Poem de Paște
Cu mult alai și cu cântare, mergând călare pe asin,
Al păcii Împărat se-ndreaptă cu fața spre Ierusalim.
Chiar munții-I cântă osanale Profetului venit din cer,
Iar cei ce-au fost ologi odată, agită ram de palmier.
Copii și tineri strigă-n juruI, ba chiar și nevăzuții îngeri;
O, ce tablou străin de lumea în care azi domină plângeri !
Doar fariseii, plini de pizmă, nu lăudau pe Dumnezeu.
Ah, și de câte ori Iisuse, la fel de mut am fost și eu!
Stăpânul stelelor și-al vremii S-a coborât ca serv la Cină,
Să ne ofere puritate și-o masă plină de lumină.
În seara tainică de Paște, Stăpânul a îngenuncheat
Să-și spele robii pe picioare. Dar cineva L-a refuzat…
Cum toți Îi întindeau piciorul, l-am dat și eu lui Christ să-l spele,
Dar nu și planurile vieții; nu le vedeam atât de rele.
În acea noapte de rușine, un om vindea pe Dumnezeu;
Un om cu inima-mpărțită… Nu cumva, Doamne, eram eu?
Iscariot, cu efa mică, L-a măsurat pe-Iisus în minte
Și L-a vândut; nu mai contează pe cât, pe bani, pe-un blid de linte,
Iar dincoace, voind pe Domnul, eu, omul din pământ, un ciob,
Îl cumpăr fără socotință, ușor, pe prețul unui rob.
(Că dacă zilnic mă slujește în toate câte am nevoie,
Fără să-mi fie El Stăpânul, fără s-ascult suprema-I voie,
O, pentru El de n-am dat totul, L-am cumpărat pe prea puțin;
De-i numai rob, ajung acolo de-a-L vinde pe-un pahar de vin).
Din grupa Domnului, de-aproape, o voce explodând mirată,
Nesocotește profeția: „Eu să Te las? Eu niciodată!”
Un ucenic atât de sincer, dar se-ncredea prea mult în sine.
Această veche întâmplare, cred că m-atinge și pe mine.
Când Domnul Se ruga-n grădină, mânjit de sânge și sudoare,
Trei ucenici viteji la vorbă au adormit de întristare…
Și eu am ținta pusă zilnic ca să mă rog, să nu mă las,
Dar iată că n-am fost în stare ca să veghez cu El un ceas.
Se-aude zarvă în grădină… Un pas de ucenic grăbit
Se-apropie-ndrăzneț de Domnul, de parc-a fost nedespărțit.
Cu un sărut și-o-mbrățișare, discipolul ajuns actor
Își merită și astăzi titlul de lacom și de trădător.
Dar judecata nu lovește în Iuda, doar, și-n neamul său;
Eu, care sunt creștin din fașă, ce rol am lângă Domnul meu?
Păcate, dragoste de lume…. Și ápoi Îl cinstesc cu buza.
Fac planuri fără El. Cântându-L, păstrez în suflet numai scuza.
Când oameni răi L-au prins pe Domnul, o sabie s-a ridicat
Și a lovit cu ură oarbă în altul mai nevinovat.
Atunci Iisus, mustrând pe Petru, a osândit aceste fapte,
Că-n marea luptă a credinței a’ lumii arme sunt inapte.
S-a supărat pe-Învățătorul, apostolul nepocăit,
Și-mi pare că și eu, de-aproape, mă simt jenat și umilit.
Cu sabia zvâcnind în teacă, un ucenic pleca la vale:
„Să nu trag eu, cu fieru’-acesta, hotar împărăției Sale?”
L-au părăsit apoi toți frații, dezamăgiți și-nfricoșați.
(Unde-am fost euîn scena-aceasta? În ce sămânță de ingrați?)
L-au părăsit în încercare – că, doar, „putea să se descurce” !–
Dar Domnul a ales Golgóta, pe culmea harului să urce.
Legat și escortat cu suliți, Iisus înainta spre moarte,
Iar Petru, împietrit în sine, urma și el, dar de departe.
Ecoul pașilor nesiguri îmi spune limpede și mie:
„Și tu privești de la distanță, să vezi întâi ce-o fi să vie!”
O, ce tablou al umilirii ! Iisus în ploaia de insulte !
Christos cel înjurat de cruce și de coroană și de multe,
Scuipat și huiduit de lume… Din câte palme ai primit,
Iisuse, prorocește astăzi, cine mai aprig Te-a lovit?
Răsună palmele de veacuri, păcatele se-ntrec să-L scuipe,
Și mii de liturghii și predici privirea lui cătând s-astupe.
În hohotul de râs al gloatei, o palmă iute, cade greu.
Nu-i a evreului, nu altul, ci un creștin I-a dat-o: eu !
Afară-n curte strigă alții: „Și tu ești pocăit ! Și tu!”
Un glas, de frică sau rușine, răspunde hotărât, că nu.
Al cui e glasul? Cine tace? Cocoșii parcă mă tot cheamă,
Că n-am mărturisit pe Domnul. Mi-era rușine, mi-era teamă.
Dar printre suliți sclipitoare, o față cu priviri senine,
Trecând, privește lung la Petru. Da, mă privește chiar pe mine.
Pe cărăruia spre grădină, un ucenic pășește greu.
Plin de amarul remușcării, mă prăbușesc în plânsul meu.
Ascuns de gloată, în pretoriu, Pilat întreabă de-a răspărul:
„Un împărat…., dar nu la Roma? Ce fel de rang e adevărul ?”
Și lumea strigă tot mai tare. Așa e lumea, una strigă.
Chemarea ei din totdeauna pe toți Pilații îi câștigă.
„Doar n-am să-mi pierd eu, titlul, postul, pentru un zeu așa sărac;
Mai bine să mă țin de Roma, chiar de-ar domni în ea un drac.
Tot ce-am putut să fac, făcut-am. Iar, pentru națiile uituce,
Mă spăl pe mâini și-apoi, în ciudă, scriu adevărul sus pe cruce.”
Așa-și spunea în gând romanul, disprețuindu-i pe evrei.
Și, după sânge, după spirit, romanii sunt strămoșii mei.
Romani și celți și traci și alții venit-au toți la crucea Lui,
Apoi, din fierul necredinței, am mai făcut și eu un cui.
Ciocanul ridicat de-o mână asemenea cu mâna mea,
Lovi sunând, rupând în carne, pecetluind răbdarea Sa.
Pe lemnul dur, cioplit din datini, gândea la noi divinul Fiu;
Iar Roma mai avea să spună: „Fie și zeu, dar nu om viu!”
În timp ce Domnul sta pe cruce, și parcă stă și azi pe lemn,
Toți păcătoșii trec pe-acolo, lăsând în vreme câte-un semn:
Păgânii trec grăbiți pe-alături, iudeii se întorc la Toră,
Pe când creștinii stau de veacuri, întunecând cumplita oră.
Încoronat cu spini pe frunte, de preacreștini și de atei,
Atârnă Christ în sărbătoarea rămasă doar ca obicei.
De milă unii plâng în preajmă, că-i osândit un om de bine,
În timp ce El, blajin, îi mustră: „Pe voi vă plângeți, nu pe Mine!”
Tâlhari la stânga și la dreapta, tâlhari în față și în spate.
Sub El, țărânile se cască… „Să-L scape Dumnezeu, de poate!”
O singură credință-L cheamă, doar o iubire îi vorbește:
Un păcătos din fundul lumii, în dreapta Lui se pocăiește.
Nori negri cu sclipiri de fulger stau pe Calvar, ca la Sinai.
Din nou Christos rostește Legea, de astă dată fără grai.
În întuneric, sub blesteme, o inimă cu greu suspină,
Sub muntele nelegiuirii, deși-i curată, fără vină.
De ce, în ceasul mut, al groazei, chiar Dumnezeu L-a părăsit?
Pe culmea tainei suferinței un glas se-nfige-n infinit.
Apoi, trezit de focul crucii Iisus ne spune că-I e sete.
Aleargă unul mai cu suflet și-I dă oțet într-un burete.
Toți parcă știu să-și joace rolul ce-au scris profeții în Scriptură.
I-e sete Domnului și astăzi; tu ce-I aduci ca băutură?
Lungimea vremii se comprimă. Privind spre-al vremii asfințit,
Un glas sfâșie marea taină ca mii de trâmbiți: „S-a sfârșit!”
Schimbându-se-n triumf, durerea Îi rupe-a inimii perdea.
Făcând spre Locul Sfânt intrare ca să vedem splendoarea Sa.
Și slobozit din încordare, tot universul se-nfioară.
Pământul gâfâie-n cutremur. … O, iată-L vine-a doua oară!
Iar Duhul dat, murind pe cruce, trezește morții din morminte,
În timp ce norul condamnării își cată ultimele ținte.
Jungherul se oprește-n aer și mieii fug de la jertfelnic,
Catapeteasma se sfâșie, cu legământul cel vremelnic,
Astfel, descoperit în suflet, privesc în templul meu de glod.
În sala tronului pustie, e doar o piatră… „Ii-kabod!”
Dreptatea mea nerușinată a-ncremenit în goliciune
Și glasul Sângelui mă strigă: „Cine-i de vină? Cine-i? Spune!”
Da, eu L-am răstignit pe Domnul, eu sunt acela, ah, eu sunt !
El a venit ca să-mi dea viață, iar eu I-am pregătit mormânt.
Cutremurat de lacrimi surde în fața marelui sfârșit,
Știu astăzi, din Apocalipsă, că eu sunt cel nenorocit.
Dar iată zorii învierii, o răzbunare de iubire:
Iisus Christos învinge moartea și îmi oferă mântuire.
La cercetarea mea neroadă, așa-mi răspunde Dumnezeu,
Ca, la-ntrebarea Legii Sale să dau răspunsul drept și eu.
Desăvârșit prin jertfa crucii, prin rugăciunea Lui și-a mea,
Mi-e astăzi singura nădejde ca în picioare să pot sta.
Ca-n veșniciile rotite pe-a Crucii axă de cadran,
Să cânt cum m-a iubit pe mine, nevrednic laodiceean.
Aprilie 1981
Sursa: www.florinlaiu.com
