Parcul Național Yellowstone, cel mai vechi parc național din Statele Unite, ocupă porțuni din trei state: Wyoming, Montana și Idaho. Este renumit pentru activitatea geotermală, care include 10.000 de izvoare cu apă fierbinte și 200 de gheizere printre care și „Old Faithful”. Cuprinde de asemenea munți, inclusiv unul de obsidian negru (sticlă vulcanică), scurgeri răcite și solidificate de bazalt vulcanic, văi adânci și canioane, râuri, lacuri, păduri, lemn pietrificat și animale sălbatice.
Păduri pietrificate?
În unele locuri din Parcul Yellowstone, eroziunea laturii unui deal scoate la iveală straturi de copaci pietrificați în picioare. La Specimen Ridge se spune că sunt 27 astfel de straturi, în timp ce Specimen Creek conține cam 50. Aceasta înseamnă că formațiunea de la Specimen Creek este deosebit de mare – înălțimea totală este de 1.200 de metri. Se pune întrebarea: cum s-au format straturile de copaci pietrificați?
Explicația evoluționistă:
Evoluționiștii și alți adepți ai vârstei de miliarde de ani a Pământului prezintă următorul scenariu:
1. Fiecare strat reprezintă rămășițele unei păduri.
2. Fiecare pădure a fost îngropată în locul în care a crescut de către cenușa vulcanică și moloz.
3. Mineralele dizolvate au fost absorbite de către copaci, pietrificându-i.
4. După aproximativ 200 de ani, cenușa s-a transformat în argilă și apoi în sol, sub acțiunea precipitațiilor și a aerului.
5. O nouă pădure a crescut deasupra celei dinainte. Din inelele copacilor care s-au păstrat mai bine, cel mai bătrân copac în fiecare strat avea cam 500 de ani în medie.
6. Pădurea nouă a fost îngropată de cenușă vulcanică și procesul s-a repetat.
7. Întreaga structură de straturi a fost erodată, astfel încât marginile lor sunt vizibile acum.
Dacă acest scenariu ar fi adevărat, ar fi fost necesari aproape 40.000 de ani pentru formarea întregii serii de la Specimen Creek. Însă deoarece acest scenariu este bazat pe un trecut care nu poate fi observat, nu face parte din știința normală, operațională, care se bazează pe observații repetabile în prezent. Dar, după cum vom vedea, există câteva probleme la Specimen Ridge care nu pot fi explicate în acest fel. [1]
Probleme cu acest scenariu
• Copacii au multe rădăcini, de obicei 20-30% din masa uscată totală a copacului. Dar copacii pietrificați din Yellowstone au rădăcinile rupte. Asta se întâmplă atunci când copacii sunt smulși cu forța din pământ (de exemplu de un buldozer).
• O pădure pietrificată în locul în care a crescut ar trebui să aibă multe crengi pietrificate și multă scoarță pietrificată. Dar trunchiurile pietrificate din Yellowstone, majoritatea înalte de 3-4 metri, au foarte puțină scoarță și foarte puține crengi. Ceva a smuls majoritatea scoarței și a rupt majoritatea crengilor, lăsând doar noduri în loc.
• Unii copaci ajung până în stratul de deasupra. Dar dacă stratul următor a trebuit să aștepte sute de ani ca cenușa vulcanică să se transforme în sol (pentru a putea crește), atunci trunchiul expus ar fi putrezit complet. Dar dacă copacii au fost depuși acolo rapid, această observație nu ar trebui să fie surprinzătoare.
• Atunci când copacii dintr-o pădure cad, mai ales într-una în plan orizontal, sunt probabilități egale să cadă în orice direcție. Dar în „pădurile” pietrificate, copacii întinși pe jos par să fie aliniați pe aceeași direcție. De asemenea, și cei în picioare sunt întorși astfel încât axa mai lungă este aliniată după aceeași direcție. Aceasta arată că o forță comună (apă sau mâl în mișcare) a acționat asupra lor după ce au fost smulși din rădăcini.
• Dacă straturile de copaci au fost îngropate de erupții vulcanice separate de mii de ani, probabil că fiecare ar trebui să conțină minerale diferite. Dar conținutul în minerale rămîne același pe o înălțime de peste un kilometru. Aceasta indică unul sau doar câteva episoade vulcanice, cu multe impulsuri în cadrul fiecăruia, toate însă într-un interval de timp destul de redus.
• Pădurile în creștere au straturi clare de sol și humus, cu multe rădăcini și o faună înfloritoare. „Pădurile” pietrificate nu au așa ceva.
• Studiile despre plantele din Yellowstone, inclusiv analiza polenului, arată că se găsesc mult mai multe specii de plante decât ar trebui într-o pădure. De asemenea, de multe ori polenul nu se potrivește cu copacii din jur. Aceasta însă ar fi explicabil dacă aceștia au fost smulși din rădăcini și aduși din locuri diferite.
• Într-o pădure reală, rămășițele plantelor formează un strat organic deasupra solului. Cu cât mai adânc, cu atât mai vechi și cu atât a avut mai mult timp să putrezească. Dar pădurile pietrificate nu prezintă acest fenomen de putrezire mai accentuată cu adâncimea. De asemenea se găsesc frunze foarte bine conservate – de vreme ce frunzele nu își păstrează forma pentru mult timp după ce cad din copac, acestea au fost probabil îngropate foarte repede.
• Mineralele vulcanice cum ar fi feldspatul se transformă în argilă destul de repede atunci când sunt expuse la apă și aer. Dar straturile de „păduri” pietrificate nu conțin argilă. Aceasta indică că nici unul dintre straturi nu a fost expus pentru mult timp.
• Modul în care sunt sortate după mărime granulele în straturi indică adesea cum au fost formate. De exemplu nucile dintr-o pungă de obicei vor fi destribuite la întâmplare. Însă dacă sunt scuturate, cele mai mari ajung deasupra iar cele mai mici cad prin goluri. Dar multe straturi de rocă care au fost depuse sub apă prezintă efecte diferite de acestea. Granulele mari s-au lăsat la fund, și au fost acoperite de unele mai mici – fenomen numit depunere graduală. De asemenea, dacă apa se deplasează orizontal, se formează straturi alternante de granule mari și mici. [2,3,4,5] Printre „pădurile” din Yellowstone se găsesc roci care prezintă acest model de distribuție al granulelor, sugerând că au fost formate sub apă. Unele straturi de granule mai mari se intersectează cu limbi de cenușă ce trec prin ele. De asemenea, aceste straturi par să fi necesitat o cantitate mare de apă pentru ca materialul să fi putut parcurge distante mari. În Noua Zeelenadă există roci vulcanice despre care se consideră că s-au depus sub apă și care arată foarte similar cu cele din Yellowstone. [1]
• În condiții normale, un copac își adaugă câte un inel pe an. Cu cît inelul este mai gros, cu atât copacul a crescut mai mult în acel timp, și aceasta depinde, printre alți factori, și de vreme. Deci copacii care cresc în același timp în zone relativ apropiate, ar trebui să prezinte secvențe similare de inele subțiri și groase. De asemenea, copacii care au crescut la sute de ani diferență, ar trebui să prezinte secvențe diferite de inele. Deoarece a crezut în intervalele de timp descrise în Biblie, Dr. John Morris a prezis în 1975 că copacii din straturi diferite din formațiunile din Yellowstone prezintă secvențe de inele similare. [6]
Câțiva ani mai târziu, dr. Michael Arct a analizat secțiuni din 14 copaci de pe diferite nivele, pe o înălțime de 7 metri. A descoperit că toți prezentau aceeași secvență distinctă, și că 4 dintre ei muriseră cu numai șapte, patru, trei și respectiv doi ani înaintea celorlalți zece. Acești zece se pare că au murit împreună, iar aceasta susține teoria că toți au foști dezrădăcinați și transportați de mâl. [7]
Este nevoie de o nouă explicație
După cum s-a văzut mai sus, explicația că straturile de copaci pietrificați din Yellowstone au fost depuse încet, unul după altul, este incompatibilă cu dovezile adunate. De asemenea este incompatibilă cu Scriptura, care ne învață că Pământul are o vârstă mică. Noi nu am fost acolo să vedem cum s-a întâmplat, și nu ar trebui să credem astfel de scenarii când contrazic Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Judecând pe o bază biblică, ar trebui să deducem că „pădurile” au fost îngropate recent, probabil de o catastrofă.
O catastrofă recentă ne-a dat câteva indicii despre ce anume ar fi putut produce „pădurile” pietrificate din Yellowstone. Pe 18 mai 1980, muntele Sfânta Elena din statul Washington a erupt cu energia a 20,000 de bombe de tipul celei folosite la Hiroshima. Cu toate că mică în comparație cu majoritatea erupțiilor, această erupție a culcat la pământ milioane de copaci de pe 625 de kilometri pătrați de pădure. Erupția a mai topit și zăpezi, ghețari, și a provocat ploi torențiale. Rezultatul a fost un curent de mâl care a cărat buștenii căzuți (dintre care unii au fost transportați în picioare), și ambele brațe ale râului Toutle au fost blocate. Un cutemur cu magnitudinea 5.1 pe scara Richter a cauzat o alunecare de teren care a aruncat o jumătate de kilometru cub de pământ și resturi în lacul Spirit din apropiere. Aceasta a provocat valuri de până la 260 de metri înălțime, care au colectat un milion de bușteni în lac, formând din ei un strat plutitor. Majoritatea buștenilor nu aveau crengi, scoarță și nici rădăcini complete.
Din cauză că rădăcinile sunt proiectate să absoarbă apă, rămășițele rădăcinilor buștenilor ce pluteau au absorbit apă din lac. Aceasta a făcut capetele cu rădăcini să se scufunde și buștenii au ajuns să plutească orientați vertical. După ce au absorbit și mai multă apă, s-au scufundat și au ajuns pe fundul lacului. Resturi din copacii care pluteau și un flux continuu de sedimente de pe uscat (ca urmare a catastrofei) au îngropat apoi buștenii, aceștia rămânând în poziție vertială. Copacii care s-au scufundat mai târziu au fost îngropați mai sus, pe un nivel mai înalt, cu toate că au crescut în aceeași perioadă cu cei de mai jos. Aceasta a fost confirmat de sonar și de explorări subacvatice conduse de dr. Steve Austin și dr. Harold Coffin. [8,9] În 1985 erau approximativ 15,000 de bușteni în picioare pe fundul lacului. Mai încolo lacul a fost desecat parțial, o parte din fundul său devenind vizibil și prezentând bușteni în picioare înfipți în mâl.
Există multe dovezi care arată că procesul de pietrificare nu are nevoie de mult timp. Apa fierbinte, bogată în minerale ca siliciu, care se găsește în unele izvoare din Yellowstone, a pietrificat o bucată de lemn în interval de un an. [10]
Să ne imaginăm că buștenii de pe fundul lacului Spirit ar fi găsiți mii de ani mai târziu. Evoluționiștii probabil că i-ar interpreta ca fiind rămășițele a numeroase păduri îngropate în locul în care au crescut, și nu ca rămășițele unor copaci care au crescut în aceeași perioadă, au fost dezrădăcinați, transportați și scufundați la momente diferite.
De ce contează?
Un istoric al științelor, Ronald Numbers, și-a pus încrederea în teoriile umane despre trecut, supuse greșelilor, și a folosit aceasta ca o scuză să apostazieze (să își abandoneze credința). După cum a spus în cartea sa despre istoria creaționismului, [11] care se vrea obiectivă: [12]
„Îmi amintesc bine de seara în care am participat la o prezentare ilustrată despre faimoasa secvență de păduri fosile din Parcul Național Yellowstone, și apoi am stat treaz aproape toată noaptea… în agonie, apoi acceptând posibilitatea tulburătoare că Pământul are măcar 30.000 de ani. Apoi, după ce m-am decis să urmez știința și nu Scriptura în problema originii, am alunecat repede, dar nu și fără durere, pe proverbiala pantă spre necredință.” [13]
Bineînțeles, el nu urma „știința” în sensul de observații repetabile făcute în prezent; adică tipul de știință care a trimis omul pe Lună.
Și mai important, el a presupus că știa tot ce trebuie știut despre această problemă, ceea ce evident nu era cazul. Ne putem aminti de lecția „Omul de Piltdown”. Înainte ca frauda să fie descoperită în 1953, a convins mulți oameni că teoria evoluției este adevărată.
Printre cei convinși a fost și eminentul chirurg creștin britanic Arthur Rendle Short, care însă nu a apostaziat niciodată, cum a facut Ronald Numbers. Dar Rendle Short a fost foarte tulburat de posibila existență a lungilor perioade de moarte și suferință, care sunt în conflict clar cu învățătura biblică conform căreia nu a existat moarte înainte de căderea lui Adam (Geneza 1:29-30, 3:19; Romani 5:12; 1 Corinteni 15:21-22). [14] Există indicii că viziunea lui se ducea înapoi spre creație, însă nu a trăit să vadă demascare fraudei „Omul de Piltdown”.
Acum avem răspunsuri și pentru problema Piltdown și pentru problema Yellowstone. Ar trebui să ne amintim, dacă vom fi confruntați vreodată cu probleme „irezolvabile” pentru viziunea biblică asupra lumii, că dacă noi nu avem toate răspunsurile, Dumnezeu le are. Și, la timpul potrivit, El va ridica oameni de știință credincioși care să le descopere.
Bibliografie
[1.] Harold Coffin (împreună cu Robert Brown), Origin by Design, Review and Herald Publishing Association, Washington DC, 1983.
[2.] Don Batten, Sandy stripes: Do many layers mean many years?, Creation 19(1):39–40, 1996.
[3.] P. Julien, Y. Lan and G. Berthault, Experiments on stratification of heterogeneous sand mixtures, Creation Ex Nihilo Technical Journal 8(1):37–50, 1994
[4.] Guy Berthault, Experiments on lamination of sediments, Creation Ex Nihilo Technical Journal 3:25–29, 1988.
[5.] 5. H.A. Makse, S. Havlin, P.R. King și H.E. Stanley, Spontaneous stratification in granular mixtures, Nature 386(6623):379–382, 27 March, 1997. De văzut și Andrew Snelling, Nature finally catches up, Creation Ex Nihilo Technical Journal 11(2):125–6, 1997.
[6.] John Morris, The Young Earth, Master Books, Colorado Springs, CO, 1994, pp. 112–117.
[7.] Michael J. Arct, Dendroecology in the fossil forests of the Specimen Creek area, Yellowstone National Park, Ph.D. Dissertation, Loma Linda University, 1991; Dissertation Abstracts International 53–06B:2759, 1987–1991.
[8.] Steve Austin, Mount St Helens and catastrophism, Proceedings of the First International Conference on Creationism, 1:3–9, ed. R.E. Walsh, R.S. Crowell, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, PA, USA, 1986; Ken Ham, I got excited at Mount St Helens!, Creation 15(3):14–19, 1993.
[9.] H.G. Coffin, Mt St Helens and Spirit Lake, Origins (Geoscience Research Institute) 10(1):9–17, 1983.
[10.] A.C. Sigleo, Organic chemistry of solidified wood, Geochimica et Cosmochimica Acta 42:1397–1405, 1978; cited in J. Morris, ref. 6, p. 113.
[11.] Ronald Numbers, The Creationists: The Evolution of Scientific Creationism, University of California Press, 1992.
[12.] În pofida efortului depus în cercetare, prejudecățile lui sunt evidente. Cartea pune mult accent pe personalități, cu subtile (și nu prea subtile) asasinări a personajelor, în timp ce înalta calificare științifică a multor creaționiști este scăpată din vedere. Tot timpul lasă ultimul cuvânt evoluționiștilor, care lasă o impresie diferită de ceea ce se poate vedea examinând sursele. Demască totuși eforturile exagerate de a re-interpreta Scriptura ca să se potrivească evoluției, și prefăcătoria unor profesori universitari adepți ai „evoluției religioase”, care „forțează adevărul până să-l rupă” încercând să ascundă ceea ce cred cu adevărat de părinții conservatori și de donatori. De văzut și recenzia făcută de prof. Edgar Andrews, Origins (Journal of the Biblical Creation Society)
[13.] Ronald Numbers, Ref. 11, p. xvi.
[14.] De văzut cartea scrisă de fiul său, Prof. John Rendle-Short, Green Eye of the Storm, Banner of Truth Trust, Edinburgh, 1998, Part 3; și relatarea mai scurtă, From theistic evolution to creation, Creation 19(2):50–51, 1997.
Sursa articolului: www.answersingenesis.org. Traducere de Bogdan Fărcășanu
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
