Adventiștii de ziua a șaptea cred…

Că marile principii ale Legii lui Dumnezeu sînt cuprinse în Cele Zece Porunci și exemplificate în viața Domnului Isus. Ele exprimă iubirea, voia și hotărîrile lui Dumnezeu cu privire la comportarea și relațiile omului și sînt obligatorii pentru toți oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legămîntului lui Dumnezeu cu poporul Său și etalonul după care se desfășoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfînt, ele scot în evidență păcatul și trezesc un simțămînt al nevoii după un Mîntuitor. Mîntuirea este numai prin har și nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de porunci.
Această ascultare dezvoltă caracterul creștin și are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre față de Domnul și a preocupării pentru concetățenii noștri. Ascultarea care vine din credință demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viața și întărește în acest fel mărturisirea creștină.

Legea lui Dumnezeu

Toți ochii erau ațintiți spre munte. Vîrful lui era acoperit de un nor des, ce se făcea tot mai întunecat, întinzîndu-se în jos pînă cînd întreg muntele a fost scufundat în mister. Fulgere izbucneau din întuneric, în vreme ce ecourile tunetelor reverberau în spațiu.

„Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorîse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor și tot muntele se cutremura cu putere. Trîmbița răsuna tot mai puternic.. (Ex. 19, 18-19). Atît de puternică era această maiestuoasă descoperire a prezenței lui Dumnezeu, încît tot Israelul tremura.

Deodată, tunetele și trîmbița s-au oprit, făcînd loc unei tăceri apăsătoare. Apoi, Dumnezeu a început să vorbească din întunericul acela dens ce-L înconjura în timp ce El stătea pe munte. Mișcat de o profundă iubire pentru poporul Său, El a rostit Cele Zece Porunci. Moise spunea : „Domnul a venit din Sinai. Și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți, avînd în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubește popoarele: toți sfinții sînt în mîna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, au primit Cuvintele Tale. " (Deut. 33, 2. 3).

Cînd a dat Legea pe Sinai, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine nu numai ca maiestuoasa Autoritate supremă a Universului, ci și ca Răscumpărător al poporului Său (Exod 20, 2). Pentru că El este Mîntuitor, El nu cheamă numai pe Israel, ci cheamă întreaga omenire (Exod 12, 13) să asculte Cele Zece Precepte scurte, cuprinzătoare și pline de autoritate, ce cuprind datoria ființelor omenești față de Dumnezeu și față de aproapele lor.

Și Dumnezeu a zis:

„Să nu ai alți Dumnezei afară de Mine".

„Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos decît pămîntul. Să nu te închini înaintea lor, și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirile părinților în copii pînă la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele".

„Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui".

„Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o".

„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău".

„Să nu ucizi".

„Să nu preacurvești".

„Să nu furi".

„Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău".

„Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău" (Exod. 20, 3-17).

Natura Legii

Ca o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, Legea Celor Zece Porunci este morală, spirituală, atotcuprinzătoare, conținînd principii universale.

O reflectare a caracterului Dătătorului Legii. Sfînta Scriptură prezintă atributele lui Dumnezeu în Legea Sa. Asemenea lui Dumnezeu, „Legea
Domnului este desăvîrșită" și „mărturia Domnului este adevărată". (Ps. 19, 7. 8). „Legea, negreșit, este sfîntă și porunca este sfîntă, dreaptă și bună" (Rom. 7, 12). „Toate poruncile Tale sînt adevărul. De multă vreme știu din învățăturile Tale, că le-ai așezat pentru totdeauna"(Ps. 119, 151-152). În adevăr, „toate poruncile Tale sînt drepte" (Ps. 119, 172).

O lege morală. Cele Zece Porunci transmit standardul lui Dumnezeu de comportare pentru neamul omenesc. Ele definesc relațiile noastre cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru, cum și datoria noastră față de semenii noștri. Scripturile numesc păcat călcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3, 4).

O lege spirituală. „Legea este duhovnicească" (Rom. 7, 14). De aceea, numai aceia care sînt duhovnicești (spirituali) și dau pe față roadele Duhului Sfînt pot să asculte de ea (Ioan 15, 4; Gal. 5, 22. 23). Duhul lui Dumnezeu este Acela care ne împuternicește să facem voia Sa (Fapte 1, 8; Ps. , 51, 10-12). Locuind în Hristos, noi primim puterea de care avem nevoie pentru a aduce roade spre slava Sa (Ioan 15, 5).

Legile omenești au în vedere numai faptele deschise, cunoscute. Dar Cele Zece Porunci „sînt fără margini" (Ps. 119, 96), atingînd gîndurile noastre cele mai tainice, dorințele și sentimentele noastre, ca de exemplu gelozia, mînia, pofta trupului și ambiția. În predica de pe munte, Isus a subliniat această dimensiune spirituală a Legii, scoțînd în evidență faptul că păcatul, călcarea Legii, începe în inimă (Mat. 5, 21. 22. 27. 28; Marcu 7, 21-23).

O Lege afirmativă. Decalogul este mai mult decît numai o serie de opreliști; el conține principii mult mai profunde. El prezintă nu numai lucrurile pe care nu trebuie să le facem, ci și pe cele pe care trebuie să le facem. Noi nu trebuie numai să ne reținem de la gînduri și acțiuni rele, noi trebuie să învățăm să folosim în scopuri bune talentele și darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În felul acesta, fiecare prescripție negativă are și o dimensiune pozitivă.

Să luăm, de exemplu, porunca a șasea: „Să nu ucizi"; ea are și o dimensiune pozitivă: „Să promovezi viața". „Este voia lui Dumnezeu ca urmașii Săi să caute să promoveze binele și fericirea tuturor acelora care intră în sfera lor de influență. Într-un sens profund, misiunea Evangheliei – vestea cea bună a mîntuirii și viața veșnică în Isus Hristos – se bazează pe principiul pozitiv cuprins în porunca a șasea". 1

Legea Celor Zece Porunci nu trebuie văzută „numai din latura prohibitivă, ci și din aceea a milei. Opreliștile ei sînt garanția sigură a fericirii prin ascultare. Primită în Hristos, ea lucrează în noi puritatea caracterului care ne va aduce bucurie de-a lungul veacurilor veșniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecție. În ea, noi vedem bunătatea lui Dumnezeu care descoperă oamenilor principiile imutabile ale neprihănirii, caută să-i ocrotească de relele ce rezultă din călcarea Legii". 2

O lege simplă. Cele Zece Porunci sînt simple, dar în același timp cuprinzătoare și profunde. Ele sînt atît de scurte, încît chiar și un copil poate să le memoreze cu ușurință și, cu toate acestea, sînt atît de larg cuprinzătoare, încît ele acoperă orice păcat posibil.

„Nu este nici o taină, nici un mister în Legea lui Dumnezeu. Toți pot înțelege marile adevăruri pe care ea le cuprinde. Cea mai slabă minte poate să priceapă aceste reguli; cel mai neștiutor poate să-și conducă viața și să-și modeleze caracterul după standardul divin". 3

O lege a principiilor. Cele Zece Porunci sînt un sumar al tuturor principiilor drepte; ele se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Scriptura spune: „Temeți-vă de Dumnezeu și păziți poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om" (Ecl. 12, 13).

Decalogul – Cele Zece Porunci (Ex. 34, 28) – constă din două părți, sugerate de către cele două table de piatră pe care Dumnezeu le-a scris (Deut. 4, 13). Primele patru porunci reglementează datoria noastră față de Creatorul și Răscumpărătorul nostru, iar ultimele șase arată datoria noastră față de oameni. 4

Această împărțire derivă din cele două mari principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora acționează Împărăția lui Dumnezeu: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Luca 10, 27; cf. Deut. 6, 4. 5; Lev. 19, 18). Aceia care trăiesc aceste principii vor fi în deplină armonie cu Cele Zece Porunci, căci poruncile exprimă aceste principii în mod mai amănunțit.

Prima poruncă îndreaptă spre adorarea exclusivă a unui singur și adevărat Dumnezeu. A doua interzice idolatria. 5 A treia interzice blasfemia și profanarea numelui lui Dumnezeu prin jurăminte false. A patra cheamă la păzirea Sabatului și identifică pe adevăratul Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului și al pămîntului.

Porunca a cincea cere copiilor să se supună părinților lor, ca fiind instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinței Sale descoperite către generațiile următoare (vezi Deut. 4, 6-9; 6, 1-7). A șasea protejează viața ca fiind sacră. A șaptea cere moralitate și asigură ocrotirea legăturilor conjugale. A opta ocrotește proprietatea. A noua apără adevărul și interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relațiilor umane, interzicînd a pofti ceea ce aparține altora. 6

O lege unică. Cele Zece Porunci au meritul unic de a fi singurele cuvinte rostite de Dumnezeu în așa fel ca să fie auzite de întreaga națiune (Deut. 5, 22). Neputînd încredința această Lege memoriei at|t de nesigure a oamenilor, Dumnezeu a gravat poruncile cu degetul Său pe două table de piatră, ce trebuia să fie păstrate înăuntrul chivotului din sanctuar (Ex. 31, 18; Deut. 10, 2). Pentru a ajuta pe Israel să aplice poruncile, Dumnezeu le-a dat legi suplimentare, cu detalii privind legătura lor cu El și a unuia cu celălalt. Unele din aceste legi suplimentare se concentrau asupra chestiunilor de ordin civil ale lui Israel (legi civile), altele reglementau ceremoniile de la serviciile din sanctuar (legi ceremoniale). Dumnezeu a transmis aceste legi suplimentare poporului printr-un mijlocitor – Moise – care le-a scris în „Cartea legii", și a așezat-o lîngă chivotul legămîntului" (Deut. 31, 25. 26) – și nu în chivot, așa cum a procedat cu descoperirea supremă a lui Dumnezeu, Decalogul. Aceste legi suplimentare au fost cunoscute ca fiind „Cartea legii lui Moise" (Iosua 8, 31; Neem. 8, 1; 2 Cron. 25, 4) sau, simplu, „legea lui Moise" (2 Regi 23, 25; 2 Cronici 23, 18). 7

O lege plăcută. Legea lui Dumnezeu cîștigă sufletul omului. Psalmistul spunea: „Cît de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gîndesc la ea. " „De aceea eu iubesc poruncile Tale, mai mult decît aurul, da, mai mult decît aurul curat". Chiar atunci cînd „necazul și strîmtorarea mă ajung", spunea el, „poruncile Tale sînt desfătarea mea" (Ps. 119, 97. 127. 143). Pentru aceia care iubesc pe Dumnezeu, „poruncile Lui nu sînt grele" (1 Ioan 5, 3). Călcătorii Legii sînt aceia care o consideră ca fiind un jug chinuitor, pentru că cei firești „nu se supun Legii lui Dumnezeu și nici nu pot să se supună" (Rom. 8, 7).

Scopul Legii

Dumnezeu a dat Legea Sa ca o abundentă binecuvîntare, ca să conducă pe oameni la o comuniune mîntuitoare cu Sine. Să notăm următoarele scopuri specifice:

Ea descoperă voia lui Dumnezeu pentru omenire. Ca expresie a caracterului și iubirii lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci descoperă voia și planul Său pentru omenire. Ele cer o desăvîrșită ascultare, „căci cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate" (Iacov 2, 10). Ascultarea de Lege, ca regulă a vieții, este vitală pentru mîntuirea noastră. Domnul Hristos personal a spus: „Dacă vrei să intri în viață păzește poruncile" (Mat. 19, 17). Această ascultare este posibilă numai prin puterea pe care locuirea lăuntrică a Duhului Sfînt o aduce.

Ea este baza legămîntului lui Dumnezeu. Moise a scris Cele Zece Porunci, cu alte legi explicative, într-o carte numită „Cartea legămîntului" (Ex. 20, 1 – 24, 8). 8 Mai tîrziu, el a numit Cele Zece Porunci „tablele legămîntului", indicînd importanța lor ca bază a legămîntului cel veșnic (Deut. 9, 9; cf. 4, 13).

Ea funcționează ca standard al judecății. Asemenea lui Dumnezeu, „toate poruncile Sale sînt drepte" (Ps. 119, 172). Legea, deci, stabilește standardul neprihănirii. Fiecare dintre noi va fi judecat de către aceste principii ale neprihănirii și nu de către conștiința noastră. „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui", spune Sfînta Scriptură, „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (Ecl. 12, 13, 14; cf. Iacov 2, 12).

Conștiințele oamenilor diferă unele de altele. Unele conștiințe sînt „slabe", altele sînt „necurate", „rele", sau însemnate „cu fierul roș în însuși cugetul lor" (1 Cor. 8, 7, 12; Tit 1, 15; Evr. 10, 22; 1 Tim. 4, 2). Asemenea unui ceas, oricît de exact ar merge, el trebuie să fie „potrivit" după un etalon precis, pentru ca să aibă valoare. Conștiința noastră ne spune că noi trebuie să facem ceea ce este drept, dar ea nu ne spune ce este drept. Numai conștiințele „potrivite" după marele standard al lui Dumnezeu – Legea Sa – ne pot păstra să nu cădem în păcat . 9

Ea pune în evidență păcatul. Fără Cele Zece Porunci, oamenii nu pot vedea în mod clar sfințenia lui Dumnezeu, propria lor vinovăție sau nevoia lor de pocăință.

Cînd ei nu știu că încalcă Legea lui Dumnezeu, ei nu au simțămîntul că sînt pierduți și au nevoie de sîngele ispășitor al Domnului Hristos.

Pentru a-i ajuta pe oameni să vadă adevărata lor stare, Legea funcționează asemenea unei oglinzi (vezi Iacov 1, 23 – 25). Aceia care se „privesc" în ea văd defectele propriului lor caracter, în contrast cu caracterul neprihănit al lui Dumnezeu. În felul acesta legea morală demonstrează faptul că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3, 19), făcînd astfel pe fiecare în totul răspunzător înaintea Lui.

„Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului" (Rom. 3, 20), pentru că „păcatul este fărădelege" (1 Ioan 3, 4). În adevăr, Pavel spunea: „Păcatul nu l-au cunoscut decît prin Lege" (Rom. 7, 7). Convingîndu-i pe păcătoși de păcatul lor, ea îi ajută să-și dea seama de faptul că sînt condamnați, sînt sub judecata mîniei lui Dumnezeu și stau în fața pedepsei morții veșnice. Ea îi aduce la simțămîntul unei totale neputințe.

Ea este un mijloc de convertire. Legea lui Dumnezeu este instrumentul pe care Duhul Sfînt îl folosește pentru a ne conduce la convertire. „Legea Domnului este desăvîrșită și înviorează (convertește în versiunea King James) sufletul" (Ps. 19, 7). Cînd, după ce am văzut adevăratul nostru caracter, ne dăm seama că sîntem păcătoși, că sîntem în rîndul celor morți și fără speranță, atunci simțim nevoia noastră după un Mîntuitor. Atunci vestea cea bună a Evangheliei capătă cu adevărat un rost. În acest fel, Legea ne îndreaptă spre Hristos, singurul care ne poate ajuta să scăpăm de starea noastră disperată. 10 În această înțelegere, Pavel se referă atît la Legea morală, cît și la legea ceremonială, ca fiind „un îndrumător (învățător, pedagog), care să ne aducă la Hristos, pentru ca să putem fi îndreptățiți prin credință" (Gal. 3, 24). 11

În timp ce Legea descoperă păcatul nostru, niciodată ea nu ne poate mîntui. După cum apa este un mijloc de a ne curăți fața murdară, după ce am descoperit în oglinda Legii morale a lui Dumnezeu nevoia noastră, ne ducem la izvorul ce este deschis „pentru păcat și necurăție" (Zah. 13, 1) și sîntem curățați prin „sîngele Mielului" (Apoc. 7, 14). Trebuie să privim la Hristos „și în timp ce Hristos ni Se descoperă pe crucea Golgotei, murind sub povara păcatelor lumii întregi, Duhul Sfînt ne arată atitudinea lui Dumnezeu față de toți aceia care se pocăiesc de nelegiuirea lor". 12 Atunci nădejdea umple sufletele noastre și în credință ne îndreptăm spre Mîntuitorul nostru, care ne dă darul vieții veșnice (Ioan 3, 16).

Ea ne dă adevărata libertate. Hristos spune că „oricine trăiește în păcat este rob al păcatului" (Ioan 8, 34). Atunci cînd călcăm Legea lui Dumnezeu, nu sîntem liberi; dar ascultarea de Cele Zece Porunci ne asigură adevărata libertate. Trăind în limitele Legii lui Dumnezeu, avem libertate față de păcat. Astfel dobîndim eliberarea de tot ceea ce însoțește păcatul – o continuă teamă, rănirea conștiinței și creșterea simțămîntului de vinovăție și remușcare ce uzează forțele vitale ale vieții. Psalmistul spunea: „Voi umbla în loc larg (în libertate, în traducerea King James), căci caut poruncile Tale" (Ps. 119, 45). Iacov se referea la Decalog ca fiind „Legea împărătească", „legea desăvîrșită, care este legea slobozeniei" (Iacov 2, 8; 1, 25).

Pentru ca să putem obține această libertate, Isus ne invită să venim la El cu povara păcatelor noastre. În locul lor, El ne oferă jugul Său care este ușor (Mat. 11, 29-30). Jugul este un instrument de lucru, de slujire. Împărțind povara, jugul face mai ușoară aducerea la îndeplinire a sarcinilor. Domnul Hristos Se oferă să fie înjugat împreună cu noi. Jugul în sine este Legea, „marea lege a iubirii făcută cunoscut în Eden, proclamată pe Sinai și scrisă în inimă în noul legămînt, căci ea este aceea care leagă pe om, pe cel care lucrează, de voința lui Dumnezeu". 13 Cînd sîntem înjugați cu Hristos, El poartă povara cea grea și face ca ascultarea să fie o bucurie. El ne face în stare să avem succes în ceea ce mai înainte era imposibil. Astfel că Legea scrisă în inimile noastre devine o plăcere și o bucurie. Noi sîntem liberi pentru că vrem să facem așa cum a poruncit El .

Dacă Legea este prezentată fără puterea mîntuitoare a Domnului Hristos, atunci nu va fi nici o eliberare de păcat. Dar harul mîntuitor al lui Dumnezeu, care nu anulează Legea, aduce puterea ce ne eliberează de păcat, pentru că „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie" (2 Cor. 3, 17).

Ea înfrînează răul și aduce binecuvîntări. Creșterea criminalității, a violenței, imoralității și răutății ce inundă lumea este un rezultat al desconsiderării Decalogului. Acolo unde această Lege este primită, ea înfrînează păcatul, promovează acțiuni drepte și contribuie la așezarea neprihănirii. Națiunile care au cuprins principiile ei în legile lor au trăit experiența unei mari binecuvîntări. Pe de altă parte, abandonarea principiilor ei aduce un declin sigur.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a binecuvîntat adesea națiuni și persoane individuale, în raport cu ascultarea lor de Legea Sa. „Neprihănirea înalță pe un popor", spun Scripturile, și „prin neprihănire se întărește un scaun de domnie" (Prov. 14, 34. 16, 12). Aceia care refuză să asculte de poruncile lui Dumnezeu vor avea de suportat nenorociri (Ps. 89, 31. 32). „Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar locuința celor neprihăniți este binecuvîntată" (Prov. 3, 33; cf. Lev. 26; Deut. 28). Același principiu general este valabil și astăzi. 14

Perpetuitatea Legii

Deoarece Legea morală, Cele Zece Porunci, constituie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, principiile ei nu sînt temporare sau în raport de împrejurări, ci ea este absolută, de neschimbat și de o valabilitate permanentă pentru neamul omenesc. De-a lungul veacurilor, creștinii au susținut în mod ferm perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, afirmînd cu putere continua ei valabilitate. 15

Legea înainte de Sinai. Legea a existat cu mult înainte ca Dumnezeu să dea Decalogul lui Israel. Dacă ea n-ar fi existat, atunci n-ar fi fost nici un păcat înainte de Sinai, pentru că „păcatul este fărădelege" (1 Ioan 3, 4). Faptul că Lucifer și îngerii săi au păcătuit este o dovadă a prezenței Legii chiar înainte de creațiune (2 Petru 2, 4).

Cînd Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva după chipul Său, El a implantat principiile morale ale Legii în mintea lor și era natural pentru ei să aducă la îndeplinire voia Sa. Păcătuirea lor a adus păcatul în familia omenească (Rom. 5, 12).

Mai tîrziu, Dumnezeu a spus despre Avraam că el „a ascultat de porunca Mea, și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orînduirile Mele și legile Mele" (Gen. 26, 4. 5). Și Moise a învățat pe popor orînduirile lui Dumnezeu și legile Sale mai înainte de Sinai (Ex. 16; 18, 16). Un studiu al cărții Genesei arată că Cele Zece Porunci au fost bine cunoscute înainte de Sinai. Această carte arată clar faptul că Cele Zece Porunci erau cunoscute înainte de promulgarea lor la Sinai, deoarece oamenii înțelegeau că acțiunile condamnate de Decalog erau vinovate. 16 Această înțelegere generală a Legii morale arată că Dumnezeu trebuie să fi înzestrat omenirea de la început cu cunoașterea Celor Zece Porunci.

Legea la Sinai. În timpul lungii perioade de sclavie în Egipt, o țară ce nu recunoștea pe adevăratul Dumnezeu (Ex. 5, 2), poporul Israel a trăit în mijlocul idolatriei și corupției. Ca rezultat, ei au pierdut mult din înțelegerea sfințeniei lui Dumnezeu, a curăției și a principiilor morale. Statutul lor de sclavi a făcut să fie dificil pentru ei să se închine lui Dumnezeu.

Răspunzînd strigătului lor disperat după ajutor, Dumnezeu Și-a adus aminte de legămîntul Său cu Avraam și a hotărît să elibereze pe poporul Său din „cuptorul de fier" (Deut. 4, 20), ducîndu-l într-o țară unde „să păzească poruncile Lui, și să țină legile Lui" (Ps. 105, 43-45).

După eliberarea lor, El i-a condus la Muntele Sinai pentru a le da legea morală, etalonul guvernării Sale, și legile ceremoniale care aveau să-i învețe că mijlocul mîntuirii este numai prin jertfa ispășitoare a Mîntuitorului. La Sinai, deci, Dumnezeu a dat Legea în mod direct, în termeni clari și simpli, „din pricina călcărilor de Lege" (Gal. 3, 19), „pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeași poruncă" (Rom. 7, 13). Numai aducînd Legea morală a lui Dumnezeu în atenție într-un mod izbitor, israeliții puteau să devină conștienți de nelegiuirea lor, descoperind simțămîntul neajutorării lor și să înțeleagă nevoia lor de mîntuire.

Legea înainte de revenirea Domnului Hristos. Biblia descoperă faptul că Legea lui Dumnezeu este obiectul atacului lui Satana și că războiul lui împotriva ei va atinge apogeul chiar înainte de a doua venire. Profeția arată că Satana va conduce marea majoritate a oamenilor să nu asculte de Dumnezeu (Apoc. 12, 9).

Lucrînd prin intermediul „fiarei", el va îndrepta atenția lumii spre fiară, în loc de a o îndrepta spre Dumnezeu (Apoc. 13, 3)

1. Legea atacată. Daniel 7 prezintă această putere ca fiind cornul cel mic. Acest capitol vorbește despre patru mari fiare, pe care, chiar din timpul Domnului Hristos, cercetătătorii Bibliei le-au identificat ca fiind puterile mondiale ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei și Romei. Cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă diviziunile Imperiului Roman la data prăbușirii lui (476 d. Hr. ). 17

Viziunea lui Daniel se concentrează asupra cornului cel mic, o putere teribilă și blasfemitoare ce se va ridica dintre cele zece coarne, simbolizînd ridicarea unei puteri înspăimîntătoare după dezintegrarea Imperiului Roman. Această putere va încerca să schimbe Legea lui Dumnezeu (Dan. 7, 25) și va lucra în acest fel, pînă cînd Domnul Hristos va reveni (vezi capitolul 19 al acestei cărți). Acest atac scoate în evidență importanța continuă a Legii în cadrul planului de mîntuire. Viziunea se încheie asigurînd pe poporul lui Dumnezeu că această putere nu va reuși să înlăture Legea, pentru că judecata va nimici cornul cel mic (Dan. 7, 11. 26 – 28).

2. Sfinții apără Legea. Ascultarea caracterizează pe sfinții care așteaptă a doua venire. În conflictul final, ei se strîng pentru a susține Legea lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi îi descriu în acești termeni: ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu, și țin mărturia lui Isus" (Apoc. 12, 17; 14, 12) și așteaptă cu răbdare revenirea Domnului Hristos.

În pregătirea lor pentru a doua venire, aceștia vestesc Evanghelia, chemînd și pe alții să se închine Domnului, recunoscîndu-L ca Creator (Apoc. 14, 6. 7). Aceia care se închină lui Dumnezeu în dragoste vor asculta de El, așa cum spune Ioan: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui și poruncile Lui nu sînt grele" (1 Ioan 5, 3).

3. Judecățile lui Dumnezeu și Legea. Ultimele șapte plăgi ale judecății lui Dumnezeu ce cad asupra celor neascultători își au originea în „templul cortului mărturiei" din ceruri (Apoc. 15, 5). Israel era familiarizat cu expresia cortul mărturiei; ea desemna cortul pe care l-a ridicat Moise (Num. 1, 50. 53; 17, 8; 18, 2). El a fost numit astfel pentru că cortul găzduia „chivotul mărturiei" (Ex. 26, 34), care conținea „cele două table ale mărturiei" (Ex. 31, 18). Astfel, Cele Zece Porunci sînt „mărturia", mărturia voinței divine față de neamul omenesc (Ex. 34, 28. 29).

Dar Apocalipsa 15, 5 se referă la „templul cortului mărturiei din ceruri". Cel al lui Moise era numai o copie a templului din ceruri (Ex. 25, 8. 40; conf. Evrei 8, 1-5); marele original al Legii Celor Zece Porunci este păstrat acolo. Faptul că judecățile finale sînt legate de călcarea Legii lui Dumnezeu, se adaugă la dovezile privind perpetuitatea Celor Zece Porunci.

Cartea Apocalipsei descrie, de asemenea, deschiderea templului din ceruri, care face să se vadă „chivotul legămîntului Său" (Apoc. 11, 19). Expresia „chivotul legămîntului" denumea chivotul sanctuarului pămîntesc, în care se aflau tablele conținînd „cuvintele legămîntului, Cele Zece Porunci" (Ex. 34, 28; cf. Num. 10, 33; Deut. 9, 9). Chivotul legămîntului din Sanctuarul ceresc este chivotul original, conținînd cuvintele legămîntului cel veșnic – originalul Decalogului. În acest fel, este clar faptul că timpul judecăților finale ale lui Dumnezeu revărsate asupra pămîntului (Apoc. 11, 18) este legat de deschiderea acestui templu ceresc, cu centrul său fixat asupra chivotului cu Cele Zece Porunci – în adevăr un tablou pe măsura măreției Legii lui Dumnezeu ca standard al judecății.

Legea și Evanghelia

Mîntuirea este un dar al harului prin credință, nu prin faptele Legii (Ef. 2, 8). „Nici o faptă a Legii, nici un efort, oricît ar fi el de lăudabil și nici o faptă bună – fie multe, fie puține, fie că cer sacrificiu, fi e că nu – nu pot în nici un fel să îndreptățească pe păcătos (Tit 3, 5; Rom. 3, 20). " 18

În toată Scriptura există o perfectă armonie între Lege și Evanghelie, ele susținîndu-se una pe alta.

Legea și Evanghelia înainte de Sinai. Cînd Adam și Eva au păcătuit, ei au simțit ce înseamnă vinovăția, teama și care le sînt nevoile (Gen. 3, 10). Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii care-i condamna; ci, El le-a oferit Evanghelia ce avea să-i readucă în comuniune și ascultare de El.

Această Evanghelie constă dintr-o făgăduință a răscumpărării printr-un Mîntuitor, sămînța femeii, care va veni într-o zi și va triumfa asupra răului (Gen. 3, 15). Sistemul jertfelor, pe care Dumnezeu a avut plăcerea să li-l dea, i-a învățat un important adevăr despre ispășire: și anume că iertarea poate fi obținută numai prin vărsarea sîngelui – prin moartea Mîntuitorului. Crezînd că animalul sacrificat simbolizează moartea ispășitoare a Mîntuitorului în folosul lor, ei au obținut iertarea de păcat. 19 Ei au fost mîntuiți prin har.

Această făgăduință a Evangheliei a fost centrul legămîntului cel veșnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii (Gen. 12, 1-3; 15, 4. 5; 17, 1-9). Ea era strîns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Gen. 18, 18, 19; 20, 4. 5). Chezășia legămîntului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii" (Apoc. 13, 8). Harul lui Dumnezeu, deci, a început să acționeze de îndată ce Adam și Eva au păcătuit. David spunea că „bunătatea Domnului ține în veci pentru cei ce se tem de El. pentru cei ce păzesc legămîntul Lui și își aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească" (Ps. 103, 17-18).

Legea și Evanghelia la Sinai. Există o strînsă legătură între Decalog și Evanghelie. Preambulul Legii, de exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător (Ex. 20, 1). Și, după proclamarea Celor Zece Po-runci, Dumnezeu i-a învățat pe israeliți să înalțe un altar și să înceapă aducerea de jertfe care aveau să descopere harul Său mîntuitor.

Pe Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moise o mare parte a legii ceremoniale ce se ocupa cu construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său, să Se întîlnească cu ei pentru a le împărți binecuvîntările Sale și a le ierta păcatele (Ex. 24, 9-31, 18). Această dezvoltare a sistemului simplu al jertfelor ce existase mai înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos pentru răscumpărarea păcătoșilor și apărarea autorității și sfințeniei Legii lui Dumnezeu.

Locul prezenței lui Dumnezeu era în Sfînta Sfintelor din sanctuarul pămîntesc, deasupra capacului ispășirii al chivotului în care erau păstrate Cele Zece Porunci. Fiecare fază a serviciilor din sanctuar simboliza pe Mîntuitorul. Jertfele de sînge arătau spre moartea Lui ispășitoare, care avea să elibereze neamul omenesc de sub condamnarea Legii.

În timp ce Decalogul a fost așezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu rînduielile civile pe care Dumnezeu le-a dat au fost scrise în „cartea legii", și pusă „lîngă chivotul legămîntului Domnului. ca martoră împotriva ta" (Deut. 31, 26). Ori de cîte ori păcătuiau, acest „martor" condamna acțiunile lor și a prevăzut, în mod amănunțit, cerințele împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai și pînă la moartea Domnului Hristos, păcătoșii, călcători ai Decalogului, găseau speranță, iertare și curățire prin credința în Evanghelia reprezentată de către serviciile sanctuarului, prevăzute de legea ceremonială.

Legea și Evanghelia după Golgota. Așa cum au observat mulți creștini, Biblia arată că, în timp ce moartea lui Hristos a abolit legea ceremonială, ea a confirmat continua valabilitate a Legii morale. 20

1. Legea ceremonială. Cînd Domnul Hristos a murit, El a împlinit simbolismul profetic al sistemului jertfelor. Tipul a întîlnit antitipul și legea
ceremonială a ajuns la sfîrșit. Cu veacuri mai înainte, Daniel a profetizat că moartea lui Mesia va „face să înceteze jertfa și darul de mîncare" (Dan. 9, 27). Cînd Isus a murit, catapeteasma templului a fost în mod supranatural ruptă în două, de sus pînă jos (Mat. 27, 51), arătînd sfîrșitul semnificației spirituale a serviciilor la templu.

Deși legea ceremonială a jucat un rol vital înainte de moartea Domnului Hristos, ea era deficitară din multe puncte de vedere, fiind numai „umbra bunurilor viitoare" (Evr. 10, 1). Ea a slujit unui scop temporar și a fost obligatorie pentru poporul lui Dumnezeu pînă la „o vreme de îndreptare" (Evr. 9, 10; cf. Gal. 3, 19), pînă la vremea cînd Domnul Hristos a murit ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu.

La moartea Domnului Hristos, autoritatea legii ceremoniale s-a sfîrșit. Jertfa Sa is- pășitoare a oferit iertare pentru toate păcatele. Acest act „a șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era protivnic, și l-a nimicit, pironindu-l pe cruce" (Col. 2, 14; cf. Deut. 31, 26). Apoi, nu a mai fost nicidecum necesar a mai fi aduse la îndeplinire ceremoniile complicate care, în nici un caz, nu erau în stare să îndepărteze păcatele sau să curețe conștiința (Evr. 10, 4; 9, 9. 14). Nu trebuie să ne mai preocupăm de legea ceremonială, cu cerințele ei complexe referitoare la darurile de mîncare și băutură, la celebrarea diferitelor sărbători (Paștele, Ziua Cincizecimii), a lunii noi, sau a sabatelor ceremoniale (Col. 2, 16; cf. Evr. 9, 10), care erau numai „umbra lucrurilor viitoare. (Col. 2, 17). 21

Odată cu moartea Domnului Hristos, credincioșii nu mai au deloc nevoie să se ocupe de umbre – reflectarea realității care este în Hristos. Acum ei pot să se apropie în mod direct de Mîntuitorul în persoană, pentru că „trupul este al lui Hristos" (Col. 2, 17).

Așa cum a fost interpretată de iudei, legea ceremonială devenise un obstacol între ei și alte națiuni. Ea devenise un mare obstacol în calea misiunii lor de a lumina lumea cu slava lui Dumnezeu. Moartea Domnului Hristos a înlăturat această „lege a poruncilor, în orînduirile ei", surpînd „zidul de la mijloc care-i despărțea" pe neamuri și iudei, astfel încît să creeze o nouă familie de credincioși împăcați „într-un singur trup, prin cruce" (Efes. 2, 14-16).

2. Decalogul și crucea. În timp ce moartea Domnului Hristos a pus capăt autorității legii ceremoniale, ea a întărit-o pe aceea a Celor Zece Porunci. Hristos a îndepărtat blestemul Legii, eliberînd astfel pe credincioși de condamnarea ei. Totuși, aceasta nu înseamnă că Legea a fost abolită, dîndu-ne libertatea de a călca principiile ei. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la perpetuitatea Legii respinge un astfel de punct de vedere.

Calvin declară, pe bună dreptate, că „noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este regula veșnică a unei vieți devotate și sfinte și astfel trebuie să fie de neschimbat, ca și dreptatea lui Dumnezeu. " 22

Pavel a descris legătura dintre ascultare și Evanghelia harului mîntuitor. Chemînd pe credincioși la o viețuire sfîntă, el îi somează să se dea pe ei înșiși lui Dumnezeu „ca pe niște unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentru că nu sînteți sub Lege, ci sub har" (Rom. 6, 13. 14). În acest fel, creștinii nu țin Legea pentru obținerea mîntuirii. Cei care încearcă să facă lucrul acesta vor constata o mai adîncă robie față de păcat. „Atîta vreme cît omul este sub Lege, el rămîne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului. Dar aceia care sînt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Rom. 8, 1), ci și puterea de a birui (Rom. 6, 4). În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpînire asupra lor". 23

„Hristos", adaugă Pavel, „este sfîrșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea" (Rom. 10, 4). Deci oricine crede în Hristos își dă seama de faptul că El este sfîrșitul Legii ca mijloc de obținere a neprihănirii. În noi înșine, sîntem păcătoși, dar, în Isus Hristos, sîntem neprihăniți prin neprihănirea pe care El ne-o atribuie. 24

Și totuși, fiind sub har, credincioșilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulțească păcatul" (Rom. 6, 1). Dimpotrivă, harul furnizează puterea ce face posibilă ascultarea și biruința asupra păcatului. „Acum dar nu este nici o osîndire pentru cei ce sînt în Hristos Isus, care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pămîntești, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8, 1)

Mortea Domnului Hristos proslăvește Legea susținând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut să fie schimbat, El n-ar mai fi trebuit să moară. Dar pentru că această Lege este absolută și de neschimbat, era nevoie de o moarte pentru a plăti pedeapsa pe care ea a impus-o. Domnul Hristos a satisfăcut pe deplin această cerinșă, prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El a făcut ca viața veșnică să fie posibilă pentru toți aceia care primesc mărețul Său sacrificiu.

Ascultarea de Lege

Oamenii nu pot cîștiga mîntuirea prin propriile lor fapte bune. Ascultarea este rodul mîntuirii prin Hristos. Prin harul Său uimitor, manifestat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu a eliberat pe copiii Săi de pedeapsa și blestemul păcatului. Deși erau păcătoși, Hristos Și-a dat viața pentru a le da darul vieții veșnice. Iubirea îmbelșugată a lui Dumnezeu a trezit în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă într-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abundență. Credincioșii care au înțeles că Hristos acordă importanță Legii și care înțeleg binecuvîntările ascultării vor fi puternic motivați să trăiască o viață asemenea vieții Domnului Hristos.

Hristos și legea. Domnul Hristos a avut cea mai înaltă considerație pentru legea Celor Zece Porunci. Ca marele „EU SÎNT", El personal a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan 8, 58; Ex. 3, 14; vezi și capitolul 4 al acestei cărți). O parte a misiunii Sale pe pămînt a fost „să vestească o Lege mare și minunată"(să înalțe Legea și s-o pună la mare cinste, după traducerea K. J. ) (Is. 42, 21). Un pasaj din psalmi, pe care Noul Testament îl aplică la Hristos, arată cu claritate atitudinea Sa față de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele" (Ps. 40. 8; conf. Evr. 10, 5, 7).

Evanghelia Sa a rodit o credință care a susținut în mod ferm valabilitatea Decalogului. Pavel spunea: „Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea" (Rom. 3, 31).

Astfel că Domnul Hristos a venit nu numai să răscumpere pe om, ci să apere autoritatea și sfințenia Legii lui Dumnezeu, prezentînd măreția și slava ei înaintea oamenilor și dîndu-le un exemplu al modului în care să se comporte față de ea. Ca urmași ai Săi, creștinii sînt chemați să înalțe Legea lui Dumnezeu în viața lor. Trăind El Însuși o viață de ascultare, izvorîtă din iubire, Hristos a subliniat faptul că urmașii Săi trebuie să fie păzitori ai poruncilor. Cînd a fost întrebat despre condițiile vieții veșnice, El a răspuns: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile" (Mat. 19, 17). El a mai rostit și un avertisment: „Nu orișicine-Mi zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri". Călcătorilor Legii li se va refuza intrarea în Împărăția cerurilor (Mat. 7, 21-23).

Domnul Hristos Însuși a împlinit Legea, nu nimicind-o, ci printr-o viață de ascultare. „Adevărat vă spun", spunea El, „cîtă vreme nu va trece cerul și pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege" (Mat. 5, 18). Hristos a subliniat cu putere faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în minte: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Mat. 22, 37. 38). Cu toate acestea, El dorea ca urmașii Săi să se iubească unii pe alții nu așa cum lumea înțelege iubirea – în mod egoist sau sentimental. Pentru a explica iubirea despre care vorbea, Domnul Hristos a dat „o poruncă nouă" (Ioan 13, 34). Această nouă poruncă nu trebuia să ia locul Decalogului, ci să dea credincioșilor „un exemplu despre ceea ce este în realitate iubirea adevărată, neegoistă, o astfel de iubire ce nu mai fusese manifestată niciodată mai înainte pe pămînt. În acest sens, porunca Sa poate fi descrisă ca fiind nouă. Ea cere nu numai să ’vă iubiți unii pe alții’, ci, ’să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu’ (Ioan 15, 12). În mod categoric, noi avem aici încă o dovadă a felului în care Domnul Hristos a înălțat Legea Tatălui Său". 25

Ascultarea descoperă o astfel de iubire. Isus a spus: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele" (Ioan 14, 15). „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămîne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, și rămîn în dragostea Lui" (Ioan 15, 10). Tot la fel, dacă iubim pe copiii lui Dumnezeu, Îl iubim pe Dumnezeu și „păzim poruncile Lui" (1 Ioan 2, 3).

Numai rămînînd în Hristos putem să dăm o ascultare pornită din inimă. „După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămîne în viță", spunea El, „tot așa, nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămîneți în Mine. Cine rămîne în Mine, și în cine rămîn Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic" (Ioan 15, 4. 5). Pentru a rămîne în Hristos, noi trebuie să fim răstigniți împreună cu El și să trăim experiența despre care scria Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în Mine" (Gal. 2, 20). Pentru aceia care se află în starea aceasta, Hristos poate împlini făgăduința noului Său legămînt: „Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu" (Evr. 8, 10).

Binecuvîntările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul creștin și produce un simțămînt de bine, făcînd pe credincioși să crească ca niște „prunci născuți de curînd" și să fie „schimbați în același chip al Lui" (1 Petru 2, 2; 2 Cor. 3, 18). Această schimbare, această transformare de la păcătos la a fi copilul lui Dumnezeu dă o mărturie convingătoare despre puterea Domnului Hristos.

Scriptura pronunță o binecuvîntare asupra tuturor acelora „care umblă totdeauna după Legea Domnului" (Ps. 119, 1), acelora care își găsesc plăcerea „în Legea Domnului" și care „zi și noapte cugetă la Legea Lui" (Ps. 1, 2). Multe sînt binecuvîntările ascultării: (1) înțelegere și înțelepciune (Ps. 119, 98, 99); (2) pace (Ps. 119, 165; Is. 48, 18); (3) neprihănire (Deut. 6, 25; Is. 48, 18); (4) o viață curată și morală (Prov. 7, 1-5); (5) cunoașterea adevărului (Ioan 7, 17); (6) ocrotire împotriva bolilor (Ex. 15, 26); (7) viață lungă (Prov. 3, 1. 2;4, 10. 22); și (8) asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (1 Ioan 3, 22; conf. Ps. 66, 18).

Invitîndu-ne la ascultare, Dumnezeu făgăduiește binecuvîntări abundente (Lev. 26, 3-10; Deut. 28, 1-12). Atunci cînd răspunsul nostru este pozitiv, noi devenim ai Lui „o preoție împărătească, un neam sfînt" (Ex. 19, 5. 6; conf. 1 Petru 2, 5. 9) avînd întîietate .asupra tuturor neamurilor de pe pămînt", „cap" și „nu coadă" (Deut. 28, 1. 13).

Referințe:

1. Holbrook, What God‘s Law Means to Me (Ce înseamnă Legea lui Dumnezu pentru mine), Adventist Review, 15 ian. 1987, pag. 16.

2. White, Selected Messages, (Mărturii Selectate), Cartea I, pag. 235.

3. Ibid. , pag. 218.

4. Cf. The Westminster Confession of Faith, (Mărturii de credință de la Westminster), 1647, cap. XIX, în The Creeds of Christendom, (Crezurile Creștinătății) de Philip Schaff, vol. 3, pag. 640 . 644.

5. Vezi Taylor G. Bunch, The Ten Commandments (Cele Zece Porunci), (Washington D. C. , Review and Herald, 1944, pag. 35 – 36).

6. Ten Commandments (Cele Zece Porunci), Dicționar Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 1106.

7. Lege lui Moise poate să se refere, de asemenea la o parte a Vechiului Testament, numită Pentateuh . primele cinci cărți ale Bibliei. (Luca 24, 44; Fapte 28, 23).

8. În cartea Legământului au fost incluse și anumite rînduieli civile și ceremoniale. Preceptele civile nu erau o adăugire la cele ale Decalogului, ci numai aplicări specifice ale cuprinzătoarelor lui principii. Preceptele ceremoniale simbolizau Evanghelia, oferind păcătosului mijloacele harului. Astfel Decalogul este cel care domină legămîntul. Conf. Ier. 7, 21- 23; Francis D. Nichol, Answer to Objection (Răspunsuri la obiecțiuni), (Washington, DC, Review and Herald, 1952), pag. 62 . 68.

9. Arnold V. Wallenkampf, Is Conscience a Safe Guide? (Este conștiința un ghid sigur?), Review and Herald, 11 aprilie 1983, pag. 6.

10. Unii au interpretat declarația lui Pavel: „Hristos este sfîrșitul Legii pentru oricine crede în El", ca însemnînd că sfîrșitul sau scopul Legii este acela de a ne aduce acolo unde putem vedea păcătoșenia noastră și să venim la Hristos pentru iertare și, prin credință, să primim neprihănirea Lui. Această folosire a cuvîntului „sfîrșit"(gr. telos) se mai găsește, de asemenea, în 1 Tes. 1, 5; Iacov 5, 11 și 1 Petru 1, 9). Vezi, de asemena, și nota 23.

11. Conf. Comentariul Biblic A. Z. Ș. vol. 6, ed. rev. , pag. 961; White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 1, pag. 233. Legea ceremonială era și ea un îndrumător, aducînd pe om la Hristos, dar prin mijloace diferite. Serviciile din Sanctuar cu jertfele lor îndreptau pe păcătoși spre iertarea păcatelor pe care sîngele Mielului lui Dumnezeu ce avea să vină, Isus Hristos, o va oferi, făcîndu-i astfel în stare să înțeleagă harul Evangheliei. Ea a fost destinată să dea naștere la iubire pentru Legea lui Dumnezeu, în timp ce jertfele trebuia să fie o ilustrare impresionantă a iubirii lui Dumnezeu în Isus Hristos.

12. Ibid. , pag. 213.

13. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 317.

14. Cf. White, Educație, pag. 166-176.

15. Mărturisirile istorice de credință care susțin valabilitatea ei sînt: Catechismul Valdenzian, 1500. ; Micul catechism al lui Luther, 1529. ; Catechismul anglican, 1549 și 1662. ; Mărturisirea de credință scoțiană, 1560 (reformată); Catechismul de la Heidelberg, 1563 (reformată); A doua mărturisire helvetică, 1566 (reformată); Cele Treizeci și nouă articole ale religiei, 1571 (Biserica Angliei); Formula de concordat, 1576 (lutheran); Articolele de credință irlandeze, 1615 (Biserica episcopală irlandeză); Mărturisirea de credință – Westminster, 1647; Scurtul catechism Westminster, 1647; Mărturisirea de credință de la Westminster, 1647; Scurtul catehism de la Westminster, 1647;Mărturisirea valdenză de credință, 1655; Declarația de Savoia, 1658 (congregațională); Confesiunea Societății Prietenilor, 1675 (Quakerü); Confesiunea de la Philadelphia, 1688 (baptistă); Cele douăzeci și cinci de articole ale religiei, 1784 (metodistă); Conferința New Hampshire, 1833 (baptistă); Marele catechism al bisericii ortodoxe, catolice, de răsărit, 1839 (biserica greco-rusă), așa cum sînt citate în Crezurile creștinătății, ed. Philip Schaff, rev. de David S. Schaff (Grand Rapids: Baker Book House, 1983), vol. 1-3.

16. Pentru referința la prima și a doua poruncă vezi Gen. 35, 1 – 4; a patra, Gen. 2, 1-3; a cincea, Gen. 18, 29; a șasea, Gen. 4, 8-11; a șaptea, Gen. 39, 7-9; 19, 1-10; a opta, Gen. 44, 8; a noua, Gen. 12, 11-20; 20, 1-10; și a zecea, Gen. 27.

17. Froom, .Prophetic Faith" (Credința profetică a părinților noștri), vol. 1, pag. 456, 894; vol. 2, pag. 528; 784; vol. 3, pag. 252, 744; vol. 4, pag. 392, 846.

18. Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 142.

19. Cain și Abel erau pe deplin cunoscători ai sistemului jertfelor (Gen. 4, 3-5; Evr. 11, 4). Este foarte probabil că Adam și Eva au obținut primele lor haine (Gen. 3, 21) din pieile animalelor sacrificate pentru a face ispășire pentru păcatele lor.

20. Vezi următoarele confesiuni istorice de credință: Confesiunea de credință Westminster; Articolele de religie irlandeze; Declarația de Savoia; Confesiunea de la Philadelphia și Articolele metodiste de religie.

21. Conf. Comentariului Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 6, pag. 204; White, Patriarhi și Profeți, pag. 380-381.

22. Calvin, Commenting on a Harmony of the Evangelists (Comentînd asupra armoniei evangheliștilor), tradus de William Pringle (Grand Rapids; Wm. B.
Eerdmans, 1949) vol. 1, pag. 277.

23. Comentariul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 6, pag. 541, 542.

24. Alții au interpretat pe Hristos ca sfîrșit al Legii, ca însemnînd că Hristos este ținta sau scopul Legii (Gal. 3, 24) sau împlinirea Legii (Mat. 5, 17). Cu toate acestea, punctul de vedere că Hristos este sfîrșitul Legii ca mijloc de mîntuire (cf. Rom. 6, 14) pare să se potrivească cel mai bine contextului din Romani 10, 4. „Pavel pune în contrast calea lui Dumnezeu, neprihănirea prin credință, cu încercările omului, neprihănirea prin Lege. Solia Evangheliei este aceea că Hristos este sfîrșitul Legii ca mijloc spre neprihănire al tuturor acelora ce au credință" (Comentariul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 6, pag. 595). Conf. White, Selected Messages (Mărturii Selectate), vol. 1, pag. 394.

25. Nichol, Answers to Objections (Răspunsuri la obiecțiuni), p. 100, 101.

Sursa: www.adventist.ro