Cuvintele zilelor
Din florile trezite în suflet la lumină,
Pe cea mai prețioasă păzește-o Tu deplină,
Iisus, doar pentru Tine să se desfacă vie,
Să facă voiei Tale crescândă bucurie.
E floarea închinării, a arderii supreme
Și-a geloziei Tale ce-o porți de-atâta vreme.
Oricum va bate vântul, ea nu se v-a-nclina
Decât la frumusețea și trăinicia Ta.
O, întărește-o-n Tine prin seve și lumini,
Pe rug să-i stea de gardă batalion de spini.
Ba încă ea să-Å¢i fie tăișul scos din teacă,
Atunci când frontul luptei pe-aici va fi să treacă.
Eu am și azi nădejde că mă vor înțelege.
–Busola conștiinței la toți ne este lege –
Și totuși, ce durere să vezi, din mii de vase,
Că doar puține, Doamne, au drumuri sănătoase!
Acolo este nordul, spre el arată acul,
Când cu răbdare-nlături minusculul obstacol
– Un praf rămas sub geamul necurățat de ani,
Vă va schimba destinul pe mare, căpitani!–
Dar ei, treziți o clipă se-ntorc pe altă parte,
Vrăjiți de steaua morții și-a spumelor deșarte.
Luptându-se cu zorii, ai somnului eroi,
Răspund din vis alarmei cu salve de noroi.
Așa trec zile multe și trec cu ele anii,
Tot programând păcate urmate de litanii.
Priviți în urmă, oameni, la cei de altădată;
Păcatul lor cu față aproape neschimbată
Trăiește și acuma, e-același șarpe fin,
Cu-a lui otravă forte ce o simțim din plin.
Ah, taina nedreptății nu-i undeva, afară,
Ci e-nnăuntru, vie, nebănuită fiară.
De ce să ne mai temem că ne-or mânca străinii,
Că ne vor rupe carnea pustiile și spinii,
Când repetăm povestea ce ne distrează-n van,
Primind la stână lupul hirotonit cioban?
Nu vă mirați de-o vorbă ce n-o mai spun în șoaptă
– S-audă surzii, orbii să vadă că e dreaptă.–
De-aceea vă jur astăzi pe numele de frați,
Pe-acești prooroci de dulce să nu-i mai ascultați.
Primiți, o, mai degrabă acest potir de soare,
Această rană sfântă, această vindecare.
Căci nu v-am scris cu pana muiată în oțet,
Nici ca să mă dau mare – abia de sunt poet!
Și chiar în taina artei, aceia sunt înalții,
Ce spală cu iubire picioarele la alții.
– Ah, astă demnitate întâiul de-aș avea,
Ca să nu pier în haos străpuns de pana mea!–
Așa trec zile multe și trec cu ele anii
Spre ultima răsplată la capăt de strădanii.
E-adevărat, dreptate nu vom avea din Lege,
Dar cine simte gustul – nevoia!? – să dezlege
Sigiliul ei de aur prin care ne-am legat?
Sau am găsit salvarea de Lege în păcat?
Și dacă prin credință se dă, ca o favoare,
O va avea acele ce știe că n-o are.
Da, ni se dă de milă că suntem păcătoși,
Nu ca să ai motive păcatele să-ngroși,
Nu ca să te simți liber, și-n focul lumii, oh,
Să-ți dai până și fiii ofrandă lui Moloh!
Iar altul plânge-n taină și mâna când ți-o strânge
El poartă chiar și-n palme sigiliul cald de sânge.
Da, proba, ea va face alegerea din urmă,
Doar sfânta judecată părerile le curmă.
Mai bine-acum să tremuri, acuma plângi și țipă,
Decât cu-ntârziații sosiți după o clipă.
Atunci cel care astăzi e sfânt prin închinare,
Frumos ca un gând liber va trece, în picioare,
Prin unduiri de harpe, prin roua din Grădină,
Înconjurat de stele, de flori și de lumină.
Ajută-mă Iisuse, ca să ajung și eu,
Prin lacrima căinței să-L văd pe Dumnezeu.
Sursa: www.florinlaiu.com
