Bravul, bătrânul Petru
„O, Rabbi, nu Te plânge, căci dacă toți, de teamă,
Te vor lăsa chiar singur în ora aceea grea,
Nici lanțul greu, nici moartea n-am să le iau în seamă;
Eu Te iubesc, o, Rabbi, eu nu Te voi lăsa!”
„Dar, Petre, – îi răspunse Iisus,– cu-adevărat,
La noapte, când cocoșul de trei ori n-a cântat,
Vei fi printre dușmanii cei batjocoritori,
Lăsându-Te de Mine pe față, de trei ori.
Și fiindcă știu și asta și te cunosc prea bine,
Eu M-am rugat la puternic Tatăl pentru tine.
Deci când te vei întoarce din praful celor răi,
AI să-ți aduci aminte atunci de frații tăi.”
Mirat ascultă Petru această-avertizare,
Și-și zice: „Să am grijă, ca să mă țin mai tare.
Am sabie tăioasă și mână de bărbat.
Curând va ști Messía că eu L-am apărat.”
Tocmai atunci în noapte se auziră pași,
Și se simțea-n grădină suflare de vrăjmași.
Mai dârz își prinse Petru credința de mâner,
Cu inima în teacă, cu pumnul strâns pe fier…
În câteva minute din ceasul celui rău,
Au și ajuns dușmanii – evreu lângă evreu –
Și căutau să prindă pe Domnul,… Cum să spun?
Voiau să osândească Evreul cel mai bun.
Cu mâna încleștată pe fier stă Simon Petru.
Iisus e-n fața gloatei, aproape la un metru.
Se va lăsa El, oare, cuprins de lanț în pace,
Și chiar nici o minune acuma nu va face?
Ah, de ce nu Se zbate? De ce nu-i nimicește?
De ce cu încă-un fulger de slavă nu-i orbește?
Cum, aste mâini murdare și josnice din gloată,
Se-ndreaptă împotrivă-I așa, fără răsplată?
Speranța mea de slavă ce-ntr-Însul era pusă,
De cheful unor diavoli să fie azi distrusă?
Și cum se-aprinde Petru își trage-ndată arma
Și cu mânie neagră o năpustește-n larma
Dușmanilor și-aceia cu săbii înarnați,
Ca să le crape țeasta acelor scelerați.
Dar sabia, mai fină, – aici eu o aprob, –
A șters numai urechea lui Malhu, un biet rob.
……………………………………………………………..
Zărind pe Petru-afară, altcineva îi zice:
„Ce? Nu vedem noi bine? Și tu îi ești complice!
Căci ești dintre aceia care umblau cu el!”
„Mă jur, răspunde Petru, că nu-L cunosc de fel!”
Și l-au lăsat în pace. Dar, cam după vreun ceas,
Mai limpede îl cearcă din față, un alt glas,
Un frate de-al lui Malhu, zicând: „Da, nu mă-nșel,
Tu ești cel ce-n grădină Îl apărai pe el!”
Iar oamenii din curte îl încolțesc mereu:
„Și tu, fără-ndoială, ești ucenicul său,
Că semeni și la vorbă cu-acest galileean.
Ne dăm noi bine seama. Ce te ascunzi în van?”
Dar Petru le răspunde tăgăduind mai tare.
Se blestemă, se jură…, când, iată că apare
De după ziduri chipul cel bun al lui Iisus,
Pe când îl iau păgânii să-L ducă – și L-au dus.
Privi la Petru, Domnul trecând – o, ce privire!
Și-atunci strigă cocoșul că-i vremea de trezire.
Iar ucenicu’-acesta, bătrân, dar rătăcit,
Când și-a simțit păcatul complet descoperit,
Se pomeni în lacrimi și-așa ieși afară,
Să-și verse în grădină durerea lui amară.
În locul unde Domnul adesea înnopta
Și Se ruga la Tatăl credință se le dea,
Acolo plânse Petru căzut și tremurând,
Căindu-se de toate, cu fața la pământ:
„Ah, ce-am făcut, Stăpâne! Ce rău Te-am supărat!
Căci L-au lovit dușmanii, iar eu L-am lepădat!
O, de-aș putea retrage cuvintele deșarte,
Ce le-am rostit din teama de lanțuri și de moarte!
Dar El,… de ce Se lasă? Nu mai pricep nimic…
De-am să-L mai văd vreodată… Nu știu ce să mai zic.
Dar n-aș mai cere slavă, nici locul de onoare,
Nu vreau decât pe Domnul, cu milă și iertare.
Ah, cea mai grea rușine, azi, i-am adus-o eu !
Nu-mi voi ierta păcatul, oh-oh, păcatul meu !
S-ajung mai sus ca alții, mereu dădeam din cot,
Și mă mirma de ceilalți, dar nu știam ce pot…
Acum, de-oi mai ajunge să-L văd pe-Învățătorul,
De m-ar lăsa odată să-I spăl și eu piciorul….
Mai bine-aș fi măgarul tăcut, smerit, supus,
Pe care, ieri, spre seară, a călărit Iisus.
Mai bine-aș fi o haină din cele aruncate
De oameni înainte-I, să treacă peste toate.
Dar, ah, nu mai sunt vrednic nici să-L aud, să-L văd,
Și merit chiar osânda la ultimul prăpăd…”
Și suspina, bătrânul, zicând acestea-n gând.
Ce nu făcuse-o viață, făcea acum, plângând.
De-aceea-n ziua-n care Iisus a înviat,
I-a fost trimisă vestea că este așteptat
Să vină la-ntâlnire; și l-a chemat pe nume
Să ducă vestea bună și altora din lume.
Din ucenicul mândru, cu zel periculos,
Ce se schimba îndată în umbră de fricos,
A devenit un înger, un munte înțelept,
Ce nu cunoaște fuga, primind pe toate-n piept.
Și-a devenit tăria ce stă în umilință,
Fântână de iubire și torță de credință.
Sursa: www.florinlaiu.com
