Sfânta cină apare menționată prima dată în Evangheliile sinoptice (Matei 26:17-30; Marcu 14:12-25; Luca 22:7-23). A fost instituită de Isus și are în centru pe Isus. Este de neconceput să celebrezi sfânta cină, numită și împărtășania sau euharistia, independent de Isus.
Deși prezintă conexitate cu Paștele, sfânta cină este văzută ca o instituție nouă și singulară în Noul Testament, o instituție care de-a lungul secolelor, a devenit parte integrantă a creștinismului.
Este interesant faptul că sfânta cină nu este menționată în Evanghelia după Ioan, cu toate că discursul lui Isus despre Pâinea vieții în capitolul 6 pare să facă referire la acest sacrament.
Pe de altă parte, spălarea picioarelor –o altă ceremonie instituită de Hristos Însuși, în timpul vieții pe pământ- se găsește numai în Evanghelia după Ioan, nu și în sinoptice. Rapoartele Evangheliilor nu sunt contradictorii, ci complementare. Ambele ceremonii, sfânta cină și spălarea picioarelor, fac parte din relatarea Patimilor în toate cele patru Evanghelii.
Interesant de observat că raportul lui Ioan cu privire la spălarea picioarelor menționează în treacăt faptul că a avut loc cu ocazia unei mese la care au participat Isus și ucenicii (Ioan 13:1-16). Este evident că spălarea picioarelor are loc în relație cu luarea mesei, atât ca rânduială a fiecărei zile, cât și cu semnificația ceremonială pe care i-a acordat-o Isus.
Spălarea picioarelor în Vechiul Testament
Primele referințe la spălarea picioarelor se află în Geneza (18:4; 19:2; 24:32; 43:24). Aici spălarea picioarelor precede participarea la masă (Gen. 18:4.5; 24:32.33; Jud. 19:21). Astfel, cel mai potrivit pentru creștini este să împlinească ambele ceremonii împreună, spălarea picioarelor precedând sfânta cină și pregătind participanții pentru aceasta.
Referințele din Vechiul Testament arată că era un obicei al timpului și un act de curtoazie și ospitalitate să oferi oaspeților apă pentru a-și spăla picioarele. Desigur, acest tip de spălare a picioarelor nu prezenta nici o conotație spirituală.
În cartea Exodului, preoții trebuiau să își spele mâinile și picioarele înainte de a sluji în sanctuar (Exod 30:19.21; 40:31). În acest cadru era prezentă ideea de puritate și curăție, permițând preotului să slujească pentru popor în prezența lui Dumnezeu. Acest gen de puritate trece dincolo de simpla curățenie fizică. Un Dumnezeu sfânt trebuia slujit de un popor curat.
Cu puține excepții, oamenii din perioada vechi-testamentară își spălau picioarele după ce primeau puțină apă (Gen. 18:4; 2 Sam. 11:8). Uneori, lucrul acesta era săvârșit de un slujitor. Conform 1 Sam. 25:41, soția lui Nabal a fost dispusă să spele picioarele oamenilor lui David.
Deși spălarea picioarelor nu era ceva neobișnuit și îngloba ideea de curățenie, Isus i-a acordat un nou înțeles și a folosit o nouă abordare.
Spălarea picioarelor și sfânta cină în Noul Testament
Spălarea picioarelor este din nou menționată în 1 Timotei 5:10. Părerile sunt împărțite dacă paragraful se referă sau nu la ceremonia spălării picioarelor. În timp ce S. Horn susține că „Pavel atestă faptul că spălarea picioarelor era practicată în Biserica primară (1 Tim. 5:10) ” (Siegfried H. Horn, Seventh-day AdventistBible DIctionary, Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1979, pag. 386), H. Kiesler pare s-o înțeleagă drept „un generos semn de ospitalitate”, așa cum reiese și din Luca 7:44 (Herbert Kiesler, „The Ordinances: Baptism, Foot Washing and Lord’s Supper”, în HAndbook of Seventh-day Adventist Theology, editată de Raoul Dederen, Hagerstown: Review and Herald Pub. Assn., 2000, pag 592). Accentul pus pe spălarea picioarelor „sfinților”, adică poporul lui Dumnezeu, face mult mai probabilă înțelegerea versetului din 1 Timotei 5:10 ca punctând participarea la ceremonia spălării picioarelor.
Cu privire la sfânta cină găsim informații adiționale în afara Evangheliilor. În Fapte aflăm că „ei [primii creștini] stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” (Fapte 2:42)
Expresia „frângerea pâinii” indică luarea mesei, posibil și a Cinei Domnului. Dar sfânta cină nu este avută în vedere de fiecare dată când întâlnim expresia (a se vedea, de exemplu, Luca 24:30.35 și, probabil, Fapte 2:46), dar este foarte posibil ca în Fapte 2:42 să fie vorba de sfânta cină.
Versetul anterior vorbește despre primirea Cuvântului, botez și adăugarea de suflete la trupul bisericii. Versetul 42 continuă cu activități religioase și încheie cu rugăciune. Frângerea pâinii poate să se refere foarte bine, la Cina Domnului.
O dovadă și mai clară se găsește în 1 Corinteni 10 și 11. În capitolul 10, Pavel abordează chestiunea idolatriei, ridicând întrebarea cum s-ar putea asocia părtășia cu Hristos și părtășia cu duhurile rele? El susține că participarea la sfânta cină și participarea la ceremoniile păgâne sunt incompatibile.
În capitolul 11 tratează problema împărtășirii abuzive cu Cina Domnului, în biserica din Corint, și chiar repetă cuvintele rostite de Isus cu ocazia instituirii Cinei Domnului. La fel ca în Evanghelii, punctul focal îl reprezintă Domnul și minunata Lui purtare de grijă.
Frumusețea și însemnătatea spălării picioarelor
Atât spălarea picioarelor, cât și sfânta cină au fost înțelese și practicate de creștini în mod diferit, de-a lungul secolelor. În unele cazuri, creștinii elidează una sau ambele ceremonii; în altele, aceștia celebrează sfânta cină zilnic, fundamentându-și credința pe reiterarea efectivă a jertfei lui Hristos.
Creștinii pot susține fie transsubstanțiunea, fie consubstanțiunea, fie caracterul simbolic al elementelor și prezența specială a Domnului, fie natura sacramentală a sfintei cine, care pare să fie considerată ca operând automat, independent de atitudinea primitorului. În cazul unora, ceremoniile sunt prea sacre pentru a lua parte la ele. În cazul altora, apare ca dificilă menținerea unui echilibru între ceea ce este obișnuit și ceea ce este sfânt.
Care este semnificația teologică a ceremoniilor spălării picioarelor și sfintei cine?
Începând cu spălarea picioarelor, trebuie subliniate următoarele elemente:
Dragostea Domnului (Ioan 13:1). Spălarea picioarelor subliniază dragostea Domnului. Paragraful în care ne este relatată instituirea acestei ceremonii de către Isus este circumscris de principiul iubirii.
In Ioan 13:1 este accentuată dragostea lui Isus pentru ucenicii Săi, chiar și pentru Iuda Iscarioteanul care devenise dușmanul lui (Ioan 13:1-4.10.11). În pofida a ceea ce știa că avea să se întâmple curând, Și-a tratat vânzătorul la fel ca pe ceilalți ucenici. Și făcând astfel, Isus ne-a arătat cum să trăim. Iubirea, nu plătirea cu aceeași monedă, constituie principiul Împărăției.
Imediat după ce Iuda L-a părăsit pe Isus și grupul ucenicilor, Isus (conform Evangheliei după Ioan) a enunțat noua Sa poruncă: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” (Ioan 13:34.35). Spălarea picioarelor este un act de dragoste jertfitoare.
Lucrarea Domnului și umilința (Ioan 13:4.5). Referințele vechi-testamentare la spălarea picioarelor nu raportează nici un caz în care un superior să fi spălat picioarele inferiorului său. Avraam nu a spălat picioarele Domnului, dar cel puțin a adus apa pentru ca picioarele Lui să fie spălate (Gen. 18:4). Dar Isus, Dumnezeul cel veșnic, s-a plecat să spele picioarele ucenicilor și ale trădătorului Său.
Condescendența Sa nu s-a încheiat odată cu nașterea Sa umilă sau cu condițiile dificile de viață, ca refugiat și truditor. Cuvântul care era Dumnezeu și prin care toate lucrurile au fost făcute (Ioan 1:1-3), Cel care putea spune că „înainte să se nască Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58), Cel care a declarat că „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30) și pe care Toma avea să Îl numească „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20:28), a luat un ștergar, S-a încins cu el și a spălat picioarele ucenicilor Săi.
Alți învățători sunt slujiți de discipolii lor. Dar acest Învățător și-a slujit ucenicii, pe fiecare dintre ei. Isus S-a smerit (Fil. 2:8). Evident nu este de ajuns să arătăm umilință, Domnul dorește să ne plecăm și să ne spălăm picioarele unul altuia. Aceasta poate părea contestabil, neconfortabil, chiar umilitor, dar Domnul vrea să o facem. Ceremonia spălării picioarelor este destinată „îndepărtării oricăror simțăminte de mândrie, egoism și înălțare de sine.” (Kiesler, 594).
Spălarea picioarelor este un semn de slujire voluntară și umilință.
Mijlocul prin care Domnul subliniază egalitatea noastră înaintea lui Dumnezeu și părtășia unul cu celălalt(Ioan 13:13-16). Deși creștinismul nu elimină toate distincțiile sociale, înaintea lui Dumnezeu, orice deosebire de clasă, statut, rasă, sex și vârstă nu mai au însemnătate. Stăpânul creștin se pleacă și spală picioarele sclavului său, care, de fapt, îi este frate în Hristos. În acest sens, spălarea picioarelor este o critică la adresa nedreptății sociale. Încurajează părtășia intimă între toți membrii bisericii.
Mijlocul Domnului prin care credincioșii pot avea părtășie deplină cu Isus (Ioan 13:8). Petru care vroia să Îl oprească pe Isus de la a-l spăla pe picioare, a trebuit să admită că o astfel de decizie ar fi însemnat separare de Isus. „Petru ar fi vrut mai degrabă să spele el picioarele lui Isus, iar nu Isus să-i spele lui picioarele; ar fi vrut să își dea el viața pentru Isus, iar nu Isus să Își dea viața pentru el.” (R.V.G. Tasker, Ioan, Tyndale New Testament Commentaries, ediție revizuită, Grand Rapids: Wm B. Eerdmans Pub. Co., 1992, pag. 155). Dar noi înșine nu ne putem salva.
Prin spălarea picioarelor, unul altuia, recunoaștem că întotdeauna suntem dependenți de Domnul nostru pentru mântuirea noastră. El ne-a slujit mai întâi și noi avem parte împreună cu el. Astfel, noi ne slujim și ne bucurăm de părtășia unul pe celălalt.
Curățarea lucrată de Domnul (Ioan 13:10). Spălarea picioarelor este asociată cu purificarea. Reiese clar din felul în care Isus le -a vorbit ucenicilor despre actul Său de spălare a picioarelor acestora, că o curățare simbolică era urmărită, iar nu simpla îndepărtare a prafului adunat de pe drum. Finalul versetului 10 arată că Iuda nu era curat pentru că luase hotărârea de a-L vinde pe Isus.
Astfel, conceptul de curățenie are de-a face cu puritatea morală și întinarea morală. Chiar și după ce am fost spălați complet, la începutul umblării noastre cu Domnul, rămâne necesară curățirea prin actul spălării picioarelor.
Limbajul figurat din Ioan 13:10 pare să facă referire la botez în comparație cu spălarea picioarelor (a se vedea Kiesler, 593; Tasker, pag 158). Termenul louo (a îmbăia, a spăla) este folosit în Evrei 10:22 pentru a descrie botezul (în ambele cazuri, verbul apare la participiu). Membrii comunității creștine comit păcate și după ce au fost botezați. Aceste păcate ulterioare botezului necesită iertare. Spălarea picioarelor indică faptul că Isus vrea să ne spele aceste păcate și să ne curețe (a se vedea 1 Ioan 1:79 unde curățarea de păcate are loc prin sângele lui Isus, atunci când păcătoșii își mărturisesc fărădelegile). Avem nevoie de iertare și iertarea aceasta ne este acordată.
Porunca Domnului (Ioan 13:14-16). Isus ne cheamă să Îi urmăm exemplul. El a spălat picioarele ucenicilor Săi. Noi spălăm picioarele tovarășilor noștri de credință. După cum Isus ne-a dat un exemplu prin botez, iar noi Îl urmăm, după cum ne-a dat un exemplu cum să celebrăm sfânta cină, iar noi Îl urmăm, tot la fel Isus ne-a lăsat un exemplu prin spălarea picioarelor ucenicilor Săi, iar noi trebuie să Îl urmăm și în aceasta. Noi, slujitorii, nu suntem mai mari decât Stăpânul, iar ucenicia implică imitarea Domnului și Învățătorului.
Binecuvântarea Domnului (Ioan 13:17). În ultimul rând, Isus îi declară pe cei care fac spălarea picioarelor, binecuvântați și fericiți. Nu este un ritual gol. Poate că trebuie să-i redescoperim înțelesul și implicațiile adânci pentru a căpăta o mai mare binecuvântare prin îndeplinirea conștiincioasă a actului spălării picioarelor. În față noastră stă o binecuvântare.
Frumusețea și semnificația sfintei cine
Spălarea picioarelor cu ideea de curățire pe care o prezintă a pregătit cadrul și tonul pentru sfânta cină care îi urmează.
Salvare prin Hristos (Matei 26:17-19). Inițial, sfânta cină a fost legată și a evoluat din sărbătoarea Paștelui. Atât Paștele, cât și Sfânta cină continuă să prezinte anumite elemente comune. Participanții mănâncă. Beau paharul. Gândurile li se îndreaptă către Dumnezeu și Dumnezeu intervine. El lucrează mântuirea prin Isus Hristos, Domnul nostru. S-a terminat cu robia. Libertatea este redată. Ne bucurăm de părtășie cu Dumnezeu și Îl putem sluji din inimă. Suntem mântuiți prin Isus Hristos.
Mijloacele mântuirii: trupul și sângele lui Hristos (Matei 26:26). În cadrul cinei domnului, pâinea reprezintă trupul lui Hristos, iar conținutul paharului – sângele Lui. Viața lui Isus și moartea Lui sunt singurele mijloace pentru mântuirea noastră. celebrând Cina Domnului, noi recunoaștem ca deșarte toate încercările noastre de a ne mântui. Depindem de ceea ce Isus a făcut pentru noi, nu de ceea ce noi am făcut, facem și vom face.
În lumina crucii, toate strădaniile noastre de ameliorare și îmbunătățire personală și toate ideile noastre curioase de folosire a puterilor sinelui pentru a ne atinge potențialul maxim, sunt fără nici un folos.
Aducerea aminte de Hristos (Luca 22:19; 1 Corinteni 11:24). Sfânta cină este văzută ca amintitor al ispășirii substitutive. Pentru că uităm așa de ușor, pentru că ne putem obișnui cu darul minunat al mântuirii, pentru că suntem amenințați de punerea încrederii în noi înșine, iar nu în Domnul, în mod constant trebuie să ne aducem aminte de ce a făcut Isus pentru noi. Sfânta cină este un serviciu divin comemorativ, nu unul funerar. Este o celebrare cu bucurie a dragostei lui Dumnezeu și a jertfei lui Hristos care ne-a adus mântuire deplină.
Părtășie cu Hristos și unitate cu Hristos (1 Cor. 10:16.17). în 1 Corinteni 10, Pavel subliniază într-o mare măsură conceptul de koinonia. Termenul poate fi tradus prin „comuniune”, „strânsă relație reciprocă”, „părtășie” sau „participare”, și lista poate continua.
În cadrul Împărtășirii, noi ne împărtășim cu sângele lui Isus. „Cei care primesc paharul, cu adevărat Îl primesc pe Hristos. Ei sunt legați împreună în părtășie cu Hristos… O astfel de primire este, bineînțeles, un proces spiritual, și ca atare, are loc prin credință… declarația despre pâine trebuie înțeleasă în mod similar: pâinea frântă înseamnă împărtășire cu trupul lui Hristos.” (Leon Morris, 1 Corinteni, Tyndale New Testament Commentaries, ediție revizuită, Grand Rapids: Wm B. Eerdmans Pub. Co., 19993, pag. 143-144.)
Comuniunea cu Isus generează părtășie cu cei ce care Îi aparțin Lui (posibil ca ideea de părtășie să fie deja prezentă în Matei 26:27). Pentru că ne împărtășim dintr-o pâine, devenim un trup. Sfânta cină contribuie la unitatea bisericii.
Noul Legământ în Hristos (Matei 26:28). Isus ne-a învățat că paharul pe care îl luăm reprezintă sângele legământului. Un nou legământ fusese deja făgăduit de Dumnezeu prin Ieremia. Există elemente de continuitate și discontinuitate între noul și vechiul Legământ.
Legea și intențiile fundamentale ale lui Dumnezeu sunt imutabile. Dar cum vechiul legământ doar preînchipuia noul legământ, mântuirea a devenit realitate sub noul legământ, nu prin jertfele de animale, ci prin jertfa lui Hristos. „La cina cea de taină, acest legământ nou a devenit realitate. Așa cum ucenici s-au împărtășit din pahar, tot așa s-au împărtășit din privilegiile și puterea noului legământ, făcut posibil prin moartea lui Hristos. În timpurile biblice, deseori un legământ era pecetluit cu o masă împreună. Mâncând împreună, cele două părți se angajau să își împlinească jurământul. Isus Și-a dat sângele pentru ei, făcând posibil mântuirea lor; de asemenea S-a angajat să le pregătească un loc în Împărăția lui Dumnezeu, în car avea să-i ducă în final… Ca parte a lor în această înțelegere, creștinii se împărtășesc cu simbolurile jertfei Lui ca dovadă a acordului lor cu termenii legământului.” (Kiesler, pag. 598)
Conceptul legământului reliefează relația strânsă între părțile implicate. Noi ne bucurăm de o astfel de strânsă relație cu Dumnezeu.
Iertare prin Hristos (Matei 26:28). Prin participarea la sfânta cină, ne aducem aminte că de păcatele noastre se ocupă Hristos. Unul dintre cele mai importante elemente ale noului legământ, accentuat în mod deosebit în Epistola către Evrei, este faptul că iertarea constituie o realitate pentru cei ce se pocăiesc și cred.
Nu trebuie să trăim o viață timorată de simțământul de vină. Nu trebuie să fim îngroziți de Dumnezeu sau a doua venire. Sfânta cină ne aduce aminte că suntem eliberați de păcat și vină prin acceptarea darului răscumpărării și iertării oferit de Hristos și consacrarea vieților noastre Lui.
Anticiparea celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei 26:29; 1 Corinteni 11:26). Sfânta cină nu numai că ne îndreaptă înapoi spre viața și moartea lui Isus, dar arată și înainte spre a doua venire a lui Hristos.
Prin împărtășirea cu simbolurile, ne aducem aminte că Isus a promis că va mânca și va bea cu noi, iarăși, în Împărăția Tatălui Său. Prin împărtășirea cu simbolurile, mărturisim că așteptăm cu ardoare revenirea Lui.
Loialitate față de Hristos (1 Corinteni 10:21). Este o serioasă contradicție să încerci să te închini lui Hristos, celebrând sfânta cină, în paralel cu închinarea la idoli antici sau contemporani. Sfânta cină reclamă din partea noastră exprimarea unei loialități totale față de Hristos ca Domn suprem al vieților noastre și de fiecare dată când ne împărtășim din simboluri, ne cheamă să ne reconsacrăm viețile Singurului care ne este salvare și nădejde.
Propovăduirea lui Hristos (1 Corinteni 11:26). Participarea la Împărtășire este un act de propovăduire. Mărturisim că suntem urmași ai lui Hristos, pentru a ne putea bizui exclusiv pe meritele Lui. Suntem recunoscători cu toată ființa pentru viața, moartea și lucrarea Lui pentru noi și așteptăm din toată inima și cu toată încrederea revenirea Lui.
Ne păstrăm prioritățile în ordine din pricina a ceea ce El a făcut, face și va mai face pentru noi.
Vieți vrednice de Hristos (1 Corinteni 11:27). În cele din urmă, sfânta cină are o dimensiune etică.
În 1 Corinteni 11, Pavel dezbate împărtășirea în mod abuziv, subliniind faptul că nu ne putem juca cu sfânta cină, ci trebuie s-o celebrăm în chip vrednic. Ce înseamnă aceasta? Contextul e spune că felul în care ne purtăm cu frații și surorile este crucial.
Sfânta cină nu are doar o dimensiune verticală, adică relația noastră cu Dumnezeu, dar influențează și latura orizontală, adică relația noastră unul cu celălalt.
Concluzie
Spălarea picioarelor și sfânta cină sunt bogate și frumoase în înțeles. Prin ele, Domnul nostru dorește să ne întâlnească, iar noi vrem să ne deschidem înaintea Lui pentru El. când ne întâlnim ca să împlinim ceremonia, îndepărtăm toată rutina și orice ar putea să ne împiedice să ascultăm glasul și istoria Lui. Acceptăm invitați Domnului la masa Lui cea minunată.
Sursa:http://literacristiana.azsbellu.ro
