Recent, un grup de cercetători americani și japonezi au pus sub semnul întrebării o parte din metodele statistice de detecție a evoluției naturale (darwiniste). Astfel, ei au studiat gradul de predicție corect al acestor metode și au arătat că acesta este foarte redus, aproape nul. În acest fel ei concluzionează că sute de studii asupra evoluției darwiniste, care folosesc aceste metode, sunt probabil greșite. Chiar dacă acest studiu nu chestionează direct fundamentele teoriei evoluționiste, el ține cercetătorii treji. Căci, de multe ori, cercetătorii acceptă cu prea mare ușurință lucrările care confirmă o teorie larg acceptată. Pentru a afla mai multe despre acest studiu și implicațiile sale, am luat legătura cu dr. Alexandru Iftime, biolog, Muzeul Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa". Dr. Alexandru Iftime este autor a peste 30 de lucrări științifice publicate în țară și străinătate și al unui manual de biologie.
Reporter (Cristian Presură): Domnule Iftime, cercetătorii americani pretind că sute de studii asupra selecției naturale pot fi greșite. Mai precis, la ce fel de studii se referă? Care sunt metodele folosite în aceste studii?
A.Iftime: Lucrarea citată (Nozawa și colab., 2009) se referă la studii care încearcă să stabilească dacă anumite diferențe în secvența unor gene (pe care ei le interpretează ca rezultând din mutații) au o frecvență care poate fi interpretată ca superioară față de randomic – adică dacă (interpretând evoluționist) au fost selectate pozitiv de selecția naturală. Metodele diferă în principal prin algoritmurile statistice și prin aceea că una folosește ca "referință" una din ramurile presupusului arbore evolutiv, iar altă încearcă să reconstituie un ipotetic strămoș comun pe care îl iau ca referință. Nozawa și colab. Au folosit ambele metode și au comparat rezultatele.
Reporter: Cum au demonstrat autorii articolului că metodele statistice menționate sunt într-adevăr greșite?
A.Iftime: Au folosit prima metodă și au obținut valori corespunzătoare unei selecții active, apoi cea de-a doua și au obținut valori corespunzătoare lipsei selecției pentru secvențele analizate.
Apoi au folosit prima metodă (și variante ale ei) pentru a vedea dacă poate prezice care sunt siturile unde ar interveni selecția pentru genele vederii diurne și nocturne, prin comparație cu datele experimentale (adică cele obținute observând unde mutația are efecte asupra vederii – deci este supusă selecției). Au constatat că metoda eșuează sistematic în predicții, dând drept importante selectiv cu totul alte situri decât cele constatate experimental.
Reporter: Care este esența greșelii în metodele statistice? Pentru că cele mai multe mutații care au loc nu afectează organismul? Este metoda statistică pur și simplu nepotrivită în cazul în care majoritatea evenimentelor sunt nerelevante?
A.Iftime: Codonii sunt unitățile codului genetic. Fiecare codon se compune din trei nucleotide. O nucleotidă conține un zahăr, o grupare fosfat și o bază azotată. Cum ADN și ARN au fiecare în compoziție 4 tipuri de baze azotate, fiecare poate avea 4 tipuri de nucleotide (după baza azotată din compoziția lor). Astfel, cum într-un codon sunt 3 nucleotide care pot fi de 4 feluri, apar 64 combinații adică 64 tipuri de codoni. Fiecare codon codifică un aminoacid. Apoi, citirea secvenței codonilor în procesul de "traducere" a informației genetice duce la formarea unei proteine legând aminoacizi conform secvenței codonilor. Însă cel mai adesea un aminoacid este codificat de mai mulți codoni (mai ales cei similari din punct de vedere al secvenței bazelor azotate) astfel încât frecvent schimbând o nucleotidă din codon, se citește exact același aminoacid. Astfel, numeroase mutații nu au nici un efect.
Metoda statistică criticată de Nozawa și colab. "se păcălește" din cauza frecvenței mai mari a diferențelor fără efect la traducere. Mai grav, ea nu depistează chiar siturile unde diferențele sunt semnificative.
Comparatie intre locatiile observate experimental unde a avut loc mutatia (albastru), si cele prezise de metodele statistice (rosu).
Rep: Care sunt implicațiile studiului asupra teoriei evoluției naturale?
A.Iftime: Prima implicație este că, așa cum spun și autorii, nu trebuie luate în seamă rezultatele statistice care ar indica selecție pozitivă, dacă nu sunt confirmate biologic. Se tinde oarecum a se face matematică cu secvențele genelor, uitându-se un pic de complexitatea sistemelor biologice, de funcționalitatea lor. A doua ar fi că niciuna din metode nu indică corect selecția naturală. După studiul acesta, ai fi tentat de a spune că ea nu este observabilă, sau chiar că nu are loc – ceea ce autorii au grijă să spună că nu vor să afirme niciodată.
Rep: Ne mai tragem din maimuțe?
A.Iftime: În ce privește cazul omului și maimuței, autorii studiului susțin doar că selecția naturală nu ar fi fost mai intensă pe presupusa "linie evolutivă" a omului decât pe cea a cimpanzeului. De ce, însă, metodele statistice se păcălesc de fiecare dată și tind să se "decupleze" de realitatea biologică?
Rep: Și atunci, ce părere aveți?
A.Iftime: Opinia mea este ca inferența care stă la baza analizelor statistice este greșită – anume premisa că selecția naturală și mutația duc la formarea de specii noi și la generarea întregii diversități biologice. Când se analizează diferențele dintre specii ca și cum ar fi fost generate de mutație și selecție, se ajunge la erori sau la rezultatul nul. În schimb, când se analizează experimental care sunt siturile unde mutațiile perturbă funcția genelor – și sunt supuse selecției naturale, deci sunt eliminate ca nefavorabile – se obțin rezultate concrete verificabile și repetabile.
Rep: Cu alte cuvinte, care este concluzia dumneavoastră?
A.Iftime: Concluzia mea ar fi că selecția naturală nu operează darwinian. Ea elimină greșelile apărute prin mutație, care se abat de la tipul funcțional al speciei, dar în nici un caz nu selecționează mutații care ar fi avantajoase și ar duce la apariția de specii noi; așa ceva nu se întâmplă în natură, conform cu datele de care dispunem. Acest lucru este coroborat de numeroase alte studii privind mutația, efectul ei (în general nociv), posibilitatea de a obține experimental specii noi (izolate reproductiv față de specia "progenitoare"), etc. Degeaba ni se arată fosile pretins "tranziționale" când tranziția între specii nu poate fi dovedită; e ca și cum avem punctele dar nu linia care le unește. Așadar, nu ne tragem din maimuță (și nici dintr-un strămoș comun cu ea, etc., după diversele formulări ale darwiniștilor, care de fapt acoperă același lucru).
Rep: Să înțeleg că sunteți împotriva ideilor lui Darwin? Cum explicați atașamentul multor cercetători față de teoria evoluționistă?
A.Iftime: Cât despre atașamentul multora față de evoluționism, în pofida acestui gen de date, părerea mea este că el derivă, în esență, din domeniul filozofiei și nu din al biologiei. Dar acesta ar putea fi subiectul unei discuții diferite…
Cu permisiune
Sursa : www.creationism.info.ro
