Credința în evoluție este un fenomen remarcabil, apărat cu pasiune de establishment-ul științific, în ciuda lipsei oricărei dovezi observabile a macroevoluției (adică, a evoluției dintr-un fel distinct de organism în altul). Această situație ciudată este pe scurt documentată aici prin citarea declarațiilor recente ale unor evoluționiști de marcă, în care aceștia admit lipsa de probe în susținerea teoriei lor. Aceste declarații arată că evoluția, la orice scară, nu se petrece în prezent, și nu s-a petrecut niciodată în trecut.
Evoluția nu se petrece acum
În primul rînd, lipsa unui „caz” pentru evoluție decurge clar din faptul că niciodată nu a fost văzută petrecîndu-se. Dacă ar fi fost un proces real, evoluția ar fi trebuit să aibă loc încă, și ar trebui să existe multe forme “tranziționale” pe care să le putem observa. Ceea ce vedem însă, este doar un șir de specii distincte de plante și animale cu multe variații Înăuntrul fiecărei specii, dar cu foarte clare – și, se pare, – de netrecut goluri între specii. De exemplu, sunt multe varietăți de cîini și de pisici, dar nici o “cisică” sau “pîine”. Asemenea variații sunt frecvent numite microevoluție, și aceste minore schimbări orizontale (sau regresive) se petrec destul de des, dar ele nu consituie cu adevărat o evoluție “verticală”.
Geneticienii evoluționiști au experimentat des pe drosofila melanogaster (celebra „musculiță de oțet") și pe alte specii ce se reproduc rapid inducînd schimbări mutaționale în speranța că acestea vor conduce la specii noi și îmbunățățite, dar acestea nu au reușit a-și îndeplini obiectivul. Nici o specie cu adevărat nou nu a fost produsă niciodată.
Un evoluționist de marcă contemporan, Jeffrey Schwartz, profesor de antropologie la Universitatea din Pittsburgh, a admis: “… problema era și este în continuare faptul că, cu excepția afirmației lui Dobzansky despre o nouă specie de drosophilla, formarea unor noi specii, prin orice fel de mecanism, nu a fost observată. "[1]
Metoda științifică tradițională necesită observația experimentală și repetabilitatea. Faptul că macroevoluția (spre deosebire de microevoluție) nu a fost observată niciodată se pare că o exclude pe aceasta din domeniul științei veritabile. Chiar și Ernst Mayr, decanul evoluționiștilor în viață, fost profesor de biologie la Harvard, care a afirmat că evoluția este “un adevăr simplu”, este de acord totuși că evoluționismul este “o știință istorică” pentru a cărei explicare “legile și experimentele sunt metode neadecvate” [2]. Nimeni nu poate vedea În fapt evoluția în acțiune!
Evoluția nu a avut loc niciodată în trecut
Evoluționiștii răspund de obicei la critica de mai sus susținînd că evoluția se petrece prea lent pentru ca noi să o putem observa petrecîndu-se astăzi. Ei obișnuiau să pretindă că adevăratele dovezi ale evoluției rezidă în arhiva fosiliferă, însă adevărul este că miliardele de fosile cunoscute nu conțin nici măcar o singură formă care să prezinte fără echivoc structuri tranziționale în procesul de evoluție.
“Dat fiind că evoluția, conform lui Darwin, era într-o continuă stare de mișcare… a rezultat logic că arhiva fosiliferă ar trebui să abunde de exemple de forme tranziționale mergînd de la cele mai puțin evoluate la cele mai evoluate” [3]
Chiar și cei care cred într-o evoluție rapidă recunosc că ar fi nevoie de un număr considerabil de generații pentru ca un anumit “fel” să evolueze într-altul mai complex. Ar trebui, deci, să existe un număr considerabil de structuri tranziționale adevărate păstrate în fosile (în fond, există acolo miliarde de structuri netranziționale). Dar (cu excepția cîtorva creaturi foarte îndoielnice precum controversatul „dinozaur cu pene” și pretinsele „balene mergătoare”) acestea nu sunt de găsit.
În loc să umple golurile din arhiva fosiliferă cu așa-numite verigi lipsă, majoritatea paleontologilor s-au găsit în situația în care în aceasta erau numai goluri, fără nici un semn de „intermediare” transformaționale între speciile fosilifere documentate".[4]
Întreaga istorie a evoluției de la apariția vieții din non-viață la evoluția omului din maimuță trecînd prin evoluția vertebratelor din nevertebrate, este în mod izbitor lipsită de forme intermediare: toate verigile lipsesc din arhiva fosiliferă, așa cum lipsesc și din lumea prezentă. Cu privire la originea vieții, un cercetător de seamă în domeniul său, Leslie Orgel, după ce arată că nici proteinele nici acizii nucleici nu puteau apare una fără cealaltă, concluzionează:“Și astfel, la prima privire, cineva ar putea trage concluzia că de fapt viața nu ar fi putut apare niciodată prin mijloace chimice.” [5]
Fiind un „evoluționist total”, Dr. Orgel nu poate accepta o asemenea concluzie. În consecință, el speculează afirmînd că este posibil ca ARN-ul (Acidul RiboNucleic) să fi apărut primul, dar apoi este nevoit să admită totuși că: “Evenimentele precise care au dat naștere ARN-ului rămîn neclare… investigatorii au propus multe ipoteze, dar dovezile în favoarea fiecăreia sunt în cel mai bun caz fragmentare” [6]
Traducere: “Nu se cunoaște nici o cale prin care viața să fi putut apare de la sine. Din păcate, două generații de studenți au fost învățați că faimosul experiment al lui Stanley Miller pe un amestec gazos, a demonstrat practic originea naturalistă a vieții. Dar nu este așa! Miller a pus tot lucrul într-o sferă, a încărcat-o electric, și a așteptat. El a descoperit apoi că aminoacizi și alte molecule complexe fundamentale se acumulau pe fundul aparatului. Descoperirea a dat un uriaș avînt investigației științifice asupra originii vieții. Într-adevăr, pentru cîtva timp a părut ca și cum crearea vieții într-un tub de testare era la îndemîna științei experimentale. Din păcate, asemenea experimente nu au progresat mai departe decît prototipul original, lăsîndu-ne cu un gust amar din supa primordială.” [7]
La fel, nu există nici un indiciu despre modul în care organisme unicelulare din lumea primordială ar fi putut evolua în vastul șir de nevertebrate complexe multi-celulare ale perioadei cambriene. Chiar și evoluționistul dogmatic Gould admite că: “Explozia cambriană a fost cel mai remarcabil și enigmatic eveniment din istoria vieții.” [8]
La fel de enigmatic este felul cum o oarecare creatură nevertebrată din oceanul străvechi, cu toate părțile importante pe dinafară, a reușit să evolueze în prima vertebrată – adică primul pește – care are toate părțile importante în interior. “Totuși trecerea de la nevertebrate la primii pești cu coloană vertebrală este încă învăluită în mister, lăsînd loc multor teorii.” [9]
Astfel de „pete albe” există din abundență. Un foarte înverșunat oponent al științei creației, paleontologul Niles Eldredge, a recunoscut că dacă există, dovezi de tranziții evolutive în arhiva fosiliferă, acestea sunt foarte șubrede. În rest, lucrurile rămîn la fel. “Este un adevăr simplu și de neînlăturat faptul că practic toți membrii unei populații rămîn în principiu stabili, cu fluctuații minore, pe întreaga lor durata…” [10]
Atunci cum ajung evoluționiștii la arborii lor evolutivi, de la fosile de organisme care nu s-au schimbat pe perioada duratei lor? “Descoperirile fosile pot încurca tentativele de a construi simpli arbori evolutivi – fosile din perioade cheie sunt deseori nu intermediare, ci mai degrabă forme care nu definesc trăsături ale mai multor grupuri diferite… în general, se pare că grupurile majore nu sunt așezate într-o manieră liniară simplă sau progresivă – noile trăsături sunt deseori “tăiate și lipite” pe diferite grupuri în timpuri diferite.” [11]
În ce privește formele intermediare maimuță/om, același lucru este valabil, deși antropologii le-au căutat cu înfrigurare timp de mulți ani. Multe forme au fost propuse, dar toate au fost respinse pe rînd. “Tot ceea ce ne pot arăta paleoantropologii după mai bine de 100 de ani de investigații sunt rămășițe de la mai puțin de 2000 dintre înaintașii noștri. Ei au folosit acest amestec de mandibule, oase și cranii fosilizate, împreună cu dovezi moleculare de la specii „în viață”, pentru a pune cap la cap o linie descendentă de oameni care merge înapoi de la 5 – 8 milioane de ani pînă la momentul în care oamenii și cimpanzeii ar fi derivat dintr-un strămoș comun.” [12]
Antropologii au suplimentat extrem de fragmentarele lor probe fosile cu probe ADN și alte tipuri de probe genetice de la animale actuale, pentru a încerca a pune la punct un scenariu evolutiv care să se potrivească. Dar aceste probe genetice în realitate nu ajută nici ele prea mult, pentru că ele contrazic dovezile fosile. “Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită și limpede pe cît credeau pionierii ei… Dinamica bizantină a schimbării genomului are multe alte consecințe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.” [13]
Recapitulînd datele genetice ale oamenilor, alt autor concluzionează, mai degrabă pesimist: “Chiar și în cazul datelor secvenței de ADN, nu avem acces direct la procesele evoluției, așa încît reconstrucția obiectivă a trecutului dispărut poate fi realizază numai prin imaginația creativă.” [14]
Din moment ce nu există vreo dovadă cu adevărat științifică a faptului că evoluția are loc în prezent sau a avut vreodată loc în trecut, este rezonabil să concluzionăm că evoluția nu este un fapt aparținător științei, așa cum pretind mulți. De fapt, nici măcar nu este știință, ci un sistem arbitrar bazat pe credința în naturalismul universal.
Referințe
1. Jeffrey H. Schwartz, Sudden Origins (New York. John Wiley, 1999), p. 300. 2. Ernst Mayr, “Darwin’s Influence on Modern Thought,” Scientific American (vol. 283. July 2000), p. 83.
3. Jeffrey H. Schwartz, op. cit., p.89.
4. Ibid.
5. Leslie E. Orgel, “The Origin of Life on the Earth,” Scientific American (vol. 271. October 1994), p. 78.
6. Ibid, p. 83.
7. Massimo Pigliucci, “Where Do We Come From?” Skeptical Inquirer (vol. 23. September/ October 1999), p. 24.
8. Stephen Jay Gould, “The Evolution of Life,” chapter 1 in Evolution: Facts and Fallacies. ed. by J. William Schopf (San Diego, CA., Academic Press, 1999), p. 9.
9. J. O. Long, The Rise of Fishes (Baltimore: John Hopkins University Press, 1995), p. 30.
10. Niles Eldredge, The Pattern of Evolution (New York; W. H. Freeman and Co., 1998), p. 157.
11. Neil Shubin, “Evolutionary Cut and Paste,” Nature (vol. 349. July 2, 1998), p.12.
12. Colin Tudge, “Human Origins Revisited,” New Scientist (vol. 146. May 20, 1995), p. 24.
13. Roger Lewin, “Family Feud”, New Scientist (Vol. 157. January 24, 1998), p. 39.
14. N. A. Takahata, “Genetic Perspective on the Origin and History of Humans,” Annual Review of Ecology and Systematics (vol. 26, 1995), p. 343.
Sursa articolului: Impact, #330, December 2000. Traducere de Paul Cocei
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
