Triunitatea – lectii istorice si teologice – autor Florin Laiu

 
Autor Florin Laiu
 

Realități care ne depășesc

Natura creată are atâtea aspecte paradoxale, atâtea mistere și manifestări aparent contradictorii. Chiar și cele mai mărunte creații ale lui Dumnezeu, cum ar fi particulele elementare ale materiei, picăturile de energie și nimicurile din care sunt țesute câmpurile (gravitațional, electromagnetic etc.) și care alcătuiesc structurile cele mai intime ale lumii noastre, sunt paradoxale. Lumina, de exemplu, este ea o transmisie de unde sau o „ploaie” de particule? Cândva, fizicienii disputau pe tema aceasta, împărțiți în două tabere care puteau aduce dovezi serioase, fiecare, de partea sa. În cele din urmă însă, savanții au fost nevoiți să înțeleagă că la acest nivel, fenomenele sunt mult mai complexe, și că lumina nu este numai undă electromagnetică sau numai particulă fotonică, ci și una și alta. Imaginația nu ne ajută să găsim un model ilustrativ. Pur și simplu, în unele privințe lumina se comportă ca undele, în alte privințe se comportă ca particulele. Apoi am aflat că toate particulele elementare sunt în același timp și unde.

Danezul Niels Bohr, părintele fizicii cuantice a concentrat acest mare adevăr al realităților paradoxale în natură, în forma unui aforism latin, pe care l-a lăsat scris într-o vizită la Universitatea Lomonosov din Moscova, în 1961: Contraria, non contradictoria, sed complementa sunt (Aspectele contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare). Descoperirile lui l-au dus la următoarea concluzie:
„Nu există o lume cuantică. Există doar o descriere fizică abstractă. Este greșit să gândim că sarcina fizicii este să descopere cum este natura. Fizica se ocupă cu ceea ce noi putem spune despre natură."

Paradoxurile naturii create sunt o slabă reflectare a paradoxurilor naturii Creatorului. Gândul măreției lui Dumnezeu ar trebui să fie suficient pentru a răcori febra unor modele de Dumnezeu care par a fi mai raționale decât acela, aparent încâlcit și contradictoriu, pe care-l găsim în Scripturi. Tot ce învățăm despre Dumnezeu din Scripturi este paradoxal, ca și multe alte doctrine majore ale Bibliei.

• Dumnezeu este spirit (In 4:24) atotprezent (Ps 139:8+), totuși El este „în cer”, într-o înfățișare vizibilă, deoarece omul a fost făcut „după chipul Lui”, iar îngerii „văd încontinuu fața Lui” (Mt 18:10), ca și cei mântuiți (Ap 22:5)

• Iisus este om adevărat, născut pe pământ, muritor, dar și Dumnezeu adevărat, fără început, izvor etern al nemuririi (Is 9:6; In 5:26; Ev 7:3; Ap 1:18; ).

• Deși Iisus este Dumnezeu și om, având două naturi, totuși El este o singură persoană, deoarece El Și-a dus viața pe pământ în conștiință umană (Lc 2:52; Mt 24:36), experiență pe care, probabil, o continuă și după înviere (In 20:17; Ap 1:1).

• Biblia este cuvântul lui Dumnezeu – desăvârșit, infailibil și mereu valabil, totuși transmis în limbajul omenesc imperfect, inexact, defectuos și pasibil de greșeli.

• Iisus știa că va învia a treia zi (Mt 16:21; In 2:19), totuși a murit pe cruce în chinurile sufletești ale despărțirii veșnice de Dumnezeu, pe care le vor simți cei pierduți, la sfârșit (Mt 8:12; Mc 15:34; 1In 4:10).

• Îndreptățirea este numai prin credință, fără „faptele Legii” (Rom 3:28; Gal 2:16) – totuși, și prin fapte (Rom 2:13; Iac 2:24), întrucât credința adevărată se dovedește prin fapte (Iac 2:18.22; 1Cor 13:13; Tit 2:14; Rom 2:15).

• S-a promis venirea Domnului în generația apostolilor (Mt 16:28; 24:34; Rm 13:12; 1Tes 4:15.17; Iac 5:8; Ap 22:10), totuși se prevăzuse deja că timpul real va include o durată de 1260/1290 – 1335 ani după generația lui Iisus, sau 2300 de ani după generația lui Daniel (Dan 7; 8;12; Ap 11;12;13).

Exemplele s-ar putea înmulți. Dar intenția noastră este doar aceea de a sublinia că atunci când vorbim despre Dumnezeire avem nevoie de cel mai profund respect, dar și de înțelepciunea care începe cu recunoașterea propriilor noastre limite. Învățătura biblică despre Dumnezeire este un model trinitar:
1. Există un singur Dumnezeu, totuși trei Persoane (individualități) Divine.
2. Domnul Christos este Fiul, veșnic supus Tatălui, de bună voie. Totuși, de drept este egal cu Tatăl.
3. Duhul Sfânt este Spiritul Tatălui și al Fiului, al profeților etc. și totuși un singur Spirit.
4. Spiritul nu are nici înfățișare, asemenea Tatălui, nici trup, asemenea Fiului, totuși este El este Cineva, nu ceva.
Studiul de față verifică aceste paradoxuri ale Dumnezeirii, ca răspuns la provocările raționalizante și „conspiranoice” ale timpului prezent.

Afirmații explicite și implicite ale triunității divine în Scripturi

Misiunea universală încredințată de Iisus apostolilor înainte de înălțare a fost aceea de a școlariza, educa sau „disciplina” (faceți discipoli) oameni din toate națiile, „…botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt !” (Mt 28:19). Originalul grecesc are numele la singular (onoma): „în singurul Nume al Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt”, în timp ce mai multe nume sunt onomata (Ap 21:12 „numele celor doisprezece”). Această referire la Dumnezeire ca fiind într-un anumit sens Unul și într-un alt sens Trei, o numim în mod convențional trinitate. Tradițional, în limba română se mai spune „treime”, care este echivalent cu grecescul „triadă” (un grup de trei) sau cu termenul modern „trio”.

Din cele mai vechi timpuri, creștinii s-au referit la Dumnezeire ca treime, triadă (episcopul Teofil de Antiohia, c. 180 e.n.), sau trinitate (episcopul Tertullian de Cartagina, c. 200 e.n.). Pentru o mai mare precizie, ar fi preferabil să spunem astăzi triunitate. Unele spirite obiectează că asemenea cuvinte nu există în Scriptură. Dar absența unor cuvinte este cu totul irelevantă. Chiar și primii creștini au folosit cuvinte care nu existau încă în Scriptură. De exemplu, vorbind despre cornul nelegiuit din profeția lui Daniel, ei îl numeau Antichrist (1In 2:18), un nume inventat de ei, iar pe cei care mărturiseau credința cu prețul vieții i-au numit martiri (Ap 17:6). Suntem invitați să ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu. Când muști din pâine, o mesteci și o înghiți, ea își modifică forma pentru a putea fi asimilată. Așa se întâmplă și cu limbajul Scripturii. El trebuie tradus în cel mai potrivit limbaj actual, ba chiar în înțelesul individual al fiecăruia, dacă este necesar, pentru a putea fi asimilat.

Doctrina tradițională a Trinității poate avea mai multe versiuni în teologiile confesionale sau individuale care s-au succedat până în zilele noastre. Noi nu acceptăm această doctrină pentru că a fost susținută de sinoade, deoarece nu recunoaștem autoritatea sinodală drept criteriu suprem al ortodoxiei în creștinism. Formularea mărturisirii noastre de credință este dinamică, perfectibilă, determinată de dezvoltarea teologiei noastre, și nu are valoare de crez. Noi nu avem alt crez decât Biblia, și ne-am îndatorat să fim credincioși ei, mai mult decât conștiinței noastre individuale sau colective. De aceea, noi am ajuns treptat la descoperirea doctrinei triunității Dumnezeirii și o acceptăm ca fiind biblică, chiar dacă recunoaștem, personal sau colectiv, că înțelegerea omenească a acestui subiect poate fi imperfectă.

Din nefericire, mulți creștini care se consideră trinitarieni, sunt în practică henoteiști sau chiar politeiști, deoarece, în ciuda credinței într-un Dumnezeu Creator suprem, ei cinstesc (venerează) creaturi – ființe umane și îngeri – cărora le atribuie funcții mediatoare și salvifice. Niciodată nu se referă Scriptura la Dumnezeire, incluzând patru sau mai multe persoane. Mama lui Iisus, Profeții, Apostolii, Sfinții și chiar cei mai înalți îngeri, au în Scriptură un statut egal cu al fiecărui credincios înaintea lui Dumnezeu. Vorbind despre Dumnezeire, Biblia folosește doar referiri unitariene (o Persoană: 1Cor 8:6), binitariene (Două Persoane: In 10:30; 1 In 1:3; 2In 1:9) și trinitariene, după caz. Toate sunt corecte în contextul lor.

Referirea la Dumnezeire în relație de trei, apare ca o formulă obișnuită în Scriptură, notabil în binecuvântarea și salutarea apostolică. Formulele de salut sunt relativ conservatoare. Nu improvizăm când transmitem salutări, ci exprimăm convingeri împărtășite de toți:
„Harul Domnului Iisus Christos, iubirea lui Dumnezeu și comuniunea Sfântului Spirit să fie cu voi cu toți…” (2 Cor 13:13).
„…După preștiința lui Dumnezeu Tatăl, prin sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultare și spre stropirea cu sângele lui Iisus Christos: Harul și pacea să vă sporească!” (1 Pt 1:2).

„Har vouă și pace din partea Celui care este, care era și care vine; din partea Celor Șapte Duhuri, care stau înaintea tronului Său; și din partea lui Iisus Christos, martorul credincios, cel întîi născut din morți, primul dintre împărații pământului!" (Ap 1:4b-5a).

Întreita alianță babilonică din Apocalipsă,– Balaurul, Fiara și Falsul Profet (Ap 12-13; 16:13.19; 20:10) este, în realitate, o parodie, o imitație batjocoritoare a Triunității Divine. Balaurul căzut din cer este „dumnezeul lumii acesteia” (2Cor 4:4), părintele amăgirilor și al violenței (In 8:44). Fiara-Antichrist ieșită din mare este Christosul lumii acesteia, căreia Balaurul i-a dat tronul și autoritatea lui pe pământ. Ea acționează 3 ani și jumătate pe pământ, după care primește o înjunghiere mortală, dar își revine și capătă putere universală. Fiara ieșită din pământ (numită și falsul-profet, din cauza minunilor și pretențiilor pe care le are), joacă rolul Spiritului care, manifestându-se prin apostolii și profeții Bisericii, convinge lumea să se închine lui Christos (Ap 13:12-17). Această parodie, arătată de Domnul în viziune, face trimitere la adevărata Triunitate din cer, singura care are drept la închinare.

Există în Scriptură mai multe locuri în care Tri-Unitatea este prezentă în mod explicit sau implicit. Deși ea nu folosește cuvinte ca Triadă sau Treime și Trinitate pentru a se referi la Dumnezeire, noțiunea este perfect exprimată în diferite locuri biblice:

„Solul care este înaintea feței Lui i-a mîntuit; El Însuși i-a răscumpărat…în zilele din vechime. Dar ei au fost neascultători și au întristat Spiritul Lui cel Sfânt; iar El li s’a făcut vrăjmaș și a luptat împotriva lor.” Is 63:9-10.

„Pământul era o singurătate imensă și întuneric era peste oceanul lumii, dar Spiritul lui Dumnezeu plutea în zbor peste ape. …Apoi Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră…” Gen 1:2.26.

„…Iisus a ieșit afară din apă. În clipa aceea s-a deschis cerul și a văzut Spiritul lui Dumnezeu coborând în chip de porumbel și venind peste El. Iar din cer s-a auzit un glas, care zicea: ,,Acesta este Fiul Meu prea iubit….„ Mt 3:16-17.

„Spiritul Sfânt va coborâ asupra ta, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” Lc 1:35.

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. ….Ioan a făcut următoarea mărturisire: ,,Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel și oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoșteam; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: ‘Acela peste care vei vedea Duhul venind și oprindu-Se, este Cel ce botează cu Spiritul Sfânt.`” In 1:1.32-33 .

„Dar Ștefan, plin de Spiritul Sfânt, și-a ațintit privirile spre cer și a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Iisus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” FA 7:55.

„…Dumnezeu a uns cu Spiritul Sfânt și cu putere pe Iisus din Nazaret…” FA 10:38.

„ca să fiu slujitorul lui Iisus Christos printre păgâni. Eu îmi împlinesc conștiincios slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentruca neevreii să-I fie o jertfă bine primită, sfințită de Spiritul Sfânt.” Rom 15:16.

„…fraților, pentru Domnul nostru Iisus Christos, și pentru dragostea Duhului, să vă luptați împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine…” Rom 15:30.

1 Cor 6:11: "Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost făcuți drepți în numele Domnului Iisus Christos și prin Spiritul Dumnezeului nostru. "

1 Cor 12:4-6: "Sunt diverse daruri (harisme), dar este același Spirit; sunt diverse forme de slujire (servicii), dar este același Domn; sunt diverse activități, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți. "

Ef 4:4-6: "Este un singur trup, un singur Spirit, după cum și voi ați fost chemați la o singură speranță. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți. "

Gal 4:6: "Și pentru că [voi, neevreilor] sunteți fii, Dumnezeu v-a pus în inimă Spiritul Fiului Său care strigă „Abá!” (Tată!).

„Adevărații circumciși suntem noi, cari slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Christos Iisus…” Fip 3:3.

„Dar noi, fraților iubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, pentru că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Iisus Christos” 2 Tes 2:13-14.

„Spiritul lui Dumnezeu Îl veți recunoaște după aceasta: Orice spirit care mărturisește că Iisus Christos a venit în trup de carne, este de la Dumnezeu..” 1 In 4:2.

Ev 9:14: "…cu cât mai mult sângele lui Christos, Care prin Spiritul cel Veșnic S-a adus pe Sine jertfă desăvârșită lui Dumnezeu… "

,,Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! – Mărturia lui Iisus este Spiritul Profeției.” Ap 19:10.

Pentru a mărturisi doctrina Triunității este necesar ca cineva să recunoască nu numai faptul că aceste trei titluri/apelative (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt) sau echivalente ale lor sunt asociate oarecum, în mod obișnuit, ci trebuie să recunoască încă două realități:

1. Cele trei nume denumesc individualități distincte, și nu ipostaze sau roluri ale unei singure Persoane;

2. Fiecare individualitate triunitară este în același timp și în aceeași măsură Dumnezeu adevărat (adică de natură divină, eternă, necreată, atotputernică etc.).

În acceptarea acestor adevăruri însă, spiritele unor credincioși s-au încurcat, privind în mod literal exprimările figurate ale Bibliei, sau luând sensul propriu drept figurat, ori neglijabil. Scepticismul față de opiniile majoritare păstrează mai viu și mai alert spiritul critic în studiul Bibliei, dacă cercetătorul este suficient de modest ca să fie și prudent, și dacă principiul Sola Scriptura mai lasă loc și Spiritului Sfânt, care are multe căi prin care poate învăța pe cei „săraci în duh”. Dacă însă cercetătorul este cerbicos din fire, bântuit de orgoliile originalității sau ale falsei umilințe, îndoiala lui va deveni profesiune de credință și îi va vicia cercetarea, fie ea cât de sinceră.

Provocări contemporane

În numele unui curent restauraționist mai larg, în care diverse voci cer întoarcerea la „adventismul istoric”, – o credință care este percepută în mod static, complet și divin revelată imediat după 1844 –, a apărut și o rețea cu tendințe internaționale, mică dar activă, de adventiști antitrinitari. Aceștia cer să se revină la opiniile pe care le susținea majoritatea Părinților noștri din secolul al XIX-lea. Studiile lui Erwin Gane și ale lui Russell Holt atestă că, într-adevăr, până la 1890, ideile antitrinitare erau dominante în adventism, că între 1890-1900 diverse influențe, în primul rând afirmațiile Ellenei White au început să modifice treptat această poziție, afirmând idei trinitare. Până la 1930 orice teologie AZS antitrinitară a murit odată cu cei care o susținuseră, iar trinitarismul biblic a devenit poziția standard a Bisericii până astăzi.

Acesta însă nu este singurul caz în care Biserica și-a schimbat poziția. Doresc, oare, acești neo-antitrinitari, să ne întoarcem la serbarea duminicii (pe care E. White a părăsit-o abia în 1846 !), sau la gustoasa carne de porc și la mestecatul și fumatul tutunului (pe care AZS le-au folosit încă două decenii după 1844!)? Vor aceștia să ne întoarcem la teologia „ușii închise”, care a fost susținută de pionieri până în 1851? Sau la identificarea „necurmatei [jertfe]” din profeția lui Daniel, cu păgânismul, care era susținută puternic chiar și după 1900? Sau la ideea, susținută până pe la 1957, că Iisus nu a realizat complet ispășirea la Cruce, ci abia în Sanctuarul ceresc? Să ne întoarcem din nou la tendințele legaliste, care au dominat în perioada „ariană” a AZS, temându-ne de îndreptățirea prin credința în Iisus Christos, fără meritele noastre ?
Mărturisirea noastră fundamentală este că nu avem alt Crez decât Scriptura. Fără a privi cu ușurătate mărturisirile noastre de credință oficiale sau mai puțin oficiale, implicația practică a acestei mărturisiri fundamentale este că teologia și doctrina noastră sunt perfectibile și Biblia rămâne mereu un standard suprem.

„Avem multe lecții de învățat și multe, multe de dezvățat. Numai Dumnezeu și Cerul sunt infailibili. Aceia care cred că niciodată nu vor avea ocazia să abandoneze o înțelegere îndrăgită, că nu vor avea niciodată ocazia de a și schimba o părere, vor fi dezamăgiți. Cât timp ținem la propriile noastre idei și opinii cu persistență hotărâtă, nu putem avea unitatea aceea pentru care S-a rugat Christos.” (E. G. White, Advent Review and Sabbath Herald, 1892 07 26).

„Nu este nici o scuză pentru oricine ia poziția că nu ar mai exista nici un adevăr de descoperit, și că toate expunerile noastre biblice ar fi fără erori. Faptul că anumite doctrine au fost susținute mulți ani ca adevăr de poporul nostru, nu este o dovadă că ideile noastre ar fi infailibile. Vechimea nu transformă eroarea în adevăr, iar adevărul își poate permite să fie transparent și imparțial. Nici o doctrină nu va avea de pierdut printr-o cercetare mai strictă. Trăim în timpuri periculoase, și nu se cuvine să acceptăm tot ce se pretinde adevăr, fără a-l examina amănunțit; nici nu ne putem permite să respingem ceva care aduce roadele Spiritului lui Dumnezeu; dar ar trebui să fim docili, blânzi și smeriți cu inima. Există unii care se opun la orice nu este în acord cu propriile lor idei, și prin aceasta își pun în pericol interesul lor veșnic, la fel de sigur ca nația iudaică, prin respingerea lui Christos. Domnul vrea ca opiniile noastre să fie puse la probă, ca să putem vedea nevoia de strictă examinare a oracolelor vii ale Scripturii, și să vedem dacă suntem, sau nu suntem în credință. Mulți care pretind a crede adevărul s-au oprit liniștiți și comozi, zicând, „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.” (E. G. White, Review and Herald, Dec. 20, 1892).

„Îți recomand, drag cititor, Cuvântul lui Dumnezeu, ca regulă a credinței și practicii. Prin acest Cuvânt vom fi judecați. Dumnezeu a promis, în acest Cuvânt, să dea viziuni în „zilele din urmă”; nu pentru o nouă regulă de credință, ci pentru mângâierea poporului Său, și pentru corectarea acelora care se rătăcesc de la adevărul Bibliei.” (E. G. White, Early Writings, 1882: 78).

În urma Conferinței de la Dallas (1980), pe neașteptate și cu totul nejustificat, poate fără nici o legătură cu publicarea declarației de principii, provocarea antitrinitariană a reapărut printre noi. Începând cu Allen Stump, o rețea de activiști au început să propovăduiască și să scrie împotriva trinitarianismului în Biserica AZS, distorsionând faptele istorice și interpretând Biblia (și Spiritul Profetic), într-o manieră criticistă, și adoptând poziții ostile, „conspiranoice” față de Biserică. Acești frați pot fi sinceri, dar sunt cu siguranță înșelați, iar teoriile lor sunt distructive, nu atât prin conținutul teologic („ereziile” pionierilor noștri n-au reușit să ne „distrugă”!), cât mai ales prin atitudinea obstinată și divizivă.

Acești oameni încearcă să forțeze și scrierile inspirate să treacă de partea lor, susținând că acceptarea doctrinei Triunității ar fi… apostazia „Omega” prezisă de Ellen White. Unele din scrierile acestora au fost traduse și în limba română, în special cartea lui Allen Stump (Criza Omega în Adventism), care este expusă și pe web și colportată de unii frați care au nevoie de o nouă convertire. În realitate, expresia „omega va urma”, speculată de toți adventiștii nostalgici, care o aplică fie la teologia dominantă a Bisericii de după 1957, fie la criza teologică de după 1980, se referea la ultimele consecințe practice ale doctrinei panteiste și independente a Dr. J. H. Kellog, pe care în anul 1904, E. White o numea „alfa ereziilor mortale”. Alfa era sofistăria spiritualist-mistică a Dr. Kellogg, iar omega aveau să fie consecințele, care nu au întârziat să apară: disprețuirea doctrinelor distinctive AZS din partea unora, apostazia multor persoane influente și apariția unei erezii senzualiste despre așa-numitele „afinități spirituale”, care a destrămat familii și a ruinat suflete. Pe la 1908, vâltoarea aceasta cuprindea deja și pe solii Evangheliei din 1888.

Conștiința că înșiși Părinții Bisericii noastre au fost antitrinitarieni, ne atenuează zelul de a condamna pe credincioșii care, în naivitatea lor, încearcă să ne ajute să revenim la niște cărări care sunt vechi, dar nu sunt ale Domnului. Ne simțim însă datori să apărăm credința curată pe care o aflăm în Cuvântul lui Dumnezeu, și să avertizăm frăția adventistă de pericolele acestei aplicații neînțelepte a Scripturii.

Suspiciunea acestor oameni este că liderii Bisericii ar fi introdus în manuscrisele E. G. White sau prin corectarea scrierilor ei, noile idei trinitariene și că în deceniul 1950-60 au trădat adventismul istoric, din dorința de a avea o imagine bună în fața evanghelicilor și a scăpa de clasificarea AZS ca „sectă”. Allen Stump, liderul societății religoase Smyrna Gospel Ministries, și-a expus pledoaria pentru revenirea la semiarianismul pionierilor, în cartea The Foundation of Our Faith (1997), care este în acest an la ediția a șasea.

Serviciul de publicații al lui Stump poate fi recunoscut și după numele departamentelor lui sau ale altor „ministries” asociate: Truth Seekers Ministries, Present Truth, Restoration Ministries. Alți autori și activiști din acest serviciu sunt: Fred Allaback (care a publicat un titlu foarte transparent: No new leaders … No new Gods! –1995), Lynnford Beachy, Rachel Cory Kuehl, Bill Stringfellow, David Clayton, William Grotheer, Martin Eldon et a. Unele servicii de acest gen de pe internet (e. g. Presents of God), oferă în față tot felul de subiecte cu specific adventist, iar în spate (for SDA’s only!), se ocupă de critici răutăcioase la adresa Bisericii, fără însă a-și prezenta identitatea. Rețeaua aceasta activează nu numai în SUA ci și pe alte continente, prin publicații, convenții, adunări de tabără și pe internet. Domnul să le bată sponsorii !

Acest mesaj năucitor și expirat a pătruns și printre adventiștii români. Deși propaganda nu are mult succes, totuși, ne simțim afectați și de pierderea unui singur suflet. În Germania activează medicul Florin Micliuc, care a fost influențat de Allen Stump și a început să colporteze scrierile acestuia. În Viena există un grup de 2-3 amatori derutați. În România, un fost pastor (managerul editurii noastre), și directorul de marketing, ambii secondați de familiile lor, au rupt rândurile, predicând un mesaj pe care nu Dumnezeu li l-a încredințat. În regiunea găgăuză a Republicii Moldova există de asemenea un grup antitrinitar, alimentat însă dintr-o sursă diferită.

Bine facem dacă ne rugăm pentru toți aceștia, deoarece nu este vorba de o simplă opțiune teologică, ci de un război spiritual în care pier suflete. Să nu subapreciem forța distrugătoare a rătăcirii. În special, să ne rugăm pentru liderul lor, Allen Stump, al cărui fiu, grav bolnav, este în stadiul terminal. Oamenii care încep să aibă păreri diferite în mijlocul nostru trebuie tratați cu toată dragostea frățească. În același timp, ca ajutor profesional, ne stau la dispoziție, pe lângă pastorii noștri, serviciile oficiale ale Conferinței Generale, cu departamentele specifice, precum și filialele acestora de la Diviziuni, Uniuni, Conferințe. De asemenea, Societatea Teologică Adventistă publică materiale care pot fi consultate.

O istorie a controversei trinitariene

Disputele din primele secole
Primele provocări aduse concepției biblice despre Triunitate au fost:

• Ebionitismul (c. 63/135 – c. 500). Ebioniții au fost o ramură iudaizantă a creștinismului primar, care nu recunoștea dumnezeirea lui Iisus, iar pe Pavel îl socotea un apostat.

• Monarhianismul dinamic (adopționismul), – teologia lui Teodot din Bizanț (sec. II), care susținea că Iisus a fost Dumnezeu până la întrupare, apoi a redevenit Dumnezeu la înviere. Christos S-a născut ca orice muritor, apoi a fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu la botez. Un alt monarhianist important din anii 260-270, a fost Paul de Samosata, care susținea că „Logosul” divin s-a unit cu omul Iisus la botez.

• Monarhianismul modalist (sabelianismul), teologia lui Noet și a lui Sabeliu din Roma, excomunicați pe la anul 220. Ei susțineau că Tatăl, Fiul și Duhul sunt trei moduri de existență sau aspecte ale unui Dumnezeu unipersonal. Sabelienii au fost combătuți de diverși episcopi romani ca Hipolit, Calixt, Zefirin, clerici care se combăteau ei înșiși reciproc, pe motive de politică bisericească; au fost, de asemenea, combătuți de Tertulian de Cartagina și Demetrios de Alexandria. Sabelianismul a fost adoptat pe scară largă de creștinii din Cyrenaica.

• Origen (c. 185-254), faimosul teolog-filozof din Alexandria susținea o subordonare a Logosului față de Dumnezeu, accentuând independența Logosului și distincția Sa de ființa și substanța (natura) lui Dumnezeu. El nu folosea expresia „de o ființă cu Tatăl”, ci socotea că Fiul este doar o imagine, o reflectare, care nu trebuie comparată cu Dumnezeu. Totuși, lui îi este atribuită și concepția nașterii eterne a Fiului, devenită mai târziu afirmație ortodoxă: relația dintre Fiul și Tatăl nu are început, astfel că nașterea Fiului din Tatăl este un act etern continuu și totodată etern complet, adică Tatăl a comunicat din veșnicie ființa Sa Fiului, și continuă să facă astfel. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt transcend orice noțiune de timp. Teologia lui Origen este oarecum contradictorie. Origen scrie că există un singur Dumnezeu cu o dumnezeire proprie, în Sine Însuși, nederivată. Logosul [Ioan 1:1], după Origen, este doar numit Dumnezeu, deoarece divinitatea Sa, de altfel „reală”, este derivată din Dumnezeul suprem, care naște pe Fiul și (in)suflă Spiritul.

• Arianismul: cea mai cunoscută formă de distorsionare a adevărului despre Dumnezeu, care a bântuit întreaga Biserică în secolele IV-V. Numele de arianism vine de la presbiterul Arius din Alexandria (c. 250-336), un adept al lui Origen, care a încercat să fie mai rezonabil decât maestrul său, și a reușit, dar cu prețul sacrificării multor afirmații biblice. El susținea că doar Tatăl este Dumnezeu, iar Fiul nu ar fi de aceeași esență, ci ar fi prima creație din nimic, înainte de creația lumii, care a devenit apoi agentul întregii creații. Fiul are un început, deci a fost un timp în veșnicia trecutului când acesta nu exista, iar Dumnezeu încă nu era Tată. Cel puțin 18 crezuri ariene și semiariene au fost formulate între primele două sinoade ecumenice (325-381).

• Binitarianismul mărturisește existența a două Persoane divine într-un singur Dumnezeu și neagă personalitatea divină a Spiritului Sfânt. Se afirmă că unii Părinți din secolele II-III ar fi avut asemenea opinie, dar cert este că abia în secolul IV, s-a afirmat distinct, prin persoana lui Macedonius, patriarh de Constantinopol (342-346 și 351-360). Această credință, numită uneori și semi-arianism, a devenit dominantă în Răsărit în acele vremuri, ca o formulă de compromis, între arianism și trinitarianism. Adepții au mai fost numiți și pneumatomahi („care luptă împotriva Duhului”).

Crezul ortodox, stabilit la Nicea (325) și Constantinopol (381), împărtășit de catolici, și protestanți, pare, de asemenea, un compromis, încercând armonizarea mai multor afirmații biblice, dar introducând noutăți teologice de natură speculativă: nașterea fizică a Fiului preexistent, și „purcederea” Duhului Sfânt ca formă distinctă de emanație / derivație divină:

1. Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor;
2. și întru Unul Domn Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tătal S-a născut, mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl (homo’ousios), prin Care toate s-au făcut […];
3. și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede [în Apus: filioque = și din Fiul], Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul Este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci. […]
Cunoscutul Crez, din care am extras aceste trei formulări specifice, a devenit standardul fundamental al ortodoxiei, de când a fost publicat. Cezarii romani l-au susținut sau l-au combătut. Multă cerneală și sânge au curs pe acest subiect, de când învățăturile Bisericii au început să se confunde cu interesele de stat. Arianismul a produs multă agitație, având influență asupra unui mare număr de episcopi. Însuși Constantin, când în sfârșit, pe patul de moarte, a acceptat botezul clinic, a fost botezat de un episcop arian (Eusebiu de Nicomedia). Apoi cezarul Constanțiu II, fiul lui Constantin, a susținut pe față partida ariană în imperiu. Idei ariene a împărtășit și episcopul Felix II de Roma, care a fost numit de cezarul Constanțiu II (317-361). De asemenea, Wulfila (383), cărturar capadociano-got, apostolul goților, traducător al Bibliei în limba gotică, era cunoscut ca arian sau semiarian. Răspândirea creștinismului la majoritatea triburilor germanice intrate în imperiu s-a făcut astfel în versiune ariană. Multe din aceste triburi germanice ariene au adoptat în cele din urmă ortodoxia catolică (burgunzii, suebii, vizigoții, alamanii, longobarzii). Unii germani arieni care persecutau sau incomodau pe ortodoxo-catolici, au fost zdrobiți definitiv în războaie crâncene (489-553: herulii, rugii, turcelingii, skirii, vandalii și ostrogoții). Interesant este de observat, totuși, că chiar și în secolul VI, vizigoții arieni încă respectau sabatul, în timp ce ortodocșii din Răsărit și din Apus evoluaseră deja spre sabatizarea duminicii.

Trebuie să recunoaștem că unii dintre acești vechi „eretici” au căutat doar să fie consecvenți din punct de vedere logic. De exemplu, Aëtius din Antiohia (c. 350), un viticultor, aurar și medic, devenit diacon, apoi episcop, a susținut că doctrina homo’ousiei (că Fiul este de o ființă cu Tatăl, adică de aceeași natură) este în absolută contradicție cu aceea a nașterii Fiului într-un moment al veșniciei trecute. Această obiecție adusă afirmației niceene este foarte serioasă. Dacă Domnul este numit Fiu pentru că a fost născut în mod fizic din Tatăl, cândva în veșnicie, atunci El nu poate fi Dumnezeu, a raționat Aëtius, deoarece natura divină este nenăscută. Pentru acest motiv, Aëtius a fost supranumit ateul, iar adepții au mai fost numiți anomoieni.

Provocarea islamică

Cea mai mare provocare antitrinitariană și cea mai fanatică expresie a unitarianismului a fost și a rămas islamul. Această religie tribală, cu pretenții universale, a fost fondată de Muhammad Ali Mustafa (622), un profet-negustor arab, despre care se spune că ar fi dictat Coranul, Biblia islamică și este considerat ultimul și cel mai mare sol și profet, restaurator al religiei originale care chipurile fusese falsificată de iudei și de creștini. Crezul musulmanilor este rezumat în formula de mărturisire (shahadá): La ilaha ila-Allahu, wa-Muhammádun Rassulu-Allah (Nu este alt dumnezeu afară de Dumnezeu, iar Mohamed este Trimisul Său). În Coran, Iisus (Isa) nu este Fiul lui Dumnezeu, nici Mântuitor, ci doar Apostolul lui Dumnezeu și Mesia (Masih), care s-a născut din fecioara Miriam, a făcut minuni, a murit numai aparent, dar de fapt a fost înălțat la cer în trup, și se va întoarce la sfârșit; iar Spiritul Sfânt (ruhhu-l quds) nu este altcineva decât îngerul Gabriel (Gibrail). Scripturile anterioare Coranului, Vechiul Testament (Tawrat și Zubur = Legea și Psalmii) și Noul Testament (Ingil = Evanghelia), au fost inspirate, dar au fost falsificate de evrei și de creștini. De aceea a fost necesar Coranul ! Mânați de fanatismul specific acestui anti-trinitarianism pur, dreptcredincioșii muritorului Muhammad duc continuu un război (jihad) cultural-politic, și adesea violent, împotriva civilizației creștine, pe care o consideră politeistă și coruptă.

Coranul condamnă explicit conceptul de trinitate creștină, dar este interesant că adesea se referă la o triadă compusă din Tatăl, Fiul și Maica Domnului, ceea ce sugerează că grupul arab fondator al Islamului a cunoscut tendințele contemporane mariolatre, între altele prezența în Arabia a sectei Coliridienelor, care divinizau pe Maria, și numele de „Născătoare de Dumnezeu”, dat Mariei, care scandalizase deja și pe mulți creștini. Asemenea exagerări sunt cu siguranță de mentalitate păgână, apropiate de modelele marilor triade familiale de zei; dar doctrina Triunității, așa cum se întâlnește în Scriptură, nu are nimic comun cu aceste triade, în ciuda suspiciunilor netrinitarienilor.

Antitrinitarianismul modern

Vechile Biserici ariene au dispărut din istorie, prin forța propagandei catolice, sau prin măsuri politice și militare extreme, în secolele VI-VII. Formele moderne și contemporane de anti-trinitarianism au alte rădăcini, chiar dacă socotesc pe Arius sau pe alți gânditori antici heterodocși, drept precursori ai lor. După aproape o mie de ani, anti-trinitarianismul a apărut din nou, ca o aripă umanistă a Reformei, în oarecare afinitate cu reforma radicală (anabaptismul), sub numele de unitarianism sau socinianism.

Asemenea celorlalți anabaptiști, unitarienii au fost persecutați de la început, atât de catolici, cât și de protestanți. În 1529 a fost decapitat Ludwig Haetzer, un anabaptist german elvețian, cu vederi puritane radicale (adversar al icoanelor și al vinului), care credea că Iisus este doar conducător și învățător, că El este Dumnezeu și deci nu trebuie să ne închinăm lui. În 1539, Catharine Weygel, o bătrână nenorocită, care citise scrierile lui Ochino da Siena și devenise puternic anti-trinitariană, a fost arsă pe rug.

Medicul umanist spaniol Miguel Servet, care a descoperit circulația sângelui, și a cărui mamă era marană (evreică creștinată cu forța), afirma în scrierile lui teologice că Logosul Divin nu a fost o persoană diferită de Dumnezeu, ci o manifestare a lui Dumnezeu. Acesta s-a unit cu pruncul Iisus dinainte de naștere, astfel Iisus este Fiul veșnicului Dumnezeu prin această naștere, dar nu este Fiul Veșnic al lui Dumnezeu. Servet considera doctrina trinitariană ca fiind de origine filosofică greacă. Sub presiunea autorităților catolice și protestante, el și-a mai îndulcit doctrina, făcând-o aproape identică celei ortodoxe pre-niceene. Dar încă nu voia să recunoască ideea de trinitate. Din nefericire pentru numele Reformei, autoritățile protestante din Geneva l-au arestat, condamnat și ars pe rug în 1553, pentru nerecunoașterea Trinității și a botezului pruncilor. Calvin acceptase ca ereticul să fie executat, însă prin decapitare, dar Farel a insistat să fie ars. Partida protestantă care pleda în favoarea toleranței religioase era minoritară și majoritatea creștină a protestat împotriva acelor „libertini”. Servet nu și-a retractat afirmațiile nici în ultima clipă, ci a replicat adversarilor lui un cuvânt memorabil: „Eu voi arde; acesta este doar un eveniment. Vom continua însă discuția aceasta în veșnicie.” Ultimele lui cuvinte au fost: „Iisuse, Fiu al Dumnezeului Veșnic, ai milă de mine!”

Primii fondatori ai unitarianismului modern în Europa au fost Laelio și Fausto Sozzini (Socinus), unchi și nepot, umaniști originari din Siena, Italia, care au dat numele european al unitarianismului (socinianism). Laelio, un raționalist distins, care a călătorit și a fost cunoscut în cercurile înalte reformate, a murit în 1562, în vârstă de 37 de ani. Fausto a activat în special în Polonia. Inițial a scris sub pseudonim, dar când a început să scrie în nume propriu a fost persecutat. A murit bolnav în 1604. Socinianismul a încercat să redea creștinului demnitatea rațiunii, a propriei voințe și a libertății de opinie și de cercetare, a pus bazele unei atitudini mai critice față de cercetarea biblică și a dezbrăcat sacramentele de superstiție și misticism. A negat doctrina predestinației, a păcatului strămoșesc, a îndreptățirii, a nemuririi inerente a sufletului, a ispășirii substitutive făcute de Iisus, și a divinității lui Iisus (Christos este doar numit „Dumnezeu”!). Toate acestea au fost negate pe temeiul unei atitudini critice, raționaliste față de Biblie. Principiul lor era simplu: respinge ceea ce rațiunea nu poate integra.

Georgio Biandrata, un medic aventurier din Saluzzo, Italia, a activat în grupul lui Sozzini în Elveția, Polonia și Transilvania (1563). Împreună cu Francisc David, pionierul unitarienilor transilvani, a scris cărți care reiterau doctrina lui Servet. În 1578 a fost acuzat de „viciul italian” (gay) și s-a întors în Italia. După ce și-a adunat o avere importantă, Biandrata a revenit în Biserica Romană. A murit în 1588 strangulat de un nepot.

Episcopul Francisc David din Cluj, din părinți sas și unguroaică, devenit liderul Reformei transilvane, a respins public (1566) trinitarianismul, sub influența lui Biandrata, reușind să câștige nu numai bunăvoința, ci și credința principelui Ioan Sigismund în unitarianism (1567), încercând să canalizeze întreaga reformă transilvană spre „davidism”, organizând multe și interesante dezbateri publice (disputationes). Ca urmare, pentru prima dată în istoria creștinismului, în Transilvania au fost tolerate mai multe confesiuni (1568, votat 1571). Dar sub restaurația catolică a noului principe Stefan Bathory, din același an, unitarienii și toți „inovatorii” au început să fie persecutați. La început, David negase doar personalitatea Spiritului Sfânt. Dar curând, sub influența rectorului Sommer, în 1572, a renunțat la credința în dumnezeirea lui Iisus și la închinarea datorată Lui. Biandrata a adus pe Sozzini să-l mai modereze pe David, dar n-au ajuns la un acord. În 1574 este condamnat la moarte în Ungaria predicatorul unitarian Alvinczi. În final, Biandrata însuși l-a acuzat pe David de „inovație” și ca urmare, David care era pe atunci grav bolnav, a fost închis la Deva, unde a murit după o agonie de patru luni, în 1579. Unitarienii au continuat să activeze liberi în și din teritoriile ungare care erau sub ocupație otomană.

Sabatarienii din Transilvania, adepții lui András Eössi, Mátyás Glirius-Vehe și ai lui Simon Pécs au fost, de asemenea, o ramură unitariană apărută înainte de 1600. Cum principii au început să persecute pe „sâmbătiști” (sâmbătari), ca fiind o inovație interzisă de legi, ceilalți unitarieni, care erau de asemenea amenințați, s-au delimitat de aceștia oficial în 1618.

În Anglia, fondatorul mișcării unitariene a fost John Biddle (1615-1662). Fiind un curent umanist-raționalist, opus misticismului, unitarianismul a atras unele personalități, cum au fost filosoful liberal John Locke (m. 1704), care a influențat mult gândirea social-politică anglo-americană și savantul Sir Isaac Newton (1643 -1727), părintele fizicii moderne. Newton are unele scrieri teologice pe care, de teamă, nu le-a publicat în timpul vieții. Între altele, El a făcut o critică textuală corectă publicată în 1754, mulți ani după moartea sa, dovedind că traducerea KJV admisese unele coruperi textuale din manuscrise târzii (o formulă trinitariană interpolată în 1 Ioan 5:7, și cuvântul Theos = Dumnezeu, în 1 Tim 3:16 – făcând textul să sune: „Dumnezeu manifestat în trup”).

Tot în Anglia, William Whiston (m. 1752), un prieten al lui Newton, matematician și pastor, și-a pierdut catedra de la universitate din cauza ideilor antitrinitariene. El credea în dumnezeirea lui Iisus, dar susținea că numai lui Dumnezeu Tatăl trebuie să ne închinăm. Samuel Clark, un alt cleric, prieten al lui Whiston, deși spunea că nu este arian, susținea totuși, idei ariene, că Fiul este subordonat Tatălui, și nu trebuie să primească închinare ca Dumnezeu, ci numai ca mijlocitor. Când autoritățile bisericești și civile au început să se agite împotriva lui, Clarke a încercat să-și îndulcească mesajul, făcând o semiretractare, și a scăpat de pedeapsă, dar a rămas toată viața dezaprobat de societate. În Scoția, un elev de numai 18 ani, Thomas Aikenhead, a fost spânzurat pentru că a susținut păreri împotriva doctrinei Trinității (1697), aceasta fiind ultima execuție pentru erezie în Marea Britanie.

Jon Mayhew, pastor anglican liberal din Boston (m. 1766) este fondatorul unitarianismului american. El susținea că Christos are o natură subordonată naturii lui Dumnezeu, și că mântuirea se atinge prin caracter, nu prin Jertfa ispășitoare. W. E. Channing, un moderat, umanist, a devenit teologul principal al unitarianismului american (1842), iar Harvard a devenit primul centru universitar care a răspândit aceste sentimente și opinii. Opoziția față de doctrina trinității a devenit puternică în America în și prin mediile deiste. Somități ca Benjamin Franklin (1706 –1790), „primul american”, savant iluminist și diplomat; Thomas Paine (m. 1809), gânditor revoluționar și scriitor, care a inspirat Revoluția Franceză; Thomas Jefferson (m. 1826), mare filosof politic și om de cultură devenit președinte; James Madison (m. 1836), politician și președinte, părintele constituției americane; și mulți alții, au fost liber cugetători care au susținut ideile unitariene, raționaliste, o trambulină spre deism, o fază mai avansată a necredinței în Biblie.

În secolul al XIX acesta era deja în America „spiritul veacului”. Nu puțini clerici și personalități din diverse Biserici au preferat modelul unitarian al Dumnezeirii. Referitor la această atmosferă, se recunoaște că până astăzi, „nu este ceva neobișnuit ca un metodist, un prezbiterian, sau un episcopal să aibă vederi antitrinitariene, chiar printre clerici. Răspunsul din partea conducerilor acestor denominații este de regulă neutru, atâta timp cât dezacordul teologic este exprimat cu respect.” Unitarianismul este prima confesiune care a acceptat darwinismul. Treptat, s-a diluat și s-a unit cu universalismul (credința că toate sufletele se vor mântui), iar astăzi seamănă cu un club, o societate elitistă care consideră Biblia pe aceeași treaptă cu scripturile hinduse. Poate fi oricine membru al acestei „biserici”, chiar dacă nu este creștin.

O altă mișcare antitrinitariană modernă este „Biserica Noului Ierusalim” (Neocreștinii, Noua Biserică), întemeiată de savantul și filosoful suedez Emanuel Swedenborg (1688-1772) care de la vârsta de 56 de ani s-a pomenit dintr-o dată profet, cu vise și viziuni în care era chemat să rescrie doctrina creștină. După multe vizite libere în rai și în iad, după dialoguri cu îngeri, demoni și alte spirite, o adevărată „divină comedie”, în ultimii 28 ani ai vieții a scris peste 20 de lucrări teologice.

Principalul mesaj al lui Swedenborg este o respingere explicită a doctrinei Trinității, negând existența a trei Persoane distincte, pentru că, după părerea lui, aceasta nu ar fi fost în prima Biserică. El afirmă că Dumnezeirea există într-un singur Dumnezeu, Domnul Iisus Christos, și că în această Persoană există o trinitate. Teoria lui este că Tatăl, Ființa sau sufletul lui Dumnezeu S-a întrupat născându-Se din Maria, devenind Iisus. Acesta a luptat toată viața împotriva dorințelor și tendințelor Sale omenești, moștenite de la Maria, până când a devenit total divin, chiar și în ce privește carnea. După îmviere El influențează lumea prin Spiritul Său, care nu este decât propria Sa activitate. Astfel Iisus este Dumnezeul întreit: ca Tată este sufletul, ca Fiu este trupul lui Iisus, iar ca Spirit Sfânt este activitatea Sa în lume.

A respins doctrina protestantă a mântuirii numai prin credință, considerând și dragostea necesară pentru mântuire, pe lângă credință. De asemenea, a avut o altă teologie a ispășirii, și a pus un accent serios pe fapte bune (în opoziție cu doctrina oficială luterană), în relație cu mântuirea, afirmând că pentru a avea o soartă în Paradis, un caracter creștin este esențial. A afirmat, de asemenea, că răul își are originea și natura în om. Scrierile lui au atras o serie de intelectuali de renume mondial (e. g. William Blake, August Strindberg, Charles Baudelaire, Honoré de Balzac, William Butler Yeats, Carl Jung), între care și teologii Henry James Sr. și Johnny Appleseed. Alții (e. g. compatriotul Johan Henrik Kellgren), reflectând părerea religiei de stat (evanghelice) l-au numit „un simplu nebun”. S-a inițiat un proces de erezie împotriva scrierilor și apărătorilor lui în Suedia (1768).

Scrierile lui Swedenborg sunt considerate de adepți un al treilea testament al Bibliei. El a pretins că a văzut în vedenii Judecata de Apoi și A Doua Venire, inaugurarea Noii Biserici și explicarea înțelesului spiritual din sensul literal al Bibliei. Urmașii lui au întemeiat Biserica profețită de Swedenborg, la 15 ani după moartea acestuia, în Anglia. De acolo, sămânța aceasta a fost semănată în America, în Africa, swedenborgienii fiind împotriva rasismului și a sclaviei.

Cum ocultismul a devenit foarte popular în secolul XIX, în special în Franța și Anglia, misticismul lui Swedenborg a fost combinat cu teosofia, alchimia, ghicirea etc. În America, urmașii lui s-au organizat în 1817 (Convenția Generală a Noii Biserici), dar s-au divizat mereu și n-au fost niciodată mai mulți de câteva mii. Una dintre specialitățile lor este căsătoria veșnică: că în viața de după moarte, căsnicia se va continua, dacă aici a fost una cu adevărat spirituală, iar dacă cineva a murit celibatar, își va găsi pereche în cer.

Swedenborgianismul a continuat să influențeze membri din diferite mișcări și biserici, chiar dacă el însuși nu a produs o mare Biserică. În 1914, Ellen White scria: "Mulți au oroare față de consultarea mediilor spiritiste, dar sunt atrași de forme de spiritism mai plăcute, cum ar fi „Mișcarea Emanuel”. Alții sunt duși în rătăcire de învățăturile mișcării Christian Science („Medicina Creștină”), sau de misticismul teosofiei și al altor religii orientale. (R H Jan. 15, 1914).

Trinitatea în mișcările religioase din secolul XIX

În afară de unitarieni, diverse grupări de orientare pietist-restauraționistă (pocăiți, neoprotestanți) apărute în secolul XIX au întreținut sau tolerat opinii antitrinitariene. Cele mai cunoscute, sunt:

• Christian Connexion, o rețea de congregații creștine independente din America (1808), o variantă provincială de unitarianism combinată cu puternice trăsături evanghelice. Crezul fundamental al acestei mișcări implică o viziune raționalistă, anti-credală, reductionistă a doctrinei creștine. „Nu avem alt crez decât Biblia”. Suspiciune pentru tot ce nu poate fi explicat rațional. Testul doctrinal era: se conformează oare cu citirea cea mai evidentă și literală a Bibliei? Joshua Himes, James White și Joseph Bates erau membri ai acestei mișcări când s-au alăturat mișcării adventiste.

• Cristadelfienii („frații lui Christos”), adepții lui J. Thomas în Anglia și America, s-au format din grupări răzlețe de orientare antitrinitariană în 1865. Ei cred că Fiul nu este de aceeași ființă cu Tatăl, că nu este preexistent, și că Spiritul Sfânt este puterea creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu. Despre Iisus, ei cred că a moștenit o natură umană păcătoasă, dar a avut o viață fără păcat. De asemenea, ei resping teoria nemuririi sufletului, cred că Satan este răul existent în om, iar iadul este doar mormântul, nu un loc de chin veșnic.

• Mormonii (LDS) sau Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă) sunt o mișcare provincială americană, cu nostalgii biblice patriarhale, întemeiată de un profet elucubrant Joseph Smith (m. 1844), căutător de comori, amator de ficțiuni religioase și rebel față de stat, care predica poligamia. Mormonii fac parte din mișcările puternic spiritualiste apărute în secolul XIX. Ei cred în preexistența spiritelor umane, ca Origen. Deși mărturisesc o credință, trinitară, Trinitatea lor este mai degrabă o triadă de ființe separate (identificate cu Tatăl, Fiul și Duhul din NT), ajunse prin evoluție la stadiul divin, unde toți oamenii, ca spirite preexistente, au acces. Ei cred că scrierile mormone de căpătâi provin de la îngerul Mormon, un fost profet evreu, și alcătuiesc un nou testament al lui Iisus, tradus cu ajutorul pietrelor Urim și Tumim, de pe niște tăblițe de aur scrise în „egipteană reformată”… Ei cred și în Biblie, adăugând: „în măsura în care este corect tradusă.”

• Henry Grew, un pastor baptist american (exclus de baptiști în 1811 pentru ceea ce ei au numit „vederi și purtări excentrice”), atent cercetător biblic și mare polemist, a început să susțină condiționalismul (nemurirea numai prin înviere), anihilaționismul (nu există iad veșnic) și antitrinitarianismul. A publicat și reeditat în 1824, 1841, 1850, 1855. Învățăturile lui au convins pe pastorii milleriți Charles Fitch și George Storrs, dintre care, ultimul a influențat puternic grupurile adventiste de după 1844.

Mișcarea adventistă (millerită) apărută în acest timp, era predominant trinitariană, unii dintre adventiști proveneau însă din confesiuni antitrinitariene. Întrucât însă prioritatea mișcării nu consta în rezolvarea diferențelor doctrinare, adventiștii nu au făcut din aceste diferențe un motiv de dispută. După 1844, unele ramuri millerite au împrumutat opinii antitrinitariene, preluate din surse (literare sau personale) de esență unitariană (H. Grew, G. Storrs, The Christian Connection etc.), odată cu respingerea spiritualismului (nemurirea naturală a sufletului) și a iadului veșnic. Să ne amintim că aceste doctrine au venit „la pachet”, împreună, așa cum erau și în mișcarea unitariană.

• G. Storrs și J. T. Walsh a fondat în 1848 Life and Advent Union (org. 1863). Aceștia au fost adventiști duminicaliști, care au renunțat la doctrine tradiționale majore, cum ar fi: nemurirea naturală a sufletului, iadul veșnic și Trinitatea, fiind preocupați de timpul Adventului (Storrs susținea anul 1870 !). Scrierile lui Storrs au avut o mare influență printre adventiști. Charles Fitch a fost unul dintre primii predicatori convertiți la condiționalism. În 1964, mișcarea lui Storrs s-a unit cu Asociația Advent-Creștină, formând Biserica Advent-Creștină.

• Advent-Creștinii, ramură millerită care s-a „specializat” în refacerea calculelor pentru timpul revenirii lui Iisus (1854, 1874 etc.), fondată de J. Cummings (m. 1867) și Ch. F. Hudson (1881). Advent-Creștinii au preluat de la Storrs doctrina condiționalistă, a anihilaționismului și antitrinitarianismul. Între timp, au devenit foarte toleranți cu trinitarianismul, mulți dintre ei cred în Trinitate.

• Studenții Bibliei (deveniți, mai târziu Martorii lui Iehova), își au originea în Ch. T. Russel, un tânăr deist, născut prezbiterian, care și-a recăpătat încrederea în Biblie și a devenit creștin ascultând predicile pastorului advent-creștin J. Wendell (1870) despre revenirea lui Iisus. A început să studieze Biblia cu G. Storrs și G. Stetson, botezându-se în 1874, apoi a studiat cu N. Barbour și a ajuns la concluzia că răpirea secretă (deja predicată de darbyști) va avea loc în aprilie 1878. După dezamăgire, Barbour și-a părăsit calculele, dar Russel, care nu a rămas în gruparea advent-creștină, ci a simțit nevoia să-și facă propriile „hărți” cronologice și să întemeieze o „școală” de Biblie, a continuat predicarea acestor scheme, spiritualizând venirea Domnului și dând mișcării un caracter de organizație ierarhică, pe care a condus-o „teocratic” până la moarte, prin Turnul de Veghere. Studenții lui Russell, deveniți Martorii lui Rutherford (1917), au moștenit de la advent-creștini doctrinele specifice, între care și un antitrinitarianism vehement. Ei susțin că numai Tatăl este Dumnezeu adevărat și atotputernic, Iisus este Fiul, care a primit dumnezeirea ca un dar de la Dumnezeu, iar Spiritul Sfânt este manifestarea puterii lui Dumnezeu.

• Biserica lui Dumnezeu de Credință Abraamică, organizată în 1921 prin fuziunea dintre Biserica lui Dumnezeu în Christos Iisus (1888) și alte grupări millerite datând din anii 1800. Sub influența lui Joseph Marsh, teoreticianul curentului „age to come” (veacul viitor) și al restaurării israelite. Mișcarea susține nemurirea condiționată, congregaționalismul, și antitrinitarianismul.
Nu numai ramurile duminicaliste ale adventismului, dar și ramurile sabatariene au fost în general înclinate spre antitrinitarianism.

În 1853 predicatorii H. S. Case and C.P. Russell dintre adventiștii sabatarieni, niște indivizi duri și fanatici, au format „Partida Messenger-ilor”, puternic opusă grupării conduse de soții White, și susținând unele învățături aparte, cum ar fi doctrina despre „veacul viitor” (cu restaurarea lui Israel) și posibilitatea unei noi șanse de pocăință după venirea Domnului. Lor li s-au alăturat alți doi predicatori de curând convertiți, J. M. Stephenson și D. P. Hall (1855), care au părăsit grupul White ca fiind „sectar”. Dar aceștia, în scurt timp au abandonat și Sabatul și au sfârșit ca psihopați. După 1863, sub influența lui Gilbert Cranmer și al altor lideri de opinie, între care s-au separat o serie de AZS anti-White, între care și certați cu autoritatea Bisericii și supărați că adventiștii nu-și aleseseră numele oficial de Biserica lui Dumnezeu. De aceea, ei s-au numit Biserica lui Dumnezeu, nume pe care aveau să și-l ia multe alte ramuri pentecostale sau adventist-disidente.

Toate aceste asociații religioase de adventiști congregaționaliști, cu numele de Biserica lui Dumnezeu (de Ziua a Șaptea) sau alte denumiri asemănătoare, întrucât s-au fărâmițat permanent, au tendințe iudaizante (susțin sărbătorile calendaristice iudaice și sunt vehemenți împotriva Crăciunului și a altor sărbători de tradiție creștină), consideră că Israelul etnic are un rol determinant în escatologia Biblică, și unii dintre aceștia au intoxicat lumea prin mass-media, cu teoria bolnavă a originii israelite a popoarelor Anglo (=cele 10 triburi pierdute!). Toate aceste grupări păstrează ca doctrină oficială opinia care era la modă printre AZS în 1863: că Iisus nu este Dumnezeu în sens absolut, iar Duhul este doar o putere sau manifestare.

Una dintre aceste grupări: WCG (Biserica Mondială a lui Dumnezeu), fondată de H. Amstrong, a renunțat de curând la arianism (1993), la identitatea exclusivă a Bisericii (1994), dar și la sabat, zecime, sărbători, ca aparținând „vechiului legământ” (1994), ceea ce a dus la noi sciziuni și la derută spirituală. O eroare teologică nu se corectează prin directive și predici, ci prin încurajarea unui studiu biblic atent, intens și pe termen lung.

În afară de ramurile adventiste antitrinitariene, a apărut și o mișcare de tip penticostal („Jesus Only”), fondată de profetul american W. Branham (1953), acesta denunță Trinitatea ca fiind o erezie diabolică și susține monarhianismul modalist (sabelianismul) antic, predicând că Tatăl și Spiritul Sfânt sunt aceeași Persoană, care a luat în stăpânire pe Iisus la botez.

Antitrinitarianismul între adventiștii sabatarieni

După cum am observat mai sus, atmosfera religioasă americană a secolului XIX era încărcată de ostilitate sau cel puțin de suspiciuni și prejudecăți cu privire la doctrina Trinității. Întrucât aceasta era susținută de Bisericile istorice și statale, fiind o doctrină susținută din antichitate de Biserica Catolică, și în numele căreia s-a vărsat atâta sânge, se înțelege că mișcările restauraționiste, care aveau profunde obsesii anticatolice și întemeiate îngrijorări, erau înclinate s-o respingă. Spiritul millerit, care era radical protestant, apocaliptic și deschis spre raționalism, a absorbit repede unitarianismul care circula în epocă.

Pionierii adventismului sabatarian, proveniți din diferite confesiuni, au împărtășit, la început, experiența teologică a grupărilor adventiste în general. Așa cum, la început, țineau duminica, mâncau de toate și mestecau tutun, și-au păstrat și alte opinii sau practici moștenite. Mai mult, confuzia creată după Dezamăgirea din 1844, a putut aduce și aluviuni nedorite, odată cu „lumina nouă”, care devenea adevăr actual. Un fapt binecunoscut este că la conferințele biblice de sabat, începând cu 1848, singurele noutăți care au fost discutate de pionieri și incorporate în mărturisirea (încă nescrisă a) Bisericii, au fost: doctrina Sanctuarului, doctrina Legii lui Dumnezeu, doctrina Sabatului, doctrina condiționalistă, darurile spirituale. Doctrina despre Dumnezeu, fie în sens unitarian, fie în sens trinitarian, nu a fost luată în discuție.

Principalii AZS care au susținut vederi ariene au fost lideri ai mișcării, dar au fost și alte persoane care au activat în acest sens:
• James White, cel mai proeminent lider al mișcării, își exprima (RH, 5 aug. 1852: 52) convingerea pe care o căpătase în confesiunea din care provenea, privind: „vechea absurditate a trinitarienilor”; iar în RH din 11 dec. 1855, citând 2Tim 4:4, afirma: „…’istorisiri închipuite’. Aici am putea menționa Trinitatea, care înlătură personalitatea lui Dumnezeu și a Fiului Său Iisus Christos.” Se înțelege că opoziția față de Trinitate provenea din prejudecăți, din perceperea unui model straniu de „Trinitate”, în care Fiul se confundă cu Tatăl. Dar James White nu pare să fi fost un antitrinitarian propriu zis, deoarece prima carte adventistă de imnuri, publicată de el în 1849, conține doxologia tradițională (ortodoxo-catolică): „Slavă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”. Ca și colegii săi însă, el împărtășea puternice prejudecăți împotriva doctrinei trinitariene, pe care o cunoștea prin intermediul unor modele teologice denaturate, nu din Scriptură. Mai mult, el credea că acesta este un subiect deschis, față de care trebuie să fim toleranți, nu considera opiniile diferite asupra acestei doctrine ca având mare gravitate:

„În legea lui Dumnezeu și în Evanghelie există criterii ale caracterului creștin. Și este o purtare lipsită de har din partea acelor denominații care s-au tot despărțit în secte mărunte în timpul acestui secol 19, – certându-se pentru forme de organizare, sau dacă mântuirea este disponibilă tuturor sau este numai pentru aleși, dacă acceptăm trinitarianismul sau unitarianismul, dacă putem cânta la biserică orice imn bun sau numai Psalmii lui David, sau alte subiecte care nu constituie un criteriu al pregătirii pentru cer. Tocmai aceștia se năpustesc asupra noastră, afișând atâta oroare religioasă, doar pentru faptul că noi considerăm stricta conformare față de poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus, ca singurul criteriu adevărat al caracterului creștin.” (RH 12 oct. 1876, p. 116)

Reales președinte al Conferinței Generale, James White (RH, Nov. 29, 1877:72) a afirmat că „Christos este cu adevărat egal cu Dumnezeu”, și a început să descurajeze orice opinie a colegilor lui (U. Smith și J. Waggoner), care Îl făcea pe Iisus inferior Tatălui. James White scria:
„Trinitatea inexplicabilă care consideră Dumnezeirea a fi trei în unul și unul în trei este destul de neplăcută; însă unitarianismul extremist, care Îl consideră pe Hristos inferior Tatălui, este și mai rău.”  
White a murit în 1881 și nu a apucat anii în care trinitarianismul biblic a fost adoptat de AZS.

• Joseph Waggoner (1863, 1868, 1884), tatăl doctorului E. J. Waggoner, a publicat opinii pur ariene până la moarte (1886).

• J. M. Stephenson, un „convertit” al lui J. Waggoner, un predicator aventurier căruia prea curând i-a fost încredințat amvonul, după ce s-a străduit, fără succes, să introducă diverse teorii evanghelice („nu mai suntem sub lege”, „rolul viitor al lui Israel”) a reușit să disemineze larg antitrinitarianismul printre AZS, prin scrierile lui, care susțineau doctrinele lui Henry Grew. După Stephenson, Christos a fost creat cândva în veșnicia trecută, în sensul că este „singurul născut.” El este nemuritor, divin și Fiu prexistent al lui Dumnezeu. La întrupare, divinitatea Lui nu S-a îmbrăcat cu omenitatea, ci a schimbat divinitatea cu natura umană, Iisus rămânând Fiu al lui Dumnezeu. El nu Și-a pierdut identitatea personală prin această trecere, comentează el la Ioan 1:14, ci însăși natura divină a fost transformată în natură umană. Această teologie era propusă de Stephenson ca un ajutor pentru înțelegerea Jertfei ispășitoare a lui Iisus, dar este posibil ca unitarianismul său să fi avut un apel special în acea perioadă, deoarece acesta se asociază mai degrabă cu preocupările legate de ascultare, faptă, Lege, decât cu cele „numai prin credință”, acestea din urmă eșuând adesea în forme de antinomianism.

După numai un an însă, Stephenson a părăsit Biserica (1855), și după o altă trecere meteorică prin gruparea Messengerilor, s-a întors la adventiștii duminicaliști de unde venise; a divorțat, luându-și apoi o soție mai tânără, și în final a fost exclus și de acei adventiști. Și-a sfârșit zilele în mod trist, într-un ospiciu.

• Pentru Merrit E. Cornell (Facts for the Times, 1858:76), doctrina Trinității era un rod al marii apostazii, alături de alte doctrine false, precum păzirea duminicii și nemurirea sufletului.

• J. Loughborough a afirmat (RH 5 Nov 1861) că doctrina Trinității este contrară bunului simț, contrară Scripturii și de origine păgână, fabuloasă.

• Uriah Smith (1865), în faimosul său comentariu la Apocalipsă explica, după traducerea KJV la Ap 3:14 („the beginning of the creation of God”) că Christos este „prima ființă creată”. Și Smith a înțeles bine logica traducerii clasice (făcută de trinitarieni!). Vorbind despre Spiritul Sfânt (RH, 28 octombrie 1890; GCB 1891:146), Îl numea: „acea emanație divină, misterioasă, prin care ei [Tatăl și Fiul] Își duc la îndeplinirea lucrarea măreață și infinită”; „o influență divină”, „nu o persoană, asemenea Tatălui și Fiului”. Mai târziu, în 1898, Smith a publicat vederi mai moderate, semiariene, admițând că Christos este de aceeași natură cu Tatăl, născut nu făcut, dar respingând personalitatea Spiritului Sfânt. Uriah Smith a influențat probabil cel mai mult rezistența antitrinitariană în adventismul sabatarian prin ideile exprimate în Comentariul său clasic.

• Charles W. Stone (1886), la început arian, și-a îndulcit, de asemenea, vederile spre semiarianism, asemenea lui Smith.

• Joseph Bates (Autobiography,1868), care provenea dintr-o confesiune antitrinitariană, afirma, de asemenea, că Trinitatea este o doctrină nebiblică.

• R. F. Cottrell (RH 6 Iul 1869), dădea glas unei prejudecăți istorice, când afirma că susținerea doctrinei Trinității nu este rea intenție, ci o dovadă a „îmbătării cu vinul Babilonului”, știind că „pe baza acestei doctrine a fost înălțată Papalitatea”.

• J. N. Andrews (RH, 7 sept. 1869: 84), mai moderat, afirma: „Fiul lui Dumnezeu … Îl are ca Tată pe Dumnezeu, având, într-un anumit punct din veșnicia trecută, un început al zilelor”.

• D. M. Canright (1867, 1878), care avea să devină un baptist foarte ostil „ereticilor” AZS, credea că Iisus este derivat din Tatăl prin naștere, iar Spiritul Sfânt nu este o persoană divină distinctă:

• Alonzo Jones și Ellet J. Waggoner (fiul), semieriani, au subliniat (1888), în conferința istorică de la Minneapolis, natura divină a lui Iisus, repetând insistent textul din Col 2:9: „În El locuiește toată plinătatea Dumnezeirii (naturii divine) în trup”. Waggoner fiul, ca introducere la mesajul îndreptățirii prin credință, făcea o afirmație răzleață (1890) ca notă la Mica 5:2, că Christos a fost născut din Tatăl „atât de departe, în veacurile trecute ale eternității, încât este dincolo de cuprinderea minții omenești". Iisus va veni a doua oară ca Dumnezeu puternic în apărarea poporului Său. În același timp, Waggoner Jr. susținea că „Fiul are prin natura Sa, toate atributele Dumnezeirii, nu ca o poziție la care a fost înălțat, ci ca drepturi inerente ale Sale.” „El este parte a Dumnezeirii, atât în cer, cât și pe pământ”. „El are viața în Sine Însuși”. „De aceea este El pe drept numit Iehova, Cel existent prin Sine Însuși”.

Probabil însă că nu toți adventiștii sabatarieni din acea perioadă erau unitarieni. Însă puținii trinitarieni nu au luat cuvântul și nu au publicat. Este menționat cel puțin Ambrose C. Spicer, fost pastor baptist de ziua a șaptea (tatăl viitorului Președinte W. A. Spicer), care, după ce a devenit AZS în 1874, „s-a simțit atât de ofensat de atmosfera antitrinitariană din Battle Creek, încât a încetat să mai predice”. A. Spicer a rămas trinitarian tacit în continuare, dar S. B. Whitney, de asemenea un trinitarian, odată cu convertirea sa la AZS (1861), a îmbrățișat antitrinitarianismul. Aceasta sugerează că unii pastori, în ciuda faptului că doctrina aceasta nu era o condiție a calității de membru, voiau să se asigure că neofiții sunt bine instruiți „în tot adevărul” ! Dar atmosfera generală era de toleranță. R. F. Cottrell a scris că nu credea în Trinitate, dar niciodată nu predicase împotriva Trinității. D. T. Bourdeau, un alt lider cunoscut, remarca in 1890: „Deși pretindem a crede într-un singur Dumnezeu, și că ne închinăm doar unui singur Duumnezeu, cred că există la noi atâția dumnezei câte concepții despre Dumnezeire sunt."

Un mesaj din „Babilon” – influență benefică neadventistă

Ca o dovadă a spiritului deschis al pionierilor, de la care avem încă multe de învățat (ca și de dezvățat!), în 1892 editura AZS Pacific Press a reeditat studiul lui Samuel Spear “The Bible Doctrine of the Trinity” (New York Independent, 14 Nov.1889), după ce a cerut permisiunea ziarului NYI. Partea interesantă este nu doar că aceasta a fost prima publicație AZS pur trinitariană, înainte de a apărea afirmații trinitariene în scrierile E. G. White (care în acest moment se afla în Australia); ci, mai ales, că această imixtiune în bucătăria teologică AZS venea din afara Bisericii, de la un neadventist, un autor din „Babilon”, pentru care, din nefericire, nu găsesc date în plus.

Studiul lui Spear s-a publicat sub forma unei broșuri doctrinale (Nr 90, „Doctrina biblică despre Trinitate”), din seria Bible Students’ Library. Teologia lui Spear despre Trinitate, așa cum este expusă acolo, reflectă cel mai bine trinitarianismul biblic, așa cum este el, paradoxal, susținând atât „egalitatea”consubstanțială, cât și „subordonarea” ierarhică a Persoanelor Triunității. Spear arăta că doctrina Trinității „nu este un triteism adică o doctrină despre trei dumnezei, ci este doctrina despre un singur Dumnezeu care subzistă și acționează în trei Persoane, cu precizarea că termenul ‘persoană’ . . . când este folosit cu privire la Dumnezeire, nu trebuie să fie înțeles în nici un sens care ar fi inconsecvent cu unitatea Dumnezeirii."

În ciuda insatisfacției pe care ar simți-o teologii trinitarieni AZS sau ne-AZS, față de trinitarianismul lui Spear, acesta atrage atenția asupra aspectului tainic, paradoxal, al afirmațiilor biblice. Spear vorbește despre „un singur Dumnezeu care subzistă și acționează în trei Persoane”, dar în același timp afirmă: „Subordonarea Sa [lui Christos], se extinde …și la natura Sa divină….” Și pe bună dreptate, dacă El, Cel de o Ființă cu Tatăl, vrednic de aceeași adorare, este numit „trimisul Domnului” și „Fiul” în acțiunile Sale dinainte de întrupare, iar Pavel ne dezvăluie că, la sfârșitul sfârșitului, Fiul va arăta că se supune Tatălui pe veci (1 Cor 15: 24-28), ce înseamnă aceasta, decât subordonare? Dacă termenii omenești nu sunt prea drăguți, putem căuta alții, mai cerești. Dar supunerea, chiar dacă este compatibilă cu egalitatea, nu este același lucru. Modelul trinitarian biblic este important tocmai pentru că este profund etic/spiritual. Dacă ar fi vorba doar de o schemă credală, n-ar avea mare importanță.

Rolul călăuzitor al Spiritului Profeției

O altă lecție istorică importantă pentru noi este că Inspirația Divină nu a silit Biserica să se bată cu antitrinitarianismul de cum a apărut. Ellen White provenea dintre metodiști, care sunt trinitarieni. Dar primele referiri ale Ellenei White la Dumnezeire nu trădează nici trinitarianism, nici antitrinitarianism. Influența soțului și a colegilor poate să-i fi inspirat prudență, și nu s-a opus tendințelor ariene în primii 25 de ani de activitate. După afirmațiile lui Waggoner și ale lui Spear, prin urmare după publicarea unor studii teologice bazate pe Biblie, afirmații trinitariene au început să curgă de sub condeiul ei:

• 1897 (MS 101): „El era egal cu Dumnezeu, infinit și atotputernic. . . . El este Fiul cel veșnic, existent prin Sine Însuși.”

• 1898 (ST, Dec. 1): „Christos a hotărât să trimită pe Reprezentantul Său, a treia persoană a Dumnezeirii.”

• 1899 (ST, May 3): „Iehova [Asimilarea lentă a trinitarianismului: 1913, 1931, 1946

Dacă AZS nu au părăsit în masă antitrinitarianismul după 1892, odată cu publicarea studiului neadventist al lui Spear, ne-am fi așteptat totuși, să se convertească rapid la trinitarianism, după 1897-1898, când Ellen White afirmase clar doctrina dumnezeirii și personalității Tatălui, a Fiului și a Spiritului Sfânt. Dar în timp ce unitarianismul intrase pe nesimțite în Biserică, sub influența liderilor, doctrina corectă și frumoasă a Trinității a avut nevoie de o generație (1892-1931) ca să fie acceptată de Biserică, de sus până jos. Poate și de aici s-ar merita să învățăm ceva. În general, cei care au fost interesați să se țină la curent cu scrierile Ellenei White în acea perioadă, au adoptat mai repede trinitarianismul și l-au susținut cu tărie. Există un sindrom al super-prudenței la unii AZS, care nu îndrăznesc să lase Biblia să spună tot ce are de spus asupra unui punct disputat, până nu găsesc în scrierile E. G. White afirmații care concordă cu Biblia. Oare Biblia nu are autoritate prin sine, și nu ne-a învățat chiar Ellen White că trebuie să-i dăm prioritate absolută?

După articolul lui Spear și afirmațiile Ellenei White, se pare că A. T. Jones a fost primul care a adoptat o poziție trinitariană, deși încă timidă, fără a folosi termenul trinitate, deoarece în 1899 a afirmat: „Dumnezeu este unul, Iisus Christos este unul, Spiritul Sfânt este unul. Dar aceștia trei sunt una: între ei nu există disensiune sau dezacord.” Apoi F. M. Wilcox, editor, lider și membru al Patrimoniului Ellen White, a publicat în 1913 că „Adventiștii de ziua a șaptea cred – 1. În Trinitatea divină. Această Trinitate constă din Tatăl cel veșnic… din Domnul Iisus Christos, Fiul Tatălui celui veșnic… [și] Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii”.

Când însă la Conferința Biblică din 1919, profesorul W. W. Prescott a prezentat referatul “The Person of Christ”, s-a dovedit că prejudecățile semiariene nu pieriseră. L. L. Caviness, director adjunct la RH, a intervenit:

Nu pot crede că cele două persoane ale Dumnezeirii, Tatăl și Fiul, ar fi egali, că unul este Tatăl și celălalt Fiul, și ar putea fi și invers… În rugăciunea Sa, [Christos] a spus că era voia Sa ca ucenicii să vadă slava pe care El o avusese împreună cu Tatăl, și pe care Tatăl I-o dăduse. Nu era ceva ce El avusese din toată veșnicia, ci Tatăl Îi dăduse la un moment dat slava lui Dumnezeu. El este divin, dar este Fiul divin. Mai departe nu pot explica, dar eu nu cred așa numita doctrină trinitariană a celor Trei Persoane care ar fi existat dintotdeauna.

Nedumerirea lui Caviness arăta că unele probleme rămăseseră nerezolvate, și că teologia Trinității între AZS nu avea încă toate răspunsurile necesare. Teologia lui Spear sugerase o soluție rezonabilă, dar care este încă nepopulară în această dispută. Prescott a răspuns lui Caviness cu un contraargument, arătând prin aceasta că nici el nu avea toate răspunsurile. Dar întrebarea pe care o avea era corectă: „Putem noi crede în dumnezeirea lui Christos, fără a crede în eternitatea Lui?” Este evident că dacă iei dumnezeirii atributele esențiale, nu mai rămâne decât un „titlu acordat”, fără nici o acoperire reală. Dar în ciuda logicii lui Prescott, unii din cei prezenți au răspuns: „Da”. Apoi W. T. Knox a încercat o explicație: Christos este Fiul etern al lui Dumnezeu, în același sens în care se spune despre Levi că „era în coapsele lui Avraam” [Ev 7:9-10]. Apoi Knox a adăugat: „A venit apoi un timp – un timp și un fel pe care noi nu le putem înțelege, când prin lucrarea misterioasă a lui Dumnezeu, Fiul a izvorât din sânul Tatălui Său, și a căpătat o existență separată….”

În 1930 Biserica din Africa a cerut Conferinței Generale să includă în Anuar o declarație de principii de credință ale AZS, deoarece, au zis reprezentanții din Africa, „o asemenea declarație ar ajuta autoritățile guvernamentale și pe alții să înțeleagă mai bine lucrarea noastră.” Ca răspuns, Conferința Generală a numit un comitet de patru persoane (M. E. Kern, E. R. Palmer, C. H. Watson, F. M. Wilcox) ca să formuleze un draft al declarației. Ca urmare, aceștia au produs o declarație în 22 puncte, care a fost tipărită în 1931 în Adventist Yearbook. Formularea declarației însă dovedește că disputa nu era încheiată.

În această perioadă activa încă Profesorul Prescott, care a avut un rol important în predicarea dumnezeirii absolute a lui Iisus. Predica sa din 1939 (Takoma Park) a reușit să stârnească opoziția lui J. S. Washburn, un conservator care a început imediat să se agite, producând o tipăritură ca replică la predica lui Prescott. În prima parte, Washburn ataca argumentele lui Prescott, iar în a doua parte îl ataca pe Prescott. În acest mod, Washburn care crease probleme serioase liderilor la Conferința Generală din 1919, tot de pe poziții fundamentaliste, a fost ultimul suporter întârziat al unei cauze pierdute. El descria doctrina Trinității ca fiind „o monstruozitate păgână crudă, care îndepărtează pe Iisus de la adevărata poziție de Mântuitor și Mijlocitor divin.” „Trinitarianismul este de origine păgână, și este caracteristic teologiei Romane". Este „capodopera satanică ce încoronează opera creștinismului apostat.” Dar eforturile lui Washburn au fost fără succes. Predicarea adevărului trinitarian era acum acceptată de membrii Bisericii.
Declarația din 1931 a fost apoi votată la Conferința Generală din 1946, căpătând astfel un caracter oficial și având practic același conținut cu mărturisirea noastră actuală. În 1980, la Conferința Generală de la Dallas, mărturisirea de credință a fost prezentată într-o formă ceva mai detaliată („cele 27 puncte”), iar credința în Trinitate a fost reafirmată și subliniată.

Ce învață Biblia

Cunoașterea istoria teologiei nu este suficientă ca să ne salveze de eroare, fără cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu. Este important să știm ce învață Biblia despre dumnezeirea deplină a Domnului Iisus și despre personalitatea și dumnezeirea Spiritului Sfânt, deoarece acestea sunt esențiale în acceptarea doctrinei biblice a Triunității.

Șăma‘ IÅ›raĂ“l !
Doctrina creștină despre Trinitate a fost întotdeauna un scandal pentru evrei, pentru musulmani, și pentru creștinii raționaliști. Teologia acestora a devenit mai monoteistă decât a lui Moise. Principiul monoteist este rezumat în crezul fundamental al mozaismului: ȘÉ™ma‘ IsraĂ“l, Iahwé ĂšlohĂ“nu, Iahwé ’Ă•chad. (Dt 6:4). Să facem puțină ebraică: ȘÉ™ma‘ IsraĂ“l îmseamnă „ascultă, Israele !” (cu sensul de atențiune!). Iahwé ĂšlohĂ“nu înseamnă „Iahwé este Dumnezeul nostru!”

Dar ce înseamnă Iahwé ’Ă•chad ? Mai întâi, Iahwé este numele sacru prin care Dumnezeul strămoșesc al patriarhilor, cunoscut până atunci ca Elion (Preaînaltul) sau Șaddai (Preaputernicul), S-a descoperit lui Moise ca Eu Sunt Cel Ce Sunt (Ehyé Așer Ehyé Ex 3:14; 6:3). Acesta este Numele înfricoșat al Dumnezeului Salvator, care S-a descoperit lui Moise, și care exprimă existența în sine, eternitatea. (Traducerea „un singur Domn” nu este exactă aici, fiindcă nu despre domnie este vorba, ci de Numele lui Iahwé, care din motive superstițioase, a fost înlocuit în iudaism cu „Domnul”).

Dumnezeu nu apare, nu devine, nu a fost, ci El ESTE pur și simplu, ERA și VA FI. Prin aceasta se distinge, în esență, natura divină de cea creată. Creatorul nu poate avea început. Dacă Dumnezeu ar avea un început, indiferent cum ar fi imaginat acel început, El nu ar mai fi Dumnezeu, pentrucă existența Lui s-ar datora unei cauze care L-a precedat. Și astfel problema originii s-ar muta la minus infinit, obligându-ne, prin reducere la absurd, să credem în eternitatea Dumnezeirii, a naturii divine.

Doar în păgânism zeii apar și dispar, se nasc pe căi naturale sau neconvenționale, sau se transformă în altceva. Nici nemurirea lor nu este absolută. În relațiile lor cu oamenii, zeii dau naștere la urmași inferiori, ființe care sunt mai mult decât oameni, dar mai puțin decât zei. Când vorbim despre Dumnezeul Bibliei, trebuie să fim în gardă și să nu-L confundăm nici pe departe cu „divinitățile” fantastice ale păgânismului.

Este Dumnezeu „singur”?
Cum trebuie să înțelegem însă ultimul cuvânt al crezului fundamental? Care este adevăratul sens al lui’Ă•chad ? Oricine învață să numere evreiește, începe cu ’Ă•chad („unu”). De la acest sens de bază au derivat și altele uzuri ale termenului, dintre care unele nu permit asocierea cu nume proprii [„un ….” (1S 1:1); „unul”/„altul” (Ex 17:12); „câte unul”/„fiecare” (Ex 36:30); „un oarecare” /„un anume” (1S 1:1); „un singur” (Ex 24:3)], dar altele pot fi relevante pentru cazul nostru, deși nu toate pot fi corecte:

1). „întâi” (Gn 8:5); „Iahwé întâi” e un sens acceptabil teologic, dar lingvistic nu este corect aplicat, pentrucă acest sens se folosește în ebraică doar în datări, când spunem, de exemplu: ziua „întâi” sau luna „întâi”.

2). „una / ca unul / în unitate” (Ex 36:13); „Iahwé este una” nu se poate spune, fiindcă numai două sau mai multe entități pot fi „una” în sensul de unitate, iar Iahwé este un singur nume.

3). „același” / „unul singur [pentru toți]” (Nu 15:16; Mal 2:10); acesta este un sens posibil, ca și în Za 14:9, unde în context se amintește că toate popoarele se vor închina lui Dumnezeu. Profetul Zaharia este singurul după Moise care repetă formula aceasta în Biblie, dar la timpul viitor: „În ziua aceea Iahwé va fi’Ă•chad și numele Lui ’Ă•chad.” El vrea să spună că atunci Iahwé va fi unic, că nu va fi altul ca El, că numai El va fi Dumnezeu pentru toate popoarele. Cu siguranță, nu vrea să spună că atunci Dumnezeu va fi „singur”, o singură Persoană ! Dacă acesta ar fi adevărul, ar fi un adevăr permanent, nu doar „în ziua aceea”. Dar profeția arăta planul lui Dumnezeu ca, în opoziție cu zeii popoarelor, care candidau la un statut de recunoaștere pe lângă Dumnezeul Creator, Iahwé, în urma victoriei Lui asupra răului, va rămâne singurul Dumnezeu căruia să se închine popoarele.

4). „numai”/„singur” (1Rg 4:19); sensul preferabil este întotdeauna cel dictat de context. Formula deuteronomică „Ascultă Israele….” introduce marile porunci ale Legii, care ne îndatorează să iubim pe Dumnezeu într-un mod unic, total și prioritar. De aceea ni se spune înainte de aceasta, că numai Iahwé este Dumnezeul nostru, că El este unic și nu acceptă pe lângă El zeii altor popoare, sau alte născociri. O traducere standard evreiască (TNK) redă această formulă astfel : ….The LORD is our God, the LORD alone („Domnul” este Dumnezeul nostru – numai „Domnul”). „Numai Domnul” sau „Domnul singur”, vrea să spună, oare, că Iahwé este singur? Sau, mai degrabă că El singur, – numai El– este Dumnezeu ? Credem că acesta este sensul intenționat în formula Iahwé ’Ă•chad.

Când 1+1 = 1
În contextul formulei credale deuteronomice nu se discută despre manifestările personale ale lui Dumnezeu ci despre închinarea și iubirea supremă datorată Creatorului, în contrast cu modelul politeist. Pentru cunoașterea „aritmeticii” persoanelor divine, trebuie să vedem ce ne învață același Moise în alte locuri, să vedem cât de „singur” este Dumnezeu. În Exodul 3, cu ocazia primei descoperiri făcute lui Moise, în vederea eliberării din Egipt, Dumnezeu Îi dezvăluie marelui profet nu numai Numele și planul Său, ci și o parte din taina existenței Sale personale. Moise spune limpede că în rug i S-a arătat „trimisul lui Iahwé”, deci o altă persoană. Este aceasta o ființă special creată pentru a împlini ordine și a transmite mesaje?

Moise nu ne lasă să presupunem. El ne spune că acest mesager ceresc, pe care-l numește mai întâi „solul lui Dumnezeu” este Dumnezeu Însuși, fiindcă poartă același nume cu Cel ce L-a trimis (Iahwé), și El Însuși Se recomandă ca fiind Dumnezeul lui Abraam, Isaac și Iacob, marele Eu Sunt. Moise și Profeții se referă în mod repetat la Dumnezeul lui Israel în acest mod care sfidează orice formă de unitarianism.

Menționări ale prezenței uimitoare a Domnului Christos în Vechiul Testament, unde El este numit atât Solul lui Dumnezeu, cât și Dumnezeu. Acest „Înger” (Sol) Se identifică și Se confundă întotdeauna cu Dumnezeu (Zah 12:8), când Se arată: Agarei (Gen 16; Gen 21), lui Abraam (Gen 22), lui Iacov (31:11.13; Os 12:4), lui Moise la Sinai (Ex 3), lui Israel la Exod (Ex 14:19-21.24), lui Balaam (Num 22), lui Iosua (5:13-15), lui Israel în Canaan (Jud 2), lui Ghedeon (Jud 6), părinților lui Samson (Jud 13), profetului Zaharia (Zah 3), profetului Maleahi (Mal 3). Acest „Înger” (Sol) este Mântuitor, Gen 48:16; Is 63:9.

Marele Eu Sunt nu permite nimănui să vorbească despre „începuturi” sau despre o dumnezeire inferioară. Poziția de mesager, implicând subordonare, nu se poate referi la natura Sa, ci doar la funcție. Iar Biblia ne arată că o subordonare poate avea și alte cauze decât condiția naturală sau obligația. Subordonarea poate fi absolut voluntară, ceea ce noi, oamenii, numai din cauza rebeliunii noastre înnăscute nu putem admite. Peste veacuri, Cineva egal cu Dumnezeu a putut să renunțe la acest statut, pentru a face un serviciu salvator și exemplar (Fip 2:6-11).
De aici învățăm că Iahwé, ca și Elion, Șaddai etc. sunt nume pământești, de tradiție ebraică ale adevăratului Dumnezeu, dar nici unul din ele nu este nume personal, ci mai degrabă nume „de familie”, dacă putem vorbi astfel, întrucât acesta nu este doar numele lui Dumnezeu care trimite, ci și numele Trimisului special al lui Dumnezeu, care este, de asemenea, Dumnezeu, nu creatură. Noul Testament aplică într-un mod foarte natural numele lui Iahwé Domnului Christos (comparați Ioan 12:41 → Is 6:1+).

Pluralitatea personală a Dumnezeirii pe care o proclamau Moise și Profeții reiese și din uzul foarte rar al pronumelui personal la plural. Când Dumnezeu vorbește despre Sine, El spune de obicei: Eu, Eu Sunt /sunt, numai Eu etc. Chiar și cele mai importante personaje biblice, inclusiv împărații păgâni trufași, care se credeau zei, folosesc în exclusivitate persoana întâi singular. Pluralul de reverență nu se folosea nici măcar la persoana a doua. Respectul se arăta prin adăugarea titlului și printr-o plecăciune, alteori prin vorbire la persoana a treia (e.g. tu, împărate…; Tu, Doamne….; domnul meu / robul tău). Și atunci, ce semnificație are folosirea pluralului doar în câteva cazuri ? (Gen 1:26; 3:22; 11:7; Is 6:8). Acestea sunt dovezi că Moise și Profeții erau familiarizați cu ideea că Dumnezeul lui Israel nu este o persoană singură, că „Fiul” și „Spiritul” Său au existență distinctă în manifestarea personală a aceleiași entități eterne.

Fiul – Dumnezeu adevărat și Rob adevărat
Pentru orice creștin care recunoaște Biblia ca autoritate supremă în domeniul credinței, răspunsul ar trebui să fie foarte clar, indiferent cât de multe obiecții ar aduce propria noastră rațiune, sprijinindu-se chiar pe texte biblice. Pur și simplu, pentru că acest fapt este afirmat cu claritate de Cuvântul lui Dumnezeu. Acel reprezentant personal al lui Dumnezeu, care a fost trimis să salveze și să călăuzească pe Israel, Acela care este El Însuși Dumnezeu, eternul Eu Sunt, S-a întrupat devenind om în persoana lui Iisus din Nazaret (1 Ioan 4:2). Iisus nu este întruparea unui heruvim sau a unui Dumnezeu derivat, emanat, secundar.

Pavel Îl numește Cel Care este deasupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom 9:5), așa cum este numit și Tatăl, sau Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor (Tit 2:13), care este unic (Is 45:21). Ioan, care în mod special accentuează divinitatea absolută a lui Iisus, Îl numește și el ca pe Tatăl: Dumnezeul adevărat și viața veșnică (1 In 5:20-21; In 17:3), avertizând, în încheierea epistolei, împotriva oricărei fantasme teologice. Unit cu natura divină chiar prin conceperea supranaturală, „omul Iisus Christos” este în același timp Dumnezeu adevărat, fiind singurul dintre pământeni care a primit de la Dumnezeu „viața în Sine”, plinătatea dumnezeirii, izvorul nemuririi (In 5:26), și nu acea nemurire dependentă pe care o primesc cei mântuiți. Numai El are cheile morții și ale învierii (Ap 1:17-18; In 11:25), fiindcă El este Dumnezeu, iar Dumnezeu este singurul care are nemurirea (1Tim 6:16).

El Se numește Cel dintâi și Cel din urmă (Ap 1:8.11, 21:6, 22:13), asemenea Tatălui (Is 41:4, 48:12), iar descrierea Sa din Apocalips 1 este o combinație dintre imaginea Celui Vechi de zile din Daniel 7 și a lui Mihail din Daniel 10. Cuvântul atoatecreator era – a fost dintotdeauna – cu Dumnezeu, ca Dumnezeu, una cu Dumnezeu (In 1:1-3). Iar dumnezeirea nu se poate naște, nu poate suferi modificări, nici nu poate muri, după cum ne învață și Spiritul Profeției:

„A fost oare natura umană a Fiului Mariei schimbată în natura divină a Fiului lui Dumnezeu ? Nu; cele două naturi au fost în mod tainic împletite într-o Singură Persoană – Omul Iisus Christos. În El locuia întrupată toată plinătatea dumnezeirii. Când Christos a fost crucificat, natura Sa umană a fost aceea care a murit. Dumnezeirea n-a slăbit și n-a murit. Acest lucru ar fi fost imposibil. …. Acesta este un mare mister, o taină care nu va fi pe deplin înțeleasă, în toată măreția ei, până va avea loc transformarea și înălțarea la cer a celor mântuiți. Atunci puterea, mărimea și eficiența darului lui Dumnezeu pentru om vor fi înțelese. Însă Vrăjmașul este hotărât ca acest dar să fie atât de mistificat, încât să devină ca nimic.” (Let 280, 1904; 5 SDABC 1113).

Melchisedec, care a fost doar un tip al lui Christos, trebuie să fi avut un început al zilelor, chiar dacă faptul în sine nu a fost menționat în Scripturi. Dar „Fiul” lui Dumnezeu, ca Realitate în care tipul S-a împlinit, nu are început al zilelor (Ev 7:3), deși ca om are genealogie și istorie. El nu doar era înainte de Abraam, ci El Este înainte de Abraam (In 8:24.58). Deși Fiu, născut în Betleem, El este „din zilele veșniciei” (Mica 5:1), ba chiar Tată Veșnic / Părintele veșniciei, născător al timpului (Is 9:5). Tații noștri sunt dinainte de noi, totuși au un început, în timp ce Iisus este Părinte veșnic.

În fața maiestății supreme, a realității divine absolute a Domnului Iisus, oricât de necredincioși am fi, nu putem decât să cădem împreună cu Toma la picioarele Lui, copleșiți de dovezi, răspunzând: Domnul meu și Dumnezeul meu ! (In 20:28).

În Exodul 3, Persoana Divină care Se descopere lui Moise este numită mai întâi Solul Domnului, apoi Dumnezeu și Iahwé, „Eu sunt Cel ce Sunt”. Această Persoană nu poate fi alta decât Domnul Christos, cel care este una cu Tatăl. Iar Ioan arată că Iisus este Iahwé, Acela a Cărui slavă a văzut-o Isaia în capitolul 6 (In 12:37-43). Aceasta arată că Tatăl și Fiul poartă același Nume, care este de un asemenea sens încât numai Dumnezeul absolut Îl poate purta.

Există însă și afirmații și expresii biblice pe care unii le speculează în favoarea antitrinitarismului. Dacă Iisus este întâiul-născut în întreaga Creație (Col 1:15) nu înseamnă că este prima ființă creată din univers, ci așa cum David este numit întâiul-născut între împărații pământului (Ps 89:20.27). Între toți cei care se numesc fii ai lui Dumnezeu, El are poziția fratelui mai mare, dar nu în sens cronologic, ci ca autoritate și onoare. În Ioan 1:14, „singurul născut din Tatăl” este o traducere greșită, în loc de „Singurul Fiu la Tatăl”. De aici și expresia credală „născut, iar nu făcut”, un compromis realizat de Biserica veche, un joc de cuvinte care nu spune nimc, și provine dintr-o imaginație de sorginte necreștină. De exemplu, la greci: nașterea Athenei din capul lui Zeus; la creștinii gnostici: emanații de entități eterne /eoni din Dumnezeu, Logosul fiind o asemenea emanație.

Însușirea Numelui Sacru (cf. Exod 3), repetat și în Apocalipsă (1:7-8 „este, era și vine”), și afirmația că Antitipul lui Mechisédek este „fără început al zilelor…” (Ev 7:3) arată că divinitatea Fiului este de aceeași esență cu a Tatălui. De ce se numește atunci Fiu? În mod straniu, semiarianismul cu care ne confruntăm socotește că Dumnezeu este doar un titlu cu care Christos a fost onorat de Tatăl, în timp ce „Fiu” ar avea neapărat o semnificație fizică – progenitură. Prin urmare, ceea ce trebuie luat în sens literal, este luat într-un sens special; iar ceea ce nu are sens decât în mod figurat, este luat la modul propriu !

În realitate, Fiul este o denumire figurată (ca și Tatăl, Fratele, Mielul, Duhul) din limbajul nostru pământesc, limitat, pentru a indica atât egalitatea, comuniunea în iubire și putere, a celor două Persoane, precum și rolul de subordonat pe care Christos Și l-a asumat voluntar, înainte de a fi lumea. El va păstra acest rol chiar și după încheierea marelui conflict din univers, ca exemplu divin, suveran, că supunerea față de Dumnezeu este o onoare, nu o înjosire. După înviere și după înălțare, Iisus încă numește pe Tatăl, Dumnezeul Lui, închinându-I-Se astfel. Iisus a fost și va rămâne exemplul suprem pentru tot universul, nu numai pentru pământeni. Dar aceasta nu reduce cu nimic divinitatea Sa absolută. Scriptura vede în această relație paradoxală de egalitate și subordonare simultană, un model al familiei creștine.

Nu putem să nu recunoaștem că Biblia vorbește și de o subordonare a Celui care este „Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Christos”. El Însuși a afirmat: „Tatăl este mai mare decât Mine.” (In 14:28) Nu ca natură, sau ca demnitate divină, ci ca poziție în planul lui Dumnezeu, despre care știm atât de puțin. Ellen White afirmă de asemenea ambii termeni ai acestui paradox: „Fiul lui Dumnezeu era în autoritate imediat după marele Legiuitor." (RH Dec. 17, 1872). Și totuși, Fiul era „la fel de mare ca și Tatăl pe tronul Cerului" (3SM 128).

Ca adventiști, nu este suficient să fim trinitarieni, ci să studiem cu respect și cu folos modelul biblic al Triunității, în care supunerea voluntară și veșnică a Domnului nostru față de Tatăl (despre care nu ne place să vorbim), joacă un rol important: In 5:19, 30; 8:29 (cf 13:16); 14:28 (cf Mt 11:27); 1 Cor 3:23; 8:6; 11:3; Ef 4:6. O comparație cu natura și rolurile soțului și soției este uneori potrivită, deși orice comparație și ilustrație sunt limitate (1Cor 11:3; 1Tim 2:13). În ambele cazuri însă, situația este paradoxală: afirmațiile în favoarea egalității sunt contrabalansate de altele care indică subordonare.

Această subordonare voluntară față de Dumnezeu, ca și cum ar avea statutul unei creaturi, este subliniată prin termenul veterotestamentar de „îngerul Domnului”(= de fapt, Trimisul lui Iahwé), sugerând că această condescendență și exemplaritate divină nu a intervenit după întrupare. Acest adevăr are o frumusețe spirituală deosebită. Iisus numea pe Tatăl „Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru !” (Mt 27:46), chiar după înviere (In 20:17) și după înălțare (Ap 3:2.12). La 65 de ani după înălțare, Iisus cel glorificat, prezent la Tronul lui Dumnezeu, transmite Bisericii nu un mesaj propriu, ci o descoperire de la Tatăl: „Descoperirea lui Iisus Christos pe care a primit-o de la Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucurile care au să se întâmple în curând…” (Ap 1:1) Mai mult, Domnul Christos nu are de gând să-Și păstreze pentru veșnicie supremația pe care a primit-o de la Tatăl, deoarece este scris:

„În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere. Fiindcă trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii supt picioarele Lui. (Ultimul vrăjmaș care va fi distrus, va fi moartea). Dumnezeu, într-adevăr, ‘a pus totul sub picioarele Lui’. Dar când zice Scriptura că totul I-a fost supus, se înțelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Și când toate Îi vor fi supuse, atunci și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți." 1Cor 15:24-28.

Un studiu biblic mai aprofundat al aspectului ierarhic, paradoxal, al Triunității este necesar. Pentru moment însă, este suficient cel puțin să admirăm această minune a caracterului divin care este propriu naturii divine. Dumnezeu nu este doar Suveranul absolut care cere închinare și poruncește cu dreptate, ci El este și primul care dă exemplu de ascultare absolută față de autoritatea divină. El este și primul supus, iar acest exemplu, pentru a fi cât mai credibil, mai convingător și mai uimitor, este realizat în relația dintre Tatăl și Fiul, în care Fiul, „Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor” Îl numește pe Tatăl „Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. Cât de mare trebuie să fie acest Dumnezeu al nostru, dacă și Dumnezeu (Christos) I Se închină ! Dacă Și Spiritul, care a făcut toate lucrurile, și pe care Dumnezeu L-a trimis să aducă la pocăință pe păcătoși, și să locuiască în toți cei făcuți după chipul divin, dă onoare, atât Tatălui, cât și Fiului, ascunzându-Se, tainic și niciodată văzut de nimeni, în spatele oricărei lucrări bune !

Răspunsuri la obiecții antitrinitariene

Evrei 1:8 :„Pe când Fiului, I-a zis: ‘Tronul Tău, Dumnezeule, este în veci de veci’”
Autorul epistolei citează din Ps 45:6, unde AS (Allen Stump sau autorul semiarian) preferă traducerea iudaică americană JPS: „tronul tău, dat de Dumnezeu”. Într-adevăr, traducerile mozaice actuale și unele traduceri critice moderne (TNK, NJB, Menge), evită folosirea vocativului, și putem înțelege de ce. Dar această manevră este în acest caz, cu totul speculativă și neîntemeiată, fără bază în textele vechi ale evreilor (fie Textul Masoretic, ebraic, fie textul grecesc /Septuaginta /LXX) și fără nici o umbră de suspectare a unei erori scribale. Ambele surse vechi susțin forma vocativă, „Dumnezeule!” (care este identică cu nominativul, în ambele limbi, însă aici sintaxa arată că se vorbește persoanei a doua: Regelui Mesía).

Corectitudinea traducerii clasice a cuvântului Elohim (Dumnezeule!) în acest text este atestată și de Targum (traducerea liberă iudeo-aramaică), care redă acest text într-o formă: „Tronul slavei Tale, IHWH, în veci de veci, Dumnezeule, dăinuiește în cer…” De asemenea, traducerea evreilor mesianici (CJB) păstrează acest sens corect.

AS este până la urmă, dispus să admită că Iisus este Dumnezeu, cu condiția să observăm că acest titlu i-a fost dat de Tatăl, Suveranul Suprem; prin urmare, El nu ar fi Ființa Supremă. Dar cum putea Dumnezeu să-L numească pe Iisus Dumnezeu, dacă nu ar fi fost cu adevărat Dumnezeu ? Laitmotivul care bruiază mereu înțelegerea dumnezeirii absolute a lui Iisus de către antitrinitarieni este obsesia subordonării ierarhice. Subordonarea însă, foarte reală, este funcțională și voluntară, nu este natural condiționată și obligatorie.

Noi, păcătoșii, pur și simplu, nu ne putem imagina pe cineva care să aibă absolut tot dreptul dumnezeiesc, toată autoritatea, libertatea și puterea, prin natura Sa eternă, și totuși să accepte cu plăcere locul al doilea (Fip 2:6). Noi acceptăm supunerea pentru că știm că suntem creaturi și nu avem încotro. Dar dacă am fi nemuritori și autonomi ? Pasajul din 1 Cor 15:27-28 mărturisește despre supunerea voluntară a lui Christos față de Dumnezeu chiar la sfârșitul sfârșitului, un gest care subliniază caracterul lui Dumnezeu, atât în frumusețea umilinței senine și fericite, cât și în maiestatea suveranității divine absolute. Totul despre Dumnezeu este uluitor și paradoxal. Să nu ne grăbim să-L măsurăm pe Dumnezeu după imaginea noastră.

„Christos S-a umilit. În El, infinitul și finitul s-au întâlnit într-o strânsă și tainică unire. Dumnezeirea a fost acoperită de natura umană. Creatorul S-a plecat spre creatură. Dumnezeu S-a manifestat în trup de carne.” (E. G. White, The Youth’s Instructor , May 27, 1897).
AS adaugă: „Când Iisus primește titlul de ‘Dumnezeu’ acesta se referă la natura Sa divină și la relația lui cu noi, copiii Lui. Totuși, El nu este Tatăl însuși.” Corect. Dar cine dintre noi a afirmat că Iisus este Dumnezeu Tatăl? AS se bate cu morile de vânt, fiindcă numai Branhamiștii și cine știe ce alți lunatici obscuri mai susțin asemenea lucruri în zilele noastre. AZS n-au afirmat niciodată că cele trei Persoane divine ar fi o singură Persoană.

1 Ioan 5:20
AS obiectează că în acest text, Dumnezeul adevărat nu este Fiul, ci doar Tatăl. Dar Ioan în mod intenționat subliniază astfel că și Tatăl și Fiul sunt Dumnezeul Adevărat și Viața Veșnică. Recitiți, și vă convingeți. Nu degeaba, Ioan adaugă, „copilașilor, feriți-vă de idoli!”, fiindcă orice alt Christos nu este Cel Adevărat, ci unul prefabricat de mintea omului. Textul din Ioan 17:3 nu contrazice pe cel de mai sus, nici nu-l explică altfel, cum sugerează AS, ci este complementar. Să nu uităm însă, că în Ioan 17 vorbește Iisus Tatălui, ca Fiu al Omului și reprezentant al nostru, într-un act de închinare, pe când în 1 Ioan 5 vorbește Ioan despre Tatăl și Fiul.

Tit 2:13
AS afirmă că „greaca acestei expresii este ambiguă”. Ca unul care știu despre ce este vorba, și sunt astăzi tot mai mulți absolvenți de teologie care pot verifica, nu este nimic ambiguu aici, decât pentru cineva care caută ieșiri „de siguranță” din sensul evident în text. Traducerea New World, a Martorilor lui Iehova, a falsificat în acest caz sensul textului („arătarea marelui nostru Dumnezeu și a Mântuitorului Isus Hristos”), stricând sintava intenționată de autor, pentru a evita concluzia că Iisus ar fi „Marele nostru Dumnezeu”.

AS susține că Pavel s-ar referi aici la două persoane, la venirea lui Iisus împreună cu Tatăl, care ar fi menționată și în Ap 6:16. Totuși, limbajul din Ap 6:16 nu implică prezența vizibilă a Celui ce șade pe tron, nici măcar a Mielului, deoarece disperarea păcătoșilor în ziua mâniei este descrisă ca având loc în timp ce pământul și cerul se zguduie la glasul lui Dumnezeu, imediat înainte de a se arăta norul care aduce pe Fiul Omului. Iar când acesta apare, nici o afirmație biblică nu ne arată că ar apărerea și Tatăl în persoană, vizibil, odată cu El. Este adevărat că, în sens spiritual, nevăzut, Dumnezeu este peste tot unde dorește să fie, în special acolo unde este Fiul Său, și că orice distanță este pentru el un aici. Nici Biblia, nici Ellen White nu arată că Tatăl S-ar arăta împreună cu Fiul la a doua venire, deși El va da Fiului Său toată slava Sa și a îngerilor sfinți ca să-L însoțească (Mt 16:27; Mc 8:38; Lc 9:26). Ceea ce în VT este descris ca fiind arătarea în slavă a lui Dumnezeu, în NT este explicat ca fiind a doua venire a lui Iisus.

Nu trebuie să ne mirăm că Pavel numește pe Iisus „Marele nostru Dumnezeu”, deoarece nu este singurul loc în care Pavel subliniază dumnezeirea Lui. În Rom 9:5, vorbește despre „Christos care, mai presus de toate, este Dumnezeu binecuvântat în veci”. În 1 Cor 10:4 afirmă că „…Stânca era Christos”, iar Moise spusese: „El [Dumnezeul lui Israel/Iahwé] este Stânca !” (Dt 32:4). Chiar textul din Fip 2:6 în diverse traduceri se referă la natura divină a lui Christos, nu la forma, înfățișarea sau chipul Său, ceea ce este o traducere posibilă, întrucât termenul grecesc morphé (formă) înseamnă uneori și fel, soi, natură, așa cum apare în Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648): „Care fiind în fire dumnezăiască, nu-i păru răpitură a fi asemenea cu Dumnezău.”

Ioan 1:1
AS admite că acest text afirmă că „Dumnezeu și Iisus au aceeași natură divină. Aici vedem că Iisus este la fel de divin ca și Dumnezeu, Tatăl Său". Dar, adaugă el, „Iisus nu este Tatăl, ci Fiul Tatălui”. Am mai arătat deja că AS se bate aici cu morile de vânt, nu cu textul biblic, nici cu doctrina AZS. Cine să-l contrazică?

Fip 2:5-9
În cazul acestui text, de asemenea AS recunoaște că se referă la poziția pe care Christos, cel preexistent, o avea la Dumnezeu. AS afirmă că El era la cea mai înaltă existență, „Cel divin și, în această privință, egal cu Dumnezeu.” („it was One who was at the utmost height of existence, even One Who was divine and, in this respect, equal with God.” Apoi din nou revine la problema suveranității și autorității absolute care este contrazisă de poziția Sa subordonată. În loc de a accepta paradoxul, AS luptă numai pentru subordonare, în timp ce egalitatea o admite doar.

Ioan 8:58
AS înțelege: „…Eu am existat înainte de a se naște Avraam !” Însă Ioan folosește acolo aceeași formă, la timpul prezent permanent, ca și în textul grec la Exodul 3: „Eu sunt” (gr. ego eimí). AS recunoaște până la urmă implicația, admite că textul se referă la divinitatea lui Christos, dar din nou vine cu precizarea că, da, Iisus este „self-existent” (existent prin Sine Însuși), dar această viață autonomă, această nemurire sau dumnezeire, I-a fost dată de altcineva mai mare decât El. Și ne trimite la Col 1:16; Pr 8:22-30; In 1:3.

Col 1:16 afirmă că toate a fost create prin Iisus și pentru Iisus. Aceasta arată ce tip de subordonare are Acela care este Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, pentrucă lucrurile au fost făcute nu doar prin El (aceasta nu indică inferioritate!) ci și pentru El (ceea ce ar arăta chiar prioritate, ca atunci când un tată face totul pentru fiul care va moșteni toată averea și numele lui). Ioan 1:3 afirmă același adevăr, că Dumnezeu n-a făcut nimic, niciodată, singur. Este greu să vedem aici o ierarhie valorică, esențială, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu are întreaga autoritate a lui Dumnezeu.

În cazul din Pr 8:22-30, acesta este un poem ebraic. Această Înțelepciune este personificată poetic, ca și în Pr 1:20; 9:1-6; etc. Este adevărat că poetul folosește acolo expresii ca „m-a făcut (mi-a dat naștere) ca început (prima și cea mai bună) al căilor Lui”; „din veșnicie (vechime) am fost așezată (numită, consacrată), de la început, din primele zile ale pământului”; „am fost născută când încă nu erau adâncurile apelor, nici izvoare încărcate cu apă”; „am fost născută înainte de întemeiera munților, înainte de a fi dealurile”; „când încă nu exista pământul și câmpiile, nici primul fir de praf din pulberile uscatului”; „Eu eram Meșterul Lui lângă El”.

Toate aceste referiri la originea înțelepciunii, subliniate prin repetarea metaforei nașterii,nu vor să spună că înțelepciunea este o ființă sau persoană care a fost făcută de Dumnezeu, ci că înțelepciunea este esențială, pentru că chiar lumea a fost făcută prin ea. Dar logica metaforei nu trebuie forțată mai departe, ca și cum am putea vorbi de un timp în care înțelepciunea nu a existat, când Dumnezeu a fost, o veșnicie în trecut, fără înțelepciune. Dumnezeu este mai mare decât înțelepciunea Lui? Dacă ducem logica până la capăt, orice este dincolo și mai presus de înțelepciunea lui Dumnezeu, se poate defini ca nebunie curată.

Nu este înțelept să construim doctrina cristologică, insistând asupra sensului propriu, literal, al unor metafore. Cu o asemenea metodă putem găsi că Dumnezeu Însuși ar fi primul (dumne)zeu făcut (vezi Is 43:10: „înainte de Mine n-a fost făcut niciun Dumnezeu”). Ba încă textul ebraic, folosește cuvântul care înseamnă turnat din metal sau făcut din lut. Ne putem permite să ducem această logică atât de departe? Referitor la asemenea situații se aplică perfect vorbirea Ellenei White despre natura și limitele inspirației Bibliei, când afirma că „Dumnezeu nu Și-a încercat puterile în cuvintele, în modul de gândire, în retorica și logica” autorilor inspirați (MS 24, 1886; 1 SM 20, 21).

AS admite că Iisus este existent prin Sine Însuși, dar altcineva I-a dat această existență prin Sine. Observația este corectă până la un punct. Dacă ne gândim că Iisus a spus aceste cuvinte fiind în natură umană și în conștiință umană, atunci El afirma prin aceasta adevărul că dintre toți cei născuți pe pământ, El este singurul nemuritor, chiar izvor al nemuririi, deoarece El este Dumnezeu. Din perspectiva divină, spunem că Dumnezeu (Fiul) S-a întrupat, dar din perspectiva umană, putem spune că Omul (Iisus) a fost „îndumnezeit”, a primit odată cu natura umană, dumnezeirea preexistentă a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Tatăl I-a dat viața în Sine. Dar dacă extrapolăm această logică la persoana Sa preexistentă și spunem că Dumnezeu L-a făcut/născut înainte de toate și I-a dat „viața în Sine”, aceasta nu mai are sens, deoarece viața în Sine înseamnă necreată, nederivată, ci eternă și autonomă. Dacă El Și-ar fi primit nemurirea de la Dumnezeu, ca Fiu preexistent, ar fi un fel de înger, nu Dumnezeu, iar nemurirea Sa ar fi doar o nemurire a viitorului, nu izvor veșnic al vieții „în Sine”.

Ioan 2:19
AS găsește difil de acceptat ideea că Iisus avea în Sine puterea să revină la viață, deoarece, Biblia spune de mai multe ori că Dumnezeu L-a înviat din morți. Este foarte adevărat că așa este scris. Dar adevărul biblic nu este statistic. Procentul de versete care spun una față de cele care spun alta nu are importanță. Nouzecișinouă de versete contra unul singur, fac numai două afirmații, egale ca valoare.

Afară de textele care ne arată că Iisus este Dumnezeu și are viața în Sine Însuși, afară de Ioan 2:19, care arată clară că Iisus avea să învieze prin propria divinitate (cf. In 10:18), există și alte afirmații interesante.

1 Pt 3:18: „Într-adevăr, Christos a murit pentru păcate, odată pentru totdeauna, El nevinovatul pentru cei vinovați, ca să vă aducă la Dumnezeu. El a fost dat morții în virtutea cărnii, dar a fost înviat în virtutea Spiritului.”

În acest caz, Spiritul se poate referi, fie la Duhul Sfânt, „de viață dătătorul”, întrucât Dumnezeu a înviat pe Iisus prin Duhul Său (Rom 8:11), fie la natura divină a lui Iisus, întrucât Dumnezeirea este spirit (In 4:24). Indiferent care ar fi răspunsul, Scriptura, deși vorbește despre Trei Persoane divine, mărturisește o singură natură divină. Iisus era conștient că puterea prin care vindeca pe alții, deși depindea acum de voia lui Dumnezeu și de acțiunea supranaturală a Duhului Sfânt, se afla în Sine Însuși: „Cineva M-a atins. Am simțit că a ieșit o putere din Mine !” (Lc 8:46). Ellen White confirmă această înțelegere:

„Soldații l-au văzut [îngerul] îndepărtând piatra ca pe o pietricică, și l-au auzit strigând: ‘Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă!’ Ei L-au văzut pe Iisus ieșind din mormânt, și L-au auzit proclamând peste mormântul sfâșiat: ‘Eu sunt învierea și viața.’… [785]… Când vocea puternicului înger s-a auzit la mormântul lui Iisus […], Mântuitorul a ieșit din mormânt prin viața care era în Sine. Acum s-a dovedit adevărul cuvintelor Lui: ‘Îmi dau viața, pentru ca iarăși s-o iau. . . Am putere s-o depun, și am putere s-o iau din nou.’ Acum s-a împlinit profeția pe care El o făcuse, când vorbea preoților și conducătorilor, ‘Stricați templul acesta, și Eu îl voi ridica la loc în trei zile.’ In 10:17, 18; 2:19. Deasupra mormântului sfâșiat al lui Iosif, Christos proclamase în triumf, ‘Eu sunt învierea și viața’. Aceste cuvinte puteau fi rostite numai de Dumnezeire. Toate ființele create trăiesc prin voia și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt creaturi dependente, recipiente ale vieții de la Dumnezeu. De la cel mai înalt serafim până la cea mai modestă făptură însuflețită, toate sunt alimentate din Izvorul Vieții. Numai Cel care este una cu Dumnezeu putea spune, . . ‘Am putere să-Mi dau viața, și am putere s-o iau din nou.’ În dumnezeirea Sa, Christos poseda puterea de a rupe legăturile morții.” DA (1898: 780.785).

"A fost natura Fiului Mariei schimbată în natura divină a Fiului lui Dumnezeu? Nu; cele două naturi au fost împletite în mod tainic într-o singură persoană – omul Iisus Christos. În El locuia toată plinătatea Dumnezeirii în trup. Când Christos a fost crucificat, natura Sa omenească a fost aceea care a murit. Dumnezeirea nu a cedat și nu a murit; aceasta ar fi fost imposibil." Let 280, 1904), în 5SDABC (1956: 1113).

În consecință, nu este vorba de a nega faptul că Tatăl a înviat pe Iisus din morți, ci a recunoaște, în același timp, mărturia Scripturii, confirmată și de Spiritul Profetic (de care toți AZS restauraționiștii fac atâta caz !), că Iisus a înviat prin propria Sa dumnezeire, că Duhul Sfânt a făcut această lucrare, ca și nașterea Sa din Fecioară. Până și îngerii au participat. Comandantul lor a primit onoarea să rostească invitația, și alții să-l secondeze cu alte misiuni asociate.

Cine este Dumnezeul Atotputernic?

Am întâlnit credincioși spunând: Iisus este puternic, dar El nu este Dumnezeu Atotputernic. Acesta nu este decât un joc de cuvinte care trădează necunoașterea Scripturii. Domnul Christos a spus: Toată puterea (autoritatea) Mi-a fost dată în cer și pe pământ (Mt 28:18). Cunoașteți o putere mai mare decât aceasta? În Apocalipsă El este numit în mod explicit Cel Atotputernic (1:8). De aceea, Nunta Mielului înseamnă inaugurarea împărăției Celui Atotputernic (Ap 19:6). În Ap 19:15 Îl găsim călcând în picioare „teascul mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu”.

În VT, acest nume este echivalent cu Dumnezeu, Cel Prea Înalt, Iahwé, Domnul, și nu se fac niciodată comparații între puterile lui Dumnezeu și acelea ale Cuvântului sau ale Spiritului Său. În Isaia 9:5, Copilul Mesianic este numit ’Ă’l Ghibbōr (Dumnezeul Puternic/Viteaz), exact așa cum Îl numește Isaia pe Dumnezeu lui Israel (10:21). Chiar și patriarhul Iacov știa secretul acesta. El numea pe „Îngerul (Solul)” mântuitor care i s-a arătat la Betel, ’Ă’l Șaddai (= Dumnezeul Atotputernic, Pantoktrator: Gen 31:11.13; 48:3.16).

Afară de faptul că Tatăl și Fiul împărtășesc același Nume, cum s-a arătat mai sus, ei împărtășesc și titlurile. Tatăl este Domnul (Iuda 4) și Fiul este Domnul (1Cor 8:6; Ef 4:5); Tatăl este Dumnezeul adevărat (In 17:3) și Fiul este Dumnezeul adevărat (1 In 5:20); Tatăl este Dumnezeul atotputernic (Ap 21:22 ) și Fiul este Dumnezeul atotputernic (Ap 1:7.8.12.13). Amândoi primesc închinare (Lc 4:8 „numai lui Dumnezeu să te închini”; Fip 2:10 „în numele lui Iisus să se plece orice genunchi…”; Ev 1:6 „toți îngerii să I se închine!”).

Isaia 9:6
Numele divine pe care Isaia le dă lui Mesía, și pe care nici cel mai crâncen unitarianism rabinic nu le-au putut înlătura sau modifica: ’Abi‘ad (Părinte veșnic / Părintele veșniciei). Cele patru nume din profeție sunt aranjate într-o ordine chiastică (simetrică, în oglindă):

1. Péle-yo‘Ă“ț     2. ’Ă’l-ghibbôr
Sfătuitor (/Strateg) Minune Dumnezeu Viteaz (/Erou)
3. ’Abi‘ad           4. Sar-șÁlôm
Părinte-Veșnic  Comandant al Păcii

Se poate observa cum primul și ultimul nume se referă la rolul lui Iisus în marea luptă, iar cele două nume din mijloc (2-3) subliniază divinitatea Sa absolută. El-Ghibbor este un nume divin care se găsește numai în Isaia, și care numește pe „Iahwé, Sfântul lui Israel” (vezi și 10:20-21, în ebraică El-Ghibbor). Nu cunosc un Dumnezeu mai mare. Ca și construcție lingvistică, acest nume este comparabil cu El-Elion, El-Șaddai, El-Ro’ii, El-OlÁm (Gen 21:33), El-QannÁ’ (Ex 34:14) etc.

Obiecția că Isaia nu se referă la Dumnezeul atotputernic, ci la un „Dumnezeu puternic”, este un subterfugiu ieftin, care, așa cum am văzut mai sus, nu corespunde realității biblice. Biblia nu face asemenea distincție între un Dumnezeu adevărat atotputernic și un altul, adevărat, dar numai puternic; singura distincție este între Dumnezeul adevărat și cei falși. Cu alte cuvinte, este El, cu adevărat, Dumnezeu, sau nu este Dumnezeu? Acesta este singurul lucru care contează.

În același timp, subterfugiul menționat este posibil doar în traduceri, deoarece o construcție adjectivală de tipul „a-tot-puternic”, nu există în textul ebraic. Aceasta este doar traducerea convențională a numelui divin patriarhal Șaddai, a cărui semnificație precisă nu este cunoscută. Traducătorii Septuagintei uneori l-au lăsat netradus, alteori l-au transliterat (Sadai), iar alteori l-au tradus cu cu Theós (Dumnezeu), Pantokrátor (Atotputernicul), Kyrios (Domnul), etc. Este doar o tradiție creștină de a-l traduce ca Atotputenicul. Dar termenul în sine nu are ideea de totalitate. Explicația rabinică tradițională este că acest nume ar fi compus din sha (=care este) + day (=suficient), deci Cel care este suficient Lui Însuși. Nu există însă nici pentru aceasta dovezi lingvistice, ci este o doar speculație frumoasă. În realitate, numele nu ar trebui tradus, ci transliterat. Unele faimoase traduceri moderne îl redau cu Puternicul (e.g. TOB: le Puissant).

Descriind „nunta Mielului”, adică primirea împărăției universale (reprezentată de Noul Ierusalim – Mireasa), Ioan scrie: Ap 19:6 „Aleluia ! …Cel atotputernic a început să împărățească”. Unii se ceartă cu privire la identitatea Miresei, dar iată ce spune E. G. White despre identitatea Mirelui: Christos – Dumnezeu: „Dumnezeu este soțul Bisericii Sale. Biserica este Mireasa, soția Mielului. Fiecare credincios adevărat este o parte a trupului lui Christos.” (Let 39, 1902). Ioan nu se referă acolo la o domnie eternă a lui Dumnezeu, ci la împărăția pe care Domnul Christos o primește imediat înainte de a Se întoarce pe pământ (Dan 7; Ap 11:17 etc.), o domnie al cărui început este celebrat în Ap 19.

Ioan Îl numește pe Domnul Christos Pantokrator (Atotputernic) în Ap 1:7-8, în asociere cu numele Alfa și Omega, limbaj pe care îl reia la încheierea Apocalipsei (22:12-13). În NT, termenul Pantokrator este o traducere liberă a termenului ebraic tzebaot („armate”, „războinic”, Savaot) sau a numelui Shaddai. Acesta este un nume divin, aplicat fără lui Dummnezeu, Tatălui sau Fiului, fără deosebire.

În final AS admite că „termenii ‘Părintele veșniciilor’ și ‘Dumnezeu tare’ se pot aplica pe drept Fiului.” Să dea Dumnezeu să-și păstreze această credință, cu tot ce implică ea. Dar în toate scrierile sale pendulează între recunoașterea și nerecunoașterea divinității absolute a lui Iisus. În subcapitolul care se ocupă de Isaia 44:6, afirmă că acolo este vorba numai de Tatăl, și că Numai Tatăl este Cel dintâi și Cel din urmă, „chiar dacă El a permis Fiului Său să poarte de asemenea acest titlu.” (sublinierile noastre). Dar ce înseamnă acest permis? Cum putea Dumnezeu să-Și încalce propria Lege (vezi porunca întâi),pentru a „permite” altuia să se numească Dumnezeu, sau asemenea Lui, Cel dintâi și Cel din urmă, dacă Acela nu ar fi în realitate Dumnezeu ca și Tatăl Însuși? Divinitatea și demnitatea care i se asociază nu pot fi transferate. Este o imposibilitate fizică și morală. Dumnezeu nu poate crea un alt Dumnezeu, nici nu poate înălța o creatură la acest nivel. Diferența este infinită și saltul este imposibil.

Cum este Iisus Fiul lui Dumnezeu

Domnul Christos este numit Fiu, se spune că a fost „născut din Tatăl mai înainte de toți vecii”, ba încă chiar „singurul-născut din Tatăl” și „întâiul-născut”. Nu înseamnă, oare, aceasta, că are un început? El are, într-adevăr, mai multe feluri de început, dar, după cum am arătat mai sus, El precede orice început. Christos este Fiul lui Dumnezeu în mai multe sensuri.

1. El este Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu al lui Adam (fiu al omului), ca orice om (Lc 3:23.38).

2. El este Fiu al lui Dumnezeu, ca titlu mesianic. După cum împărații popoarelor păgâne erau considerați fii ai zeilor lor naționali, și astfel aveau monarhie „de drept divin”, tot astfel fiecare reprezentant al dinastiei davidice, – de la David (prototipul), până la Marele Messía – era Fiu al adevăratului Dumnezeu (Ps 2:6-8; 82:1.6.8; 89:27). Această relație filială era metafora care se folosea până și în relațiile oficiale dintre regii suzerani și regii vasali în Orientul Apropiat antic. Legământul făcut între aceștia îl numea pe regele supus fiu, iar pe suzeran părinte (2S 7:12-14; 1 Cr 28:6; Ps 89:26). În cazul în care era o alianță de parteneriat, regii aliați se numeau între ei frați (1Rg 20:32).

3. El este Fiu al lui Dumnezeu referitor la natura Sa divină, ceea ce s-a dovedit definitiv prin învierea Sa (Rom 1:4). În tiparele ebraice de exprimare, termenul „ben” (fiu) indică în mod obișnuit un membru al unei categorii: „fiu al lui Adam” (=om), „fiu al neascultării” (=rebel); „fiul al morții” (=pasibil de pedeapsa capitală); „fiul unei sute de ani” (=în vârstă de o sută de ani). În acest limbaj, „fiu de Dumnezeu” ar avea sensul de ființă dumnezeiască, așa cum „ben Adam” nu înseamnă altceva decât ființă omenească. În aceste cazuri, filiația este un mod de a exprima o relație de apartenență și nu implică, în mod necesar, ideea de naștere, emanație, început. Adversarii lui Iisus înțelegeau bine că Fiul lui Dumnezeu înseamnă Cineva care este deopotrivă cu Dumnezeu (gr. ísos = egal cu; In 5:18).

4. El este Fiu al lui Dumnezeu în sens metaforic, întrucât Și-a asumat voluntar rolul de supus, de „vasal” Tatălui, deși prin natura Sa El Este Marele Dumnezeu și nimeni nu-L putea sili să Se supună. Luându-și acest rol dinainte de facerea lumii, El a devenit exemplul suprem de supunere filială al tuturor îngerilor și oamenilor, nu numai în contrast cu înălțarea de sine a lui Lucifer, ci ca perspectivă la infinit, chiar și după eliminarea oricărei urme a răului (1Cor 15:24-28). Această relație filială nu este cerută de o natură inferioară, nici nu este impusă ca legea unui cuceritor, ci este o metaforă a legământului veșnic (Za 6:13; ebr. sfat de pace), prin care Dumnezeu este Suveranul absolut și autoritatea supremă, dar în același timp, tot El Este, prin A Doua Persoană, exemplul suprem de supunere desăvârșită, iubitoare și încrezătoare.

Cuvintele fiu și tată pot avea fie sens biologic, fie sens figurat. În sens fizic, fiul oricărui tată se naște dintr-o mamă. Numai în sens figurat pot naște și bărbații (Is 26:17-18; Os 13:13). A insista că fiu trebuie să aibă neapărat un sens fizic este mai puțin decât înțelepciune. În cazul lui Dumnezeu, care nu este nici femeie, nici bărbat, ci mai presus de orice comparație – și despre care nici Biblia și nici rațiunea sănătoasă nu ne învață că s-ar putea diviza pe Sine –, a insista asupra „nașterii” din Tatăl într-un sens ontologic ar însemna o blocare a minții în absurd. Poate Dumnezeu să producă în vreun fel pe Cineva asemenea Lui? Este posibil așa-ceva? Chiar faptul că ființa produsă are un început, arată că aceasta nu poate fi Dumnezeu – Ființa fără început și sfârșit.

Născut din Tatăl ?
Și totuși, nu spune oare Biblia că Fiul este „născut din Tatăl”?
Nu, Biblia nu spune acest lucru. Accentul pe o naștere ontologică din Dumnezeu provine din crezul impus de sinoadele ecumenice, care este o cristalizare a unei expresii de disociere de erezia ariană, incorporând în același timp formule de compromis, cum ar fi „singurul născut Fiu al lui Dumnezeu”, „născut din Tatăl înainte de toți vecii”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „născut iar nu făcut”. În realitate, acest accent pus asupra originii derivate a lui Christos dovedește că Părinții niceeni au înțeles greșit ceea ce spune Biblia despre „nașterea” și „filiația” Lui.

Faimoasa expresie din Ioan 1:14 („…slava singurului născut din Tatăl”) nu conține în textul grecesc ideea de născut din Tatăl. „Monoghenés” înseamnă „[moștenitor] unic” „singur la părinți”. „Monoghenés” este numită fiica lui Iefta (cf. LXX Jud 11:34) și alte fiice și fii singuri la părinți (Tob 6:11; Lc 8:42; Lc 9:38). Desigur nu înseamnă că se născuseră fără mamă, numai din tată. Chiar și în Versiunea Cornilescu folosită de noi, termenul a fost tradus corect cu referire la Iisus în Ioan 1:18; 3:16; 3:18 ș. a.: singurul Fiu. Așadar, textul nu spune altceva, decât că slava lui Iisus din Nazaret era slava singurului Fiu al lui Dumnezeu: adică a unicului moștenitor, Marele Messía, veșnicul „Fiu” al lui Dumnezeu, imaginea Dumnezeului nevăzut.

Într-adevăr, Dumnezeu zice despre El: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Ps 2:7). Dar nu înțelegem de ce unii ignoră cuvântul astăzi, care în nici o limbă nu se referă la timpul trecut. Psalmul 2 este cunoscut ca un psalm al încoronării, fiecare rege davidic fiind o prefigurare a Marelui Messía, Fiul lui Dumnezeu. Poetul folosește expresia Te-am născut (=Te-am făcut fiu) în sens figurat, iar aplicațiile figurate pot fi diverse și larg aplicabile – noi suntem de asemenea „născuți din Dumnezeu” (In 1:12-13; 1 In 5:18). În Lc 20:36, Iisus spune că sfinții vor fi ca îngerii, fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Deși este mai dificil de observat legătura dintre înviere și nașterea figurată din Psalmul 2, se știe că apostolii au folosit expresia „astăzi Te-am născut” ca o previziune a învierii lui Christos (FA 13:33), și a întronării Sale (Ev 1:5; 5:5), niciodată pentru originea Sa naturală.

O similară expresie mesianică este și aceea care-L face pe Iisus „Cel întâi-născut”. Folosirea acestei expresii pe lângă cea de mai sus este foarte instructivă. Ambele au sens numai dacă sunt figurate. Dacă preferăm să le înțelegem în sens literal, ele se contrazic. Întâi-născutul presupune că are frați mai tineri, în timp ce singurul născut nu are frați deloc. Titlul de Întâiul-născut aplicat lui Christos este de asemenea figurat, și nu are sens cronologic, nici nu face aluzie la o apariție derivată din Dumnezeu.

Așa cum în antichitate, la evrei și la alte popoare, primul născut moștenea autoritatea părintească și devenea „domnul fraților lui” (Gn 49:26), de unde până mai ieri și prin părțile noastre, fratele mai mare era numit nenea sau bădia, respectat de cei mai mici, tot astfel Întâiul născut este folosit în sens figurat, cu referire la poziție și nu la ordinea nașterii. Adesea Dumnezeu a schimbat ordinea naturală și a dat întâietatea celui de-al doilea sau ultimului, astfel încât devenea întâi-născutul. David n-a fost cel mai mare în familia sa, nici cel mai bătrân dintre regii lumii, dar Dumnezeu îl numește întâiul-născut, suzeranul tuturor monarhilor pământului (Ps 89:20.27). Tot așa este și Iisus întâiul născut, fie că se referă la înviere („Cel întâi-născut din morți”, Col 1:18; Ap 1:5), fie că se referă la zidirea lumii sau a Bisericii (Col 1:15). El este Nenea, El este Domnul fraților Săi, în familia universului.

„Începutul” zidirii lui Dumnezeu
Folosirea cuvântului început cu referire la Christos, este adesea un factor derutant în traducerile biblice. Pentru orice logică românească, „Christos… începutul zidirii lui Dumnezeu” (Ap 3:14) nu poate însemna altceva decât că Christos ar fi prima acțiune cu care Și-a început Dumnezeu creația. În acest caz, arianismul cel mai pur ar fi corect. Dar înainte de a arăta cum se traduce, să observăm că același Ioan zice că Christos este Primul și Ultimul, Începutul și Sfârșitul (Ap 1:8; 21:6; 22:13), Dacă începutul acesta are sens obișnuit, cronologic, atunci și sfârșitul și ultimul ar avea tot sens obișnuit, cronologic. Și dacă ținem seama că aici Domnul citează din Isaia unde este vorba de singurul Dumnezeu adevărat (41:4.27; 44:6; 48:12), lucrurile se luminează. Oricare ar fi sensul expresiei, este ceva care se aplică în egală măsură Tatălui. Din punct de vedere al traducerii, arché și telos, deși se folosesc cel mai frecvent cu sensul de început și sfârșit (fiindcă acestea sunt noțiuni mai uzuale), ele au sensurile următoare:

arché = început, origine, cauză, temei, principiu, principe, stăpânire;
télos= sfârșit, terminare, concluzie, finalitate, scop, țintă, rezultat, împlinire, răsplată, vamă.

Prin urmare, El este Cauza și Scopul, Originea și Concluzia, Principiul și Finalitatea, Temeiul și Å¢inta. El este originea creației lui Dumnezeu, sau principiul creației, cauza și temeiul creației,adică în El își au toate originea. El este începutul tuturor lucrurilor create, pentru că El le-a creat, și nu pentru că El ar fi prima făptură a Creatorului.

Un singur Domn, un singur Dumnezeu

Exprimarea din Ef 4:5-6 sugerează unora că doar Tatăl este Dumnezeu adevărat, singurul Dumnezeu, în timp ce Iisus ar fi numai Domn. Dar această logică trece mult dincolo de intenția și concepția lui Pavel. Dacă Pavel, care scrisese că Iisus este Dumnezeu binecuvântat în veci, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, ar fi încercat aici să spună dimpotrivă, că Iisus este numai Domnul creației, dar nu Dumnezeu adevărat, atunci ar fi trebuit trimis la reciclare.

Logica lui Pavel aici este alta. Și ca s-o putem înțelege, haideți să punem întrebarea și invers. Este oare și Tatăl, Domn? Nimeni nu se îndoiește! Atunci de ce se trage concluzia că este un singur Domn, Iisus Christos? Vedeți că ne încurcăm în logică atunci când căutăm în text altceva decât a intenționat autorul? El nu urmărește să clarifice disputele trinitariene în acest pasaj, ci subliniază ideea de unitate spirituală (v. 3), întrucât Biserica alcătuiește un singur trup, cu un singur Spirit, o singură speranță (v. 4), un singur Domn, o singură credință, un singur botez (v. 5), având un singur Dumnezeu și Tată (v. 6);…până vom ajunge toți la unirea credinței (v. 13). În v. 15, ca autoritate și măsură supremă este menționat Christos – Capul. Voia să spună Pavel prin aceasta că Dumnezeu nu este Cap ?

Domn și Dumnezeu sunt termeni folosiți adesea în paralel, cu referire la Divinitate. Poate nu întâmplător a folosit Pavel aici crezul mozaic, în forma în care apare în Septuaginta, unde Numele sacru Iahwé este înlocuit cu Domnul. Acest Domn unic din Efeseni 4 nu este unul inferior lui Dumnezeu, deoarece „Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn (Mc 12:29). Domn și Dumnezeu este Tatăl, Domn și Dumnezeu este și Fiul – întocmai. Nu degeaba, Toma necredinciosul a fost mai credincios decât noi, încât, deși avea ocazia să „pună degetul”, așa cum se lăudase, a renunțat, exclamând cutremurat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Spiritul Sfânt: entitate impersonală sau persoană divină ?

Spiritul Sfânt este, de asemenea, o Persoană Divină, nu o energie impersonală, întrucât are însușiri personale. Deși este numit spirit sau duh, cuvinte care înseamnă suflare, El nu este un simplu suflu impersonal al lui Dumnezeu. Este numit Spiritul lui Dumnezeu sau Spiritul lui Christos (1 Pt 1:11), pentru că El reprezintă atât pe Tatăl cât și pe Fiul, pretutindeni și concomitent, împlinind voia amândurora. Dar El este o individualitate distinctă de Tatăl și de Fiul, nu doar mintea, puterea, manifestarea sau acțiunea lui Dumnezeu, cum învață unii, nici nu este o altă ipostază a lui Iisus, cum adesea aceeași oameni susțin, contrazicându-se singuri. El este Cineva, nu ceva.

Ellen White afirma în 1905:
„Mângâietorul, pe Care Christos a promis să-l trimită după înălțarea Sa, este Spiritul Sfânt în toată plinătatea Dumnezeirii, manifestând puterea harului divin către toți cei ce primesc pe Christos și cred în El ca Mântuitor personal. Există Trei Persoane care formează această Triadă cerească. În numele acestor Trei Mari Puteri – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt – sunt botezați cei care primesc pe Christos prin credință vie. Și aceste Puteri vor conlucra cu supușii ascultători ai cerului în eforturile lor de a trăi noua viață în Christos”.

Biblia afirmă că Duhul Sfânt este Dumnezeu:
FA 5:3-4 „Petru i -a zis: ‘Anania, cum de ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt …? … Nu pe oameni ai mințit, ci pe Dumnezeu.”

Ev 9:14: „…cu cât mai mult sângele lui Christos, Care prin Spiritul cel Veșnic S-a adus pe Sine jertfă desăvârșită lui Dumnezeu.” (Cel veșnic este un titlu al lui Dumnezeu, analog numelui sacru Iahwé: Gen 21:33; Lev 25:32; Dt 33:27; Ps 45:7; 48:15; 52:10; Is 40:28; Ier 49:34, 36; Dan 4:31; 6:26; 12:7; Ap 1:18; 4:9-10; 5:14; 10:6; 15:7).

Întrucât El este menționat împreună cu Tatăl și cu Fiul în același Nume divin (Mt 28:19), rezultă că are aceeași natură și aceeași onoare, indiferent de poziția sau rolul pe care îl ocupă în Dumnezeire. Este adevărat că denumirea de spirit sau duh, atât în limbile biblice, cât și în limbile actuale, înseamnă, la origine, suflare. Domnul Christos a accentuat acest rol al Spiritului ca suflu divin, când le-a promis Duhul Sfânt, suflând spre ei (In 20:22). Aceasta amintește de descrierea facerii omului. Iisus nu dădea ucenicilor lecții de speculație metafizică despre natura Duhului Sfânt, ci voia să-i învețe că nu există viață spirituală fără Duhul Lui. Același adevăr este subliniat și prin felul în care Matei descrie moartea Domnului. După ce menționează că Iisus Și-a dat duhul (sufletul, ultima suflare), trece direct la descrierea învierii morților, pentru a arăta că Duhul jertfirii Lui este viață pentru alții. Există de asemenea fiiințe numite spirite, pentru că pot fi prezente și pot acționa fără să fie văzute, asemenea vântului. Dar când le numim așa, nu vrem să spunem că ele sunt simple expirații sau mișcări ale aerului.

Denumirea aceasta de Duh/Suflare nu arată că El ar fi doar un suflu al lui Dumnezeu, așa cum faptul că Iisus este numit Cuvântul lui Dumnezeu, sau chiar Brațul Domnului (Is 51:9-10; 53:1), înseamnă că El ar fi doar expresia vocală sau brațul fizic al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este, de asemenea, numit și „degetul lui Dumnezeu”, ca simbol al puterii divine miraculoase, creatoare (Mt 12:28; compară Lc 11:20). Dar nu înseamnă că El este chiar degetul lui Dumnezeu, așa cum nu este chiar suflarea sau chiar mintea lui Dumnezeu.

E. G. White confirmă din abundență această teologie:
"Duhul Sfânt este Mângâietorul, în umele lui Christos. El este reprezentantul personal al lui Christos, totuși El este o individualitate distinctă." (Ms 93, 1893; MR No. 1487 / 20 MR 324).

"Avem nevoie să înțelegem că Spiritul Sfânt, care este o persoană, la fel de adevărat cum Dumnezeu este o persoană, umblă prin aceste locuri…. Spiritul Sfânt este o persoană, fiindcă El mărturisește împreună cu spiritele noastre că suntem copii ai lui Dumnezeu." (MS 66, 1899; Ev 616).

De asemenea, Ellen White, care susținuse personalitatea și divinitatea Duhului sfânt încă din 1898 (vezi DA 671), arată în 1905, în cele mai clari cuvinte adevărul că „formula” botezului este trinitariană, și că în ea se face refrire la Cele Trei Persoane divine, insistând asupra faptului că „Spiritul este în toată plinătatea Dumnezeirii”, că există „trei Persoane ale cerescului Trio” și suntem botezați în numele acestora. Iar în 1906 adaugă:

"Spiritul Sfânt are o personalitate (individualitate, calitatea de persoană) …. De asemenea, El trebuie să fie o persoană divină, altminteri El n-ar putea cerceta secretele ascunse în gândul lui Dumnezeu." [1Cor 2:10-11:]. (MS 20, 1906; Ev 617)

Duhul Sfânt este metaforic descris ca suflarea lui Dumnezeu (Iov 15:30; Ps 33:6), alteori este prezentat ca o ființă înaripată, așa cum sunt în general reprezentate spiritele, în multe culturi (Gen 1:1 merahhéfet „plutea în zbor peste ape”; Mt 3:16 „în chip de porumbel”; Ap 18:2 „spirite necurate,… păsări necurate și uricioase”). Dar aceasta nu înseamnă că Spiritul lui Dumnezeu este un fel de pasăre. El este comparat, de asemenea, cu viața interioară, sufletească, a omului, numită uneori spirit, pentru că este o existență nevăzută (1 Cor 2:11), dar El nu este conștiința proprie a lui Dumnezeu, sau conștiința proprie a lui Iisus, sau conștiința proprie a profeților, chiar dacă este numit Spiritul lui Dumnezeu, al lui Christos (Rom 8:19; 1Pt 1:11), sau al profeților.

Este adevărat, Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, dar și Iisus este puterea lui Dumnezeu (1 Cor 1:24), iar anumite state sunt puteri mondiale. Aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt este o simplă forță sau energie. El este Cineva, fiindcă Se comportă ca o persoană, trimite și este trimis:
Is 48:16 „Dumnezeu M-a trimis, și Duhul Său” (după textul ebraic, LXX, KJV, JPS, NAS, CJB, vezi și Traducerea Literală Nouă, 2001, etc).

1Pt 1:12 „au vestit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer”…

In 15:26: 16:7 „Mângâietorul, pe care Îl voi trimite de la Tatăl”

Faptul că El este numită în Scriptură de foarte multe ori Spiritul Sfânt sau simplu, Duhul, nu doar Duhul lui Dumnezeu, arată clar că este înțeles ca o personalitate, ca o individualitate. De regulă, când în Biblie se vorbește despre un duh sau spirit, fără să fie mneționat ca proprietate sau atribut al unei alte persoane, este vorba de o persoană. Îngerii sunt duhuri slujitoare (Ev 1), de asemenea îngerii căzuți sunt numiți adesea duhuri. Acestea sunt persoane nevăzute, entități reale, distincte, cu porpria lor personalitate. Tot așa este și Duhul Sfânt, care este numit astfel în contrast cu duhurile necurate. Există o mulțime de texte, în care Duhul lui Dumnezeu, sau Duhul lui Christos este numit Duhul sau Duhul Sfânt, și este tratat ca Cineva, nu ca ceva. Citind asemenea texte este imposibil să crezi că Duhul ar fi doar manifestarea lui Dumnezeu. Ce nevoie ar fi avut autorii Bibliei ca în loc să numească adevăratul Subiect, pe Dumnezeu, să se refere atât de frecvent la „manifestarea lui Dumnezeu” ?

În primul rând, antitrinitarienii nu s-au decis dacă Duhul este mintea lui Dumnezeu, manifestarea lui Dumnezeu, sau persoana Tatălui ori a Fiului. Până se hotărăsc ei însă, amintiți-vă de invitația finală din Apocalipsă: „Și Duhul și Mireasa zic: „Vino” ! (Ap 22).
O afirmație remarcabilă se găsește în relatarea Conciliului Apostolic dela Ierusalim (FA 15:28), unde hotărârea oficială este pusă pe seama a doi factori de decizie: 1. Spiritul Sfânt; 2. „Noi” (apostolii și presbiterii, împreună cu delegați reprezentanți din țară și din diaspora). Spiritul Sfânt este așezat pe primul loc în ce privește autoritatea Conciliului, fiindcă Acesta Își descoperise deja voința (prin viziuni, prin confirmarea unor neevrei înainte de a fi circunciși sau botezați, prin prezentarea și înțelegerea mesajului Scripturii), iar votul sinodului prezidat de Iacov cel Drept (fratele Domnului) este al doilea factor de decizie. Este posibil să se îndoiască cineva, că autorul Faptelor Apostolilor (Luca) credea că Spiritul Sfânt este o entitate personală și divină ?

Biblia afirmă în Fip 2:11 și în multe alte locuri, că Iisus Christos este Domnul (Suveranul, Stăpânul). Dar aceasta nu înseamnă că Tatăl nu ar fi Domnul. De asemenea și Duhul este numit Domnul. În 2 Cor 3:6.16-18, Pavel vorbește despre

„…un legământ nou, al Spiritului, nu al buchei …. și de câte ori se întoarce vreunul la Domnul, îi este îndepărtat vălul de pe față; fiindcă Spiritul acesta este Domnul (Stăpânul); și unde este Spiritul Domnului, acolo este libertatea. Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați după același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

Din nefericire, mulți traducători nu au înțeles aici sintaxa greacă și au lăsat textul în ambiguitate, încât nu se știe dacă Pavel vrea să spună că Duhul este domn, sau Domnul este duh. În ce privește ideea că Domnul este spirit, este exprimată în Biblie clar, dar în acest context nu este vorba despre spiritualitatea lui Dumnezeu, ci despre domnia sau suveranitatea Spiritului (care este libertate), în contrast cu stăpânirea Legii (a literei, în relația exterioară a vechiului legământ), care este sclavie. Duhul n-ar putea fi Domnul nostru, dacă n-ar fi Dumnezeu și dacă n-ar fi o personalitate distinctă, și totuși una cu Tatăl și cu Fiul. Există și traduceri (NJB, CJB) care au înțeles mai bine intenția autorului în acest text. Ellen White se referă, de asemenea, la această relație, deși într-un alt context:

Atfel Domnul Însuși trebuie să aprindă în inimile noastre dorința arzătoare, dacă este ca rugăciunile noastre să fie acceptate de El. Spiritul Sfânt în noi trebuie să facă mijlociri pentru noi, „cu suspine negrăite”. (RH, Feb 9, 1897).

Cunoașteți vreun caz în care o putere sau o manifestare impersonală să facă mijlocire?
Autorii Bibliei de multe ori ne aduc salutări din partea Tatălui și a Fiului. În Apocalipsă, împreună cu salutările din partea Tatălui (Cel ce era, este și vine), și din partea lui Iisus Christos, Ioan ne aduce salutări și din partea Celor Șapte Duhuri. Apocalipsa ne vorbește într-un limbaj codificat. După cum Biserica lui Dumnezeu, care este una, este multiplă în spațiu și timp, și ca atare este numită Cele Șapte Biserici, la fel și Duhul desăvârșit al lui Dumnezeu, ca dătător de daruri diverse și având multiple manifestări prin diferite persoane, este numit Cele Șapte Spirite. El este singura lumină în la tronul lui Dumnezeu (Ap 4), și de asemenea este atotputerea și atotștiința Mielului (7 coarne și 7 ochi, în Ap 5:6). După cum cele șapte spirite rele reprezintă o stăpânire completă a răului (Mat 12:45; Lc 8:2; 11:26), Cele Șapte Duhuri ale lui Dumnezeu reprezintă Duhul lui Dumnezeu, desăvârșit în manifestarea Sa multiplă. Expresii ca „Duhul lui Ilie”, „Duhul lui Elisei” („n-a fost, oare, Duhul meu cu tine…?”), „Duhurile profeților” (Ap 22:6) ne atrag atenția asupra unui singur Duh care lucrează în toți. Ioan nu ne putea saluta, menționând alături de Persoanele divine, niște spirite anonime, de îngeri sau de altă origine. Nici măcar din partea lui Gabriel nu ne transmite salutări, chiar dacă a avut niște incidente legate de acesta.

Această salutare din partea Duhului înșeptit al lui Dumnezeu este o mărturie că El este Cineva atotputernic, de natură divină, și nu ceva, chiar dacă este comparat cu lămpile, cu ochii și cornițele mielului etc. Spiritul Sfânt este singura lumină, lumina perfectă și multiplă a Casei lui Dumnezeu. El nu este un chip văzut, dar toate sunt văzute cu ajutorul Lui. Dacă știm că Tatăl are un chip, vizibil numai pentru locuitorii cerului, iar Iisus, are nu doar chip omenesc, ci și trup omenesc, Spiritul Sfânt nu are nici trup, nici înfățișare, și nu va fi văzut niciodată de nimeni. De aceea, toate viziunile profetice care înfățișează pe Tatăl alături de Fiul, pe același tron, nu menționează „poziția” Spiritului Sfânt. Prezența Lui binecuvântată este semnalată doar prin simboluri permanente sau ocazionale. El, în care avem viața, mișcarea și ființa (Iov 33:4; Gal 5:25), Se ascunde în spatele lucrărilor Sale directe, lăsând Tatălui și Fiului toată gloria, întrucât El Și-a luat rolul de simplu agent executant (Gen 1:2).

Crezul negociat la Niceea, bătut în cuie la Constantinopol, apoi definitivat și universalizat la Roma propune rezolvarea unei false probleme, pe care arienii o creaseră: originea Fiului și a Sfântului Duh. Scriptura nu exprimă nicăieri o teologie a originilor metafizice ale persoanelor divine, în afară de învățătura că Dumnezeirea este „din veșnicie”, adică eternă, fără cauze anterioare, fără origini (Ps 55:19; 90:2; In 1:1; Ev 7:3; 9:14). Pentru a evita opinia ariană care făcea din Fiul și Duhul niște creaturi, sinodul a adoptat propunerea lui Athanasius de Alexandria, convenind că Fiul este „născut din Tatăl” („născut, iar nu făcut”), iar despre Duhul Sfânt, că „purcede de la Tatăl”. Nașterea cerească a Fiului a fost înțeleasă ca fiind o generare fizică din Dumnezeu „înainte de toți vecii”, fie într-un moment al timpului trecut, fie în eternă generare). Iar purcederea Duhului Sfânt a fost înțeleasă, de asemenea, ca un gen de emanație/derivație personală, de unde și cearta pentru expresia filioque („și de la Fiul”), adăugată la Crez de occidentali.

Dar noi trebuie să ne concentrăm asupra învățăturii spirituale, practice, din Cuvânt, întrucât exprimarea Bibliei este suficient de clară cu privire la personalitatea distinctă și divinitatea Duhului Sfânt. Dincolo de aceasta, speculațiile sunt neavenite:

Nu este esențial pentru noi să putem defini exact ce este Spiritul Sfânt.. Christos ne spune că Duhul este Mângâietorul, „Duhul adevărului, care purcede (pornește, vine) de la Tatăl.” Se declară limpede cu privire la Spiritul Sfânt, că în lucrarea Lui de a călăuzi pe oameni în tot adevărul, „El nu va vorbi de la Sine Însuși” (Jn 15:26; 16:13).” E. G. White (1911), AA p. 51.
Unii fac mare caz de faptul că pronumele grecești pentru Spiritul Sfânt nu denumesc o persoană, ci obiecte; sunt de genul neutru. Dar acest fapt nu spune nimic despre impersonalitatea Duhului, deoarece limba greacă folosește articolul și pronumele neutru pentru a se acorda cu substantivul (pneuma – spirit), care este neutru. Faptul că acest substantiv este neutru, nu are nici o importanță legată de natura subiectului. În ebraică, ruhh – spirit este de genul feminin și toate pronumele se acordă la feminin. Înseamnă, oare, că în VT, Duhul era o persoană feminină ? În greacă există și alte cuvinte pentru persoane (de exemplu, teknon – copil; daimonion – demon) care sunt de genul neutru.

Se mai afirmă, de asemenea, că Ellen White a folosit uneori pronumele neutru englezesc „it” cu referire la Duhul Sfânt. Este adevărat că Ellen White, deoarece folosește adesea cuvintele Bibliei, a preluat o atare exprimare din traducerea pe care o folosea, dar dacă prin aceasta ea ar fi vrut să spună că Duhul este un ceva, o realitate impersonală, de ce folosește foarte frecvent pronumele pentru persoană: He, His, Him, Himself ?

Citiți cu atenție 1 Ioan 5:6. Duhul nu este doar Spiritul Adevărului, ci El Însuși este numit Adevărul (cf. 3 Jn 8.12), la fel cum Dumnezeu și Christos sunt numiți (In 14:6; 18:38). De aceea este păcat fără iertare să-L minți pe El. De aceea, fii atent cum vorbești despre El, ca nu cumva să fii lăsat pe mâna altor „influențe”, „puteri”, sau „manifestări” care „vin de la Dumnezeu” (1 Sam 16:16; 23; 1810) și care sunt foarte personale și posesive.

Mat 28:19: Botezul creștin este trinitarian sau unitarian ?

Nu avem dreptul să respingem învățătura acestui text, care este în armonie cu atâtea învățături biblice, doar pentru faptul că, s-ar părea că ucenicii lui Iisus ar fi folosit o formulă mai simplă, botezând în numele lui Iisus, în toate cele numai patru locuri unde este menționat un act al botezului (FA 2:38; 10:48; 8:16; 19:5). Există și o serie de mărturi extrabiblice ale botezului în formulă trinitariană din secolele II-III. Nu putem avea încredere absolută în acestea, întrucât scrierile patristice, fiind mai rare decât cele biblice, au fost și interpolate. Dar nici nu putem susține că toate referirile la botezul trinitar, din aceste scrieri care preced Sinodul Niceean, sunt interpolări.

Unii antitrinitarieni merg atât de departe încât suspectează că textul din Mat 28:19 a fost modificat, interpolându-se formula trinitariană „târzie”, așa cum s-a întâmplat cu faimoasa commă ioanină din 1 In 5:7, 8. Dar situația nu este asemănătoare. În ce privește fragmentul trinitar din 1 Ioan 5:7-8, toți învățații recunosc de multă vreme că este o adăugire, în timp ce în Matei 28:19 toate manuscrisele existente atestă în unanimite prezența formulei baptismale trinitariene. Există o glosă în unele manuscrise secundare, care repetă aici pasajul din Ioan 20:21, ceea ce nu schimbă nimic în esență, dar aceasta, în mod natural, nu este redată de traducători.

Matei 28:19 trebuie studiat serios și nu manipulat. AS susține că aici, numele Tatălui este Iahwé, numele Fiului este Iisus, dar Spiritul Sfânt nu are nume. Dar în Biblie, Iahwé este numele propriu al Dumnezeirii, nu al Tatălui doar. Același Nume îl poartă Fiul, cum am arătat mai sus, ceea ce știau și autorii NT. Ioan, după ce citează din Isaia 6, cu referire la slava lui Iahwé, arată că aceasta este slava lui Iisus, pe care iudeii au respins-o, deoarece au iubit mai mult slava oamenilor (In 12:37-43). Deși nu-mi amintesc un caz în care numele lui Iahwé să fie aplicat Duhului, sensul acestui nume este însă aplicat, deoarece este numit Duhul cel Veșnic (Ev 9:14).
În realitate, textul di Matei 28 nu se referă la mai multe nume, ci la un singur nume, întrucât în textul grecesc, nume este la singular (onoma, compară cu onomata, Ap 21:14).

AS însuși găsește până la urmă o soluție care, dacă ar fi consecvent, l-ar ajuta să admită formula baptismală trinitariană: „putem vedea că Iisus nu dădea astfel o formulă specifică pentru ca predicatorul s-o recite la botez.” Este foarte posibil, ca Iisus să nu fi intenționat simpla rostire a unei formule, așa cum, îndemnul de a ne ruga în numele lui Iisus, nu înseamnă doar că în timpul rugăciunii, sau la sfârșit, să menționăm formula magică, „în numele lui Iisus Te rugăm”. Dar în acest caz, de ce crede AS că relatările botezurilor din Faptele Apostolilor sunt ar contrazice această „formulă”? Atunci și cealaltă „formulă” poate fi înțeleasă la fel de liber, și nu mai există nici o contradicție. Dar problema lui AS nu este uzul liturgic al formulei, ci conținutul ei teologic. Acesta sperie atât de tare pe toți semiarienii, încât sunt nevoiți să facă orice pentru a ieși din autoritatea textului.

În FA 8:37, Luca nu face referire la nici o formulă, ci relatează cum candidatul, înainte de botez, a primit adevărul fundamental al creștinismului: Evanghelia, adevărul despre Iisus Christos cel Răstignit, după cuvântul profeților (v. 35). În FA 19, Luca relatează botezul unor foști discipoli ai lui Ioan. Fuseseră botezați deja cu botezul lui Ioan, care era botezul pocăinței față de Dumnezeu și de Legea Lui. Acesta era un botez iudaic, întrucât și iudeii botezau pe păgânii care treceau la idaism și acceptau circumcizia. Dar aceștia nu primiseră Spiritul Sfânt, fiindcă darul Spiritului se dădea în urma mărturisirii că Iisus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Ucenicii lui Ioan nu erau siguri de acest adevăr, ba încă mulți din ei au crezut că Ioan este Christosul. De aceea, Pavel i-a botezat „în Numele lui Iisus”, nu cu referire la o simplă formulă, ci predicându-le pe Iisus spre convingere. Astfel au primit și confirmarea Duhului Sfânt, și în acest mod putem vedea cum experiența lor era completă, că au fost botezați nu doar în numele Tatălui, ci și al Fiului și al Duhului Sfânt.

Un amănunt interesant este și faptul că aceste botezuri „în numele lui Iisus” erau administrate iudeilor sau prozeliților iudei, care aveau cunoștința de Dumnezeu, dar nu cunoșteau pe Iisus și Duhul Lui. De aceea, erau botezați în numele lui Iisus și primeau Duhul Sfânt. Aceasta nu vrea să spună că ei nu aparțineau și Tatălui. Dimpotrivă, deja aparțineau. În Matei 28 însă, prin contrast, Iisus îi trimite pe ucenici să boteze oameni din toate popoarele, adică păgâni care n-au auzit niciodată de Dumnezeul adevărat, de Fiul Său Iisus Christos, sau de Duhul Sfânt. De aceea este foarte posibil ca „formula” trinitariană să fie accentuată mai târziu, când majoritatea convertirilor erau dintre păgâni. Interesant este și faptul că la botezurile din Faptele Apostolilor sunt menționate și celelalte două Persoane divine. Aș pune întrebarea: În numele Cui a fost Iisus botezat ? Trinitatea este menționată ca fiind prezentă acolo, la Iordan, dar numai Iisus era vizibil, proeminent. Tatăl doar și-a făcut auzit glasul, iar Duhul a străfulgerat ca o lumină deasupra lui Iisus, în chip de porumbel venind în zbor.

Botezul care este o dedicarea doar lucrării Tatălui și a Fiului, este incomplet ca experiență, dacă nu este primită și lucrarea Spiritului Sfânt:
FA 8:12 ei au crezut ….evanghelia împărăției Lui Dumnezeu și în numele lui Iisus Christos au fost botezați. v. 15 [apostolii] s-au rugat pentru ei ca să poată primi și ei Duhul Sfânt…(v. 16) fiindcă Duhul Sfânt nu venise încă peste nici unul dintre ei; ei doar fuseseră boteazați în numele Domnului Iisus.

AS continuă și afirmă că botezul în numele Celor Trei înseamnă botezul în caracterul Celor Trei. Dar dacă vorbim de caracterul a trei entități diferite, înseamnă că le considerăm persoane, deoarece numai persoanele au caracter, iar dacă sunt trei, înseamnă că Duhul este o persoană distinctă, nu Se confundă cu persoana Tatălui sau a Fiului, deși toți trei au același caracter, adică sunt una în caracter.

Încheindu-și pledoaria împotriva prezenței Trinității în Matei 28, AS declară: „Ce binecuvântare că chiar dacă există îngrijorări legitime despre aceste versete, ele nu au fost distorsionate în așa fel încât să învețe rătăcire”. Noi nu avem decât să spunem „Amin!”. Dar ne îngrijorează faptul că această stranie mărturisire vine din partea unora care nu vor să recunoască învățătura clară cuprinsă în această formulă baptismală: Că Dumnezeu este în Trei Persoane, care sunt una și au același Nume mai presus de orice nume. Și că prin botez suntem dedicați și Duhului Sfânt, a cărui locuire și lucrare în noi și prin noi este esențială.

O ultimă obiecție adusă de antitrinitarieni (deși odată primind răspuns, ei descoperă mereu alte obiecții!) este aceea că Biblia nu învață să ne închinăm, să ne rugăm Duhului. Obiecția este interesantă și necesită mai mult studiu, ca să nu dăm răspunsuri pripite. Dar în timp ce întreaga Biblie ne învață să ne închinăm Tatălui și să ne rugăm Lui, chiar și Domnul Christos ne-a poruncit astfel prin exemplu și prin învățătură, este la fel de adevărat că există și locuri biblice în care Iisus primește adorare, închinare și chiar rugăciune (FA 7:59; Ap 5; Ap 22:20), sau unde chiar El Însuși a cerut închinare (Ex 3:5; Ios 5:15). Iisus nu a poruncit nicăieri să ne rugăm Lui, ci ne-a învățat să ne rugăm Tatălui, în numele Său. Dar nu ne-a interzis să ne rugăm Lui Iisus, nici nu există undeva o interdicție de a se ruga Duhului Sfânt sau de a-L adora ca Dumnezeu. Cei trei sunt una în ce privește dreptul adorării, dar este interesant de observat că Spiritul Sfânt ne prezintă pe Iisus, iar Iisus ne trimite să me închinăm Tatălui, așa cum și El Se închină Tatălui, numindu-L „Dumnezeul Meu” chiar după înălțare (Ap 3). Este un păcat să ne adresăm spiritelor, reale sau imaginare, pentru ajutor, pentru că acestea sunt creaturi. Dar Spiritul lui Dumnezeu este invocat în Ez 37:9 („El mi-a zis: „Profețește și vorbește Spiritului! Profețește, fiu al lui Adam, și zi Spiritului: ‘Așa vorbește Iahwé Dumnezeu: Spiritule, vino din cele patru vânturi și suflă peste morții aceștia ca să învie!’”).

„Grația Domnului Iisus Christos, dragostea lui Dumnezeu și comuniunea Spiritului Sfânt să fie cu voi toți!" (2 Cor 13:14).

Concluzii

Doctrina trinității este una dintre multiplele adevăruri paradoxale ale Scripturii. Este adevărul fundamental și misterul fundamental. Chiar dacă ea transcende rațiunea noastră, ea poate fi înțeleasă în mod suficient, din Scripturi și acceptată pentru binele experienței noastre spirituale, și pentru progresul Bisericii. Biblia afirmă Triunitatea lui Dumnezeu în mod explicit și implicit.

Din cauză că s-a încercat forțarea limitelor revelației și ale rațiunii, de-a lungul istoriei, s-au diseminat false modele de înțelegere a Dumnezeirii, care au creat în Biserică divizare și ostilitate inutile. Atât ortodoxiile, cât și heterodoxiile au manifestat intoleranță, chiar și persecuție sângeroasă, atunci când au avut destulă putere. Eroarea se disimulează adesea amestecându-se cu doctrinele cele mai corecte, iar un principiu de ortodoxie biblică (doctrina corectă) poate fi întâlnit și acolo unde nu ne-am aștepta. Trebuie să învățăm din felul în care ne-a condus Dumnezeu. Faptul că, studiind Biblia, am fost nevoiți să acceptăm aspecte doctrinale pe care alții, înainte de noi sau pe lângă noi, le înțelegeau deja corect, ar trebui să ne inspire la mai multă modestie și mai puțin exclusivism și tendință de demonizare a celor din „Babilon”. Faptul că întreținerea de suspiciuni și prejudecăți, combinate cu metodologii nesatisfăcătoare în cercetarea Bibliei, precum și neglijarea Spiritului Profetic, sau disprețuirea surselor exterioare, au întârziat acceptarea unui adevăr biblic, ne inspiră la o reconsiderare și reevaluare a ceea ce credem. Apariția curentelor divizive este aproape inevitabilă. Atât neînvățații, cât și cei mai mari învățați pot greși. Biserica poate preveni și vindeca, sub conducerea Spiritului Sfânt, printr-un mai mare credit dat Cuvântului lui Dumnezeu.

Trinitarianismul este în perfectă armonie cu Vechiul și cu Noul Testament, începând cu formula crezului mozaic și terminând cu invitația înșeptită a Duhului în Apocalipsă. O exegeză atentă a textelor în limbile originale, dar mai ales simpla bunăvoință de a combina o atenție de ucenic, cu înțelepciunea celor „săraci în duh” și bogați în Spirit, ar aduce o împrospătare a spiritualității practice a doctrinelor pe care le susținem. În egalitatea și subordonarea ierarhic-funcțională a Persoanelor Triunității avem un model pentru familie și Biserică, pentru societate în general. Dumnezeu este Unul și Trei în același timp, pentru ca noi, care suntem mulți, să putem deveni una în Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, a Treia Persoană a Dumnezeirii.

Sursa:www.florinlaiu.com