Iisus plangea

CUPRINS:

1.    Deschidere
2.    Rugăciune
3.    Introducere
4.    Poezie: Lacrimile Domnului
5.    Tema I
6.    COR
7.    Tema II
8.    Întrebări biblice
9.    Tema III
10.   Tema IV
11.   COR
12.   Poezie: Te-ai dus
13.   Cugetări
14.   Încheiere
15.   COR
16.   Închidere
17.   Rugăciune
18.   Postludiu – ieșire

Desăvârșiți în simetrie, frumusețe și statură, prima pereche de oameni, a fost pusă în fruntea creațiunii. Toate lucrurile erau sub stăpânirea lor. Erau vizitați de îngerii din cer, care le țineau tovărășie, iar cu Dumnezeu vorbeau față-n față. Satana a văzut pacea și bucuria de care a avut parte prima pereche în grădină și a început să fie chinuit de amintirea fericirii pe care o pierduse pentru totdeauna. El s-a hotărât să facă totul pentru nimicirea fericirii lor.
Fericirea și rămânerea în Paradis depindea de ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Dar Satana i-a înșelat ca să fie neascultători, atrăgând asupra lor păcatul, suferința durerea și moartea.
După păcătuire, Dumnezeu i-a izgonit din Grădina Edenului. În umilință și întristare de negrăit, ei spuseră rămas bun căminului lor frumos și plecară să locuiască pe pământul pe care locuia blestemul păcatului. Atmosfera care pe vremuri era atât de dulce și frumoasă, era supusă acum la schimbări însemnate.
Când au observat în floarea ofilită și frunzele care cădeau cele dintâi semne ale nimicirii, Adam și tovarășa lui de viață, au plâns de jale, mai tare decât plâng acum oamenii de morții lor de care se despart. Era clipa când s-au vărsat primele lacrimi de durere și de-aici s-au deschis izvoarele lacrimilor, care dacă ar fi adunate la un loc, ar forma oceane întregi.
Plânsul nostru, i-a generat plânsul lui Isus, pentru ca bucuria Sa, să devină bucuria noastră.
Da, Isus plângea.
Isus plângea pentru alții. Numai iubirea poate face astfel, căci, în general se plânge pentru sine. Rareori se plânge cu cei ce plâng, totul rezumându-se doar la o expresie ca: "incredibil, nemaipomenit…"
Isus avea multe motive să plângă: El plângea pentru că oamenii în majoritate, L-au refuzat harul, plângea pentru viitorul lor, plângea pentru urmările fizice și spirituale ale păcatului, plângea pentru că dragostea Îi era neîmpărtășită.
Prea plinul iubirii divine nu se putea exterioriza decât printr-un plâns, sau printr-o moarte.
Da! Isus a plâns și a murit pentru noi.
Programul nostru va prezenta pe Acela care a venit pentru a simți cu noi, vărsând lacrimi amare care să le șteargă totdeauna din ochii noștri pe ale noastre.

Isus a plâns în primul rând pentru păcat.
Când pentru prima oară a apărut păcatul în Univers, primul și singurul care a simțit în cele mai adânci străfunduri ale sufletului Său durerea umană a acestei realități, a fost Dumnezeu.

Ne-am obișnuit atât de mult să privim păcatul din urmările lui, încât nu mai vedem deslușit grozăvia peste măsură a acestuia.

Dar întruparea Domnului Hristos, viața Sa neprihănită este o mărturie a dureri pe care inima Lui Dumnezeu a simțit-o. Trăind în suferința umană, Isus plângea realitatea "despărțirii de Dumnezeu". Chiar în timp ce El stătea pironit pe cruce, inima Lui nu plângea pentru că nevinovat fiind, suferea asemene celor mai odioase crime, ci pentru realitatea cea crudă a despărțirii; asupra Lui apărând povara cea grea a păcatului.

Cu implicațiile conflictului dintre bine și rău în fața Sa, sufletul Domnului Isus era plin de teamă, despărțirii de Dumnezeu. Și în timp ce simțământul acesta zdrobea viața Sa, omenirea întreagă în afara Ghetsemanilor, dovedea cea mai mare ignorare față de păcat, iar acolo, în grădină, chiar ucenicii Săi dormeau.

În afara Ghetsemanilor, oamenii plâng pentru consecințele nefaste ale păcatului, dar în Ghetsemani, Isus plânge pentru păcat…

Isus a mai plâns pentru că i S-a refuzat harul.

Cea mai mere durere a Domnului Hristos a fost și este aceea a refuzului harului Său, iertător și salvator. El însuși a coborât printre oameni pentru a le aduce mântuire din păcat, și eliberare de consecințele, dar a rămas un Mare necunoscut. Oamenii se joacă cu harul Său, ei amână de-a asculta chemarea Lui la pocăință, întârzie să-și rezolve problema păcatului lor, și pentru toate acestea, Isus plângea.

În viața noastră sunt încă păcate nebiruite, care produc durere inimii lui Hristos și aruncă ocară asupra harului Său. Poporul Său, pentru care El a făcut totul, desconsideră harul Său, îl risipesc, refuzând să-și cumpere haine albe, aur curățit prin foc și alifie pentru ochi.

Nepregătirea poporului Său, desconsiderarea harului Său, este cauza prelungirii suferințelor pe pământ, seceta, foamea, războaiele, bolile, într-un anumit sens se datorează risipei de har a poporului Său. Pentru toate acestea, Isus Hristos, de asemenea, plânge.

El plânge pentru că puțini recunosc în ziua de „astăzi”, timpul cercetării lor și puțini își dau seama că va fi judecați și osândiți nu neapărat pentru călcările de lege, ci pentru refuzul persistent al harului mântuirii.

Isus plângea pentru urmările fizice ale păcatului.

A fost voia originală a lui Dumnezeu ca acest pământ să fie, plin ce fericire, liber de suferințe și moarte. Dar… a intervenit păcatul. Ființe morale libere au ales să se separe de Dumnezeu și să ducă un program de egoism.

Mergând singur și adâncit în meditații și rugăciune, Isus plângea. Povara durerilor veacurilor apăsa. El vedea suferința, întristarea, lacrimile și moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Izvorul lacrimilor Sale se revărsa, în timp ce dorea să aline toate suferinței. Toate durerile și moartea sunt o consecință a călcării legilor lui Dumnezeu.

Ori de câte ori călcăm o lege divină, facem să răsune o notă falsă în concertul armoniei al Universului și nu știm care vor fi consecințele faptei noastre; aparent neînsemnate.

Sănătatea este cel dintâi dintre toate lucrurile. Toate binecuvântările nu sunt de nici un folos pentru cel ce suferă, sănătatea corpului este ceva esențial pentru creșterea în har. Nervii sensibili ai creierului își pierd vigoarea prin solicitări bolnăvicioase. Ei se distribuie în tot organismul și sunt singurul mijloc prin care cerul comunică cu omul.

Orice agent extern sau intern care perturbă biocurenții în sistemul nervos, slăbesc energie puterilor vitale. Cât de important este de a păstra acest sanctuar – post de recepție – emisie – în cea mai perfectă ordine!

Isus plângea pentru urmările spirituale ale păcatului.

Cu milenii în urmă, prin comiterea păcatului, omul își vinde 19 părți din viață, din cele 20 pe care le avea și care reprezintă întregul dăruit de Dumnezeu, se apropie de marginea prăpastiei, se prinde de Lucifer și cade. Ce risipitor e omul!

Inima lui Dumnezeu a trebuit să plângă îndelung pentru degradarea spirituală a creaturilor Sale! Mintea omului nu a mai avut acea agerime pe cere ar fi avut-o dacă n-ar fi păcătuit, iar voința și hotărârile sale au devenit niște funii de nisip. Manifestările de violență, mândrie, ură și rodul unui dezechilibru spiritual, ca rezultat al păcatului în ființa umană, sensibilitatea și afecțiunea s-au pipernicit. Pentru toate acestea, Isus plângea, una din cele mai teribile urmări ale păcatului a fost suferința psihică, într-o lume atât de mult dezechilibrată, Dumnezeu este infinit de bun și plânge pentru atâtea fisuri de rațiuni (ale) civilizațiilor în succesiunea lor.

Câte lacrimi au secătuit ochii Săi, căci prea mulți n-au înțeles pe Creatorul și opera Lui. Istoria biblică este astfel nesocotită, oamenii negând existența lui Dumnezeu, și atribuind naturii putere nemărginită. Părăsind astfel ancora cea sigură, ei sunt lăsați să se zdrobească de toate stâncile necredinței.

Dar pentru rănile lor spirituale, Isus plângea…

TE  –  AI    DUS?

Te-ai dus să cauți pe cei ce plâng în noapte
Pe cei sărmani, de nimeni mângâiați
Ca din iubire să le spui în fapte
Tot focul dragostei de frați?

Te-ai dus să urci pe munți cu stânci abrupte
Sau să cobori prăpăstii de mormânt
A fost zdrobit și zace încă nefrânt?

Te-ai dus la cei ce n-au nici azi, nici mâine
La cei flămânzi, lipsiți de ajutor,
Ca să împărți cu ei un miez de pâine
Să te jertfești spre fericirea lor.

Te-ai dus și tu în tainica grădină
Să vezi pe Hrist cum luptă-n locul tău
E numai El, Se roagă și suspină
E părăsit în ceasul cel mai greu.

Te-ai dus să urci în umilință,
Pe drumul greu cu Domnul spre Calvar
Slăbit, abia Își poartă a Lui ființă
Și pentru, noi El moare-n chin amar

Te-ai dus să spui la toți marea iubire
Prin care astăzi noi ne mântuim
Curând, curând, El vine în mărire
Și este vremea să ne pregătim.

Te-ai dus, răspunde, dacă ai cuvinte
Și zi de zi, avântă-se mai sus
De nu, atunci, a fost, ține minte
Tu ești pierdut, și pentru veci te-ai dus.

1.    Atât la despărțire cât și la întâlniră, lacrimile, sunt nelipsite. Ele exprimă durere, dar și bucurie.

2.    Lacrima creștinului, este cea mai perfectă lentilă cu care vedem cerul deschis.

3.    Lacrimile sunt binefăcătoare. Ele fac ca ochiul să fie mai curat iar inima înduioșată.

4.    Lacrimile vorbesc tot așa de bine și încă mai bine de cât cuvintele. Copii mici exprimă totul prin lacrimi; durere, suferință, bucurie, lipsurile, foametea, setea, dorul de mamă, frica, frigul, oboseala etc.

5.    Omul e ca arborele pe care-l scuturi ca să-i cadă fructele. Omul niciodată nu e zguduit fără să nu-i pice lacrimi.

6.    Păcatul a deschis izvoarele lacrimilor, nimicirea lui va face să sece aceste izvoare.

–    Apocalipsa 21,4        – Isaia 25,8
–    Matei 5,4                – Zaharia 12,10
–    Ioan 11,35            – Luca 19,41
–    Psalm 126,5-6            – Ieremia 31,9

La confluența dintre prea mult rău trecut și prea mult bine ce va fi urmând, Isus plângea. El plângea pentru viitorul oamenilor, căci scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului nu va fi împlinit, decât atunci, când în sfârșit, pământul va fi locuința veșnică a celor mântuiți.

În patria cerească, Păstorul cel Bun își conduce turma la izvorul de apă și la pomul vieții. Acolo în câmpii pașnice, cu animale blânde, în această atmosferă de fericire, poporul lui Dumnezeu multă vreme peregrin și rătăcitor, va găsi un cămin. Durerea și lacrimile nu vor mai exista în atmosfera cerului. Nu va mai fi cunoscută oboseala, ci vom simți mereu prospețimea dimineții. Lumina soarelui va fi înlocuită cu o altă lumină – slava lui Dumnezeu și a Mielului. Acolo, în societatea aceasta sfântă, dragostea și simpatia sădite în suflet de însăși Dumnezeu, își vor găsi exercitarea cea mai curată și plăcută, și fericirea cu ființele sfinte, cu credincioșii din toate veacurile, care au fost răscumpărați, sunt legături care unesc laolaltă întreaga familie din cer și de pe pământ. În mijlocul adierilor ramurilor de palmieri, se aude dulce, o cântare de laudă; Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care s-a dat pe Sine. Pentru ca toate aceste făgăduințe să devină realitate și în dreptul oamenilor, Isus plângea.

Iar acum, când toate aceste minuni ne sunt atât de aproape, suntem chemați să mai facem un pas..."plângeți cu cei ce plâng, și bucurați-vă cu cei ce se bucură". Aceasta înseamnă să alegem și noi să avem Ghetsemaniul nostru, cununa noastră de spini, crucea noastră.
Înseamnă a urma pe Isus în căutarea suferințelor oamenilor, în găsirea căilor potrivite pentru a ajunge la inimile celor care au nevoie de pace și mângâiere, de speranță și mântuire.

Mai înseamnă a te socoti peregrin pe acest pământ și a privi mereu înainte spre Å¢ara cerească.

Aceasta înseamnă a primi harul mântuitor al clipei care să schimbe viața ta, de la păcat la neprihănire, care să facă din tine rodul acela care ține în mâini vestea cea bună a mântuirii, în mijlocul suferințelor, și încercărilor acestui pământ să te facă să strigi:

Slavă și glorie lui Dumnezeu pentru harul său.

Suflete drag, care ai fost în această după-amiază aici, lacrimile lui Isus curg încă pentru tine. Primește-I chemarea ca astfel la apropiata Sa revenire, alături de toți cei mântuiți să ai parte de cetatea cea minunată unde pentru veșnicie nu va mai fi nici țipăt, nici durere, nici… LACRIMI!…
Amin!

PILDA   SAMARITEANULUI   MILOS

Un învățător al legii s-a sculat să ispitească
Pe Isus cu o-ntrebare, vrând răspuns el să primească
El se adresă zicându-i: "Ce-aș putea să făptuiesc
Viața veșnică, ferice, să ajung s-o moștenesc?

Isus, luând cuvântu-i zise: "Tu în lege ce citești
Cum e scris, cum glăsuiește, ce îndemn în ea găsești?
El răspunse că în lege, el citi și scrie așa:
Să iubești, oricând pe Domnul cu toată inima ta!

Cu tot sufletul, puterea și cu tot cugetul tău.
Și pe-aproape ca pe tine să-l iubești oricând, mereu,
Bine ai răspuns îi zise lui ISUS, mergi, fă așa,
Și de viață cea eternă parte sigur vei avea.

Dar, cătând. îndreptățire o-ntrebare a mai pus
Căreia Isus pe dată i-a dat cuvenit răspuns:
Întrebarea fu aceasta: Spune-mi Doamne, Te-ntreb eu,
Spune-mi este mie-aproape dintre cei din jurul meu?

Dar Isus luând cuvântul povesti cu-un plăcut ton
Din Ierusalim la vale, a plecat spre Ierihon,
Un om căruia ‘nainte i-au ieșit niște tâlhari
Care l-au bătut zdrobidu-I, producându-i chinuri mari.

După aceea, ei plecat-au, dar l-au jefuit de tot
Au fugit lăsând în urmă pe sărman aproape mort
Pe-acel drum, în întâmplare, chiar un preot a trecut
Și privind nenorocirea el, de drumu-i și-a văzut.

Un Levit trecea de asemeni și spre el că a privit
Fără să-și abată pasul înspre cel năpăstuit
Și-a văzut de drum-nainte pe alăturea de el
Hotărât să nu se-abată fără să-i pese de el.

Un Samaritean și dânsul a trecut pe același drum
Și văzându-l, el de milă fu cuprins și oarecum
Către el venind aproape, rănile el a legat
Untdelemn și vin turnat-a și durerea i-a alinat.

Apoi, l-a urcat cu grijă pe slăbuțul său asin
La un han l-a dus și-acolo îngrijiri i-a dat din plin
Iar a doua zi drumețul înainte de-a pleca
Doi lei de-te și vorbit-a el hangiului:

Ai grijă de el, și tot ce vei mai cheltui apoi,
Să-ți plătesc, n-ai nici o grijă – când voi trece înapoi
Care dintre acești trei oare-a dat dovadă poți să spui?
Cel prădat pe cin’ simțit-a că a fost aproapele lui?
Zise-nvățătorul legii: "Cel ce-avu milă de el –
Iar Isus îi de-te sfatul: du-te fă și tu la fel!
Amin !

Material preluat de la www.intercer.net