul George Barna, intr-o lucrare intitulata „Broasca in fantana”, observa: „Majoritatea celor care-si afirma deschis apartenenta la crestinism, declara ca, in momentele dificile ale vietii, se incred mai degraba in propriile lor puteri decat in Dumnezeu, pe care Il percep ca fiind functional abia de la mormant incolo, adica intr-o viata viitoare…” George Barna continua: „mai putin de un sfert din acestia cred ca bisericile si credinta religioasa ar putea sa-i ajute efectiv in momentele dificile ale vietii lor” (pag.27).
Personal cred ca in Romania lucrurile stau si mai rau in aceasta privinta decat in Arkansas, aici unde traiesc acum si orice explicatii s-ar da, numarul celor care frecventeaza constant serviciile religioase, insignifiant, raportat la cele douazeci de milioane de romani crestini, cum se declara, spune destul de mult. Si daca acesti oameni nu fac nimic concret pentru Biserica, ascunzandu-se dupa o alta fraza „de-a gata” si anume: „eu credinta o am in suflet”, sa vedem cum stau lucrurile si din celalalt punct de vedere – ce face Biserica pentru ei?… Scriitorul crestin dr. Leith Anderson, punand in discutie diluarea pana la extrem a mesajului bisericii crestine adresat lumii secularizate de astazi, facea urmatoarea remarca in cartea sa „La rascruce de milenii”: „Viata este grea si dezamagitoare iar cei care mai frecventeaza biserica lupta prin aceasta pentru supravietuire… Oamenii vin la biserica incarcati de poveri: familia, slujba, sanatatea, banii, relatiile sociale, toate acestea in suferinta si ei cauta aici raspunsuri. Aceste persoane – adauga dr. Anderson – asteapta sa gaseasca in bisericile crestine siguranta si sens vietii”.
McBiserica secolului XXI
In aceste conditii nu este surprinzator ca Biserica a ajuns sa fie un loc unde toata lumea asteapta de la ceilalti sau „macar” de la Dumnezeu rezolvare neintarziata la toate genurile de probleme cu care vin incarcati de acasa. Un download spiritual de pe site-ul www.biserica.org, apoi un „save us” intr-un „file” periferic al mintii, in speranta ca informatia va fi utilizata mai spre batranete… Acum avem alte link-uri de accesat, nu-i asa? Charles Colson compara aceasta atitudine fata de Biserica a crestinilor moderni cu comportamentul clientilor care se cred la McDonald’s – imperiul fast food-ului, servirii rapide. El a inventat cuvantul McChurch adica McBiserica. Ceea ce cauta „clientii” Bisericii este o servire rapida, gen „ieftin, practic si elegant”. Oamenii vor o religie care sa-i faca sa se simta bine si nu doresc o biserica incomoda care le-ar cere sacrificii sau schimbari ale obiceiurilor personale. Si fara chestii gen pocainta sau pazirea poruncilor, ca nu-i mai vezi in randurile enoriasilor. Nici macar de Craciun sau de Paste.
Aici s-ar putea face o mica distinctie de nuanta intre credinciosul de tip ortodox, care vine la biserica pentru a-si linisti sufletul, pentru a-si incarca bateriile, pentru a-si spala inima (am auzit de foarte multe ori aceste expresii asa ca le folosesc si eu aidoma…) si credinciosul de tip evanghelic care este indemnat sa se implice direct in activitatile bisericii locale desi, practic, de cele mai multe ori sfarseste prin a fi doar un simplu consumator pasiv de predici dupa cum primul este consumator de slujbe arhiereice. Dar in esenta situatia este cam aceeasi in ambele cazuri: in societatea aceasta de consum unde traim si noi crestinii romani, biserica incepe si ea sa fie socotita ca un produs de consum. Ma duc acolo ca sa mi se dea. Sa mi se dea mie! Iau ceea ce cred eu ca mi se cuvine. Mentalitate consumatorista. Un crestinism bazat pe nevoi unde ma duc sa privesc, de unde trebuie sa capat: predici sau slujbe deosebite, muzica, ambianta, „holy entertainment”… Iar acest tip de crestinism poate degenera cu usurinta intr-un egoism materialist – daca-mi permiteti aceasta expresie ce frizeaza tautologicul.
– Parinte te rog sa-mi iei comanda: doua Big Slujbe si o anafurola, la pachet ca ma grabesc! Sau:
– Pastore, repede o McPredica si toarna-mi si o McMuzica la final dar sa nu depaseasca o ora ca n-am timp.
Ca doar asa este la McChurch – McBiserica… Rapid. Si „koser”. Iar cel care este bogat, care s-a imbogatit si nu duce lipsa de nimic, pleaca de la Mc „autoiluzionandu-se singur cu propria sa minte” (sac) ca s-a saturat, ca e bine, ca nu mai trebuie ca acasa sa bucatareasca, sa aseze masa inaintea Musafirului care bate cam insistent la usa sa-I suporte privirile directe, sa mai si spele vasele dupa aceea… Asa, la fast spiritual food… hap-hap si gata… „…Si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol… Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine.” (Apoc.3,17.20) Crestinismul nostru falimentar, de consum, trebuie sa fie inlocuit cu o relatie personala cu Iisus Christos.
A sta la masa cu El inseamna a ne hrani din painea Cuvantului fata in fata cu Musafirul ce doreste sa locuiasca permanent in casa sufletului nostru. Accentul nu mai trebuie sa cada pe ceea ce pretindem de la biserica, in graba consumatorista saptamanala ci, pe ceea ce primim pe indelete, zilnic, la masa cu Iisus. Indepartati musamaua scorojita si asterneti albul de sarbatoare! O muzica placuta, de atmosfera, linistita si spirituala, usa „camarutei” incuiata si larg deschisa usa sufletului pentru ca El, Iisus, Musafirul de fiecare seara, este dispus si astazi sa cineze cu mine.
