Betleem în vis
Prin smochinii duși de vise, șovăind se-ascund lumini.
Zâmbetul curat al zilei încă stăruie în crini.
Cu aripi înalte vremea umbra și-a lăsat în cale,
Scuturând dintr-o bătaie serii ultime petale.
Noaptea a venit în pace, fără margini și senină
Și pe tainicele-i ramuri înflorește luna plină.
S-a deschis spre altă viață poarta nesfârșitei zări,
Ca din rai s-aducă vântul cor de îngeri, glas de mări.
Stelele din cer veghează cu-a lor umezi ochi de rouă,
Strălucirea lor cerească să ne-mpartă-acum și nouă.
Ca un sunet de violă veche dar cu suflet nou,
Curge dinspre miază-noapte unda unui vechi ecou.
Și îmi pare că de-acolo aud taina unei drame,
Glas ce caută-n grădină iarăși: „Unde ești, Adame?
Dacă Eu sunt vinovatul, am venit ca să plătesc:
Tot ce am îți dau, și viața, ca să știi că te iubesc!”
Am îngenuncheat îndată, fruntea mi-a căzut în iarbă,
Și-am roșit, cuprins de teamă pentru fuga mea cea oarbă.
M-am sculat apoi și-n grabă am ajuns sus în cetate.
Steaua strălucea deasupra, cea mai mare dintre toate,
Cu atâta dăruire în văpaia ei de-argint
Că-n potirul vieții mele nu puteam să o cuprind.
Am intrat în vechiul staul tremurând de-adânci fiori
Și pășind cu grijă sfântă, cum aș fi călcat pe flori.
Și-am văzut atunci ce numai lacrimile pot să vadă,
Când ai ochii duși spre ceruri și te lași credinței pradă:
Un Copil culcat în iesle și în scutece-nfășat.
O, Acesta era Domnul cel de mine așteptat?
Lângă El ședea și Mama aplecată-asupra Sa,
Și era atât de bună așa cum e mama mea.
Tatăl e și el acolo, sprijinindu-se-n toiag.
Întrebase el de gazdă pe la fiecare prag,
Dar nici unul, ah, nici unul n-a deschis o ușă largă
Și au fost siliți în staul pentru naștere să meargă.
Am rămas uimit de toate, rătăcit, cu ochii-n vis,
Și o altă clipă sfântă înăuntru-mi s-a deschis.
Am zărit Ierusalimul și, spre-un munte, cum te duci,
Am văzut grămezi de oameni împrejurul unei cruci.
Unii împroșcau batjocuri, alții se jeleau: O, Doamne,
Ce păcat și ce rușine pe-așa tânăr să condamne!
Aș fi vrut să strig, să birui acel vis îngrozitor
Și, cu buzele-nghețate am chemat după-ajutor.
Revenind apoi în suflet glasul luminos de crainic,
A adus cu el răspunsul la suspinul meu cel tainic:
„Condamnatul de pe cruce este Fiul Celui Sfânt.
A venit ca să plătească, să coboare în mormânt.
Te-am găsit acum, Adame! Iată Omul, e al tău!
Nu uita că mântuirea e în El, în Dumnezeu.”
Am privit la Prunc în iesle. Lacrimi înecau vederea
Și sclipea în mii de stele printre genele-mi durerea.
Am căzut învins de tremur în genunchi, în fața Lui;
Șorțul cel cusut din frunze s-a uscat și, iată, nu-i!
Dar o haină de dreptate, de onoare și lumină
Mi-a acoperit trecutul cu căldura ei divină.
M-am întors apoi acasă pe cărări înmiresmate.
Steaua strălucește-n pieptu-mi, cea mai albă dintre toate.
Și-i atâta bucurie în văpaia ei de crin,
C-am avut onoarea sfântă Pruncului să mă închin.
Nu mă tem acum de umbre, nici de-ale veciei ceasuri,
Aud oștile luminii, mii și zeci de mii de glasuri.
Cerul mi-a întins o mână și mă prind cu drag de ea,
Căci străpunsă-a fost de mine, dar tot eu o voi cânta.
Sursa: www.florinlaiu.com
