CUPRINS:
1. Deschidere 52 str. 1
2. Rugăciune
3. Psalmul 23
4. COR: 77 CS
5. Poezie: Priveliște divină
6. Poezie: Când venit-ai Doamne
7. COR: Isus mi-e Păstor
8. Tema I: Bunul nostru Păstor
9. COR: Ps. 23
10. Poezie: Starea de acum
11. Tema: Domnul Isus Hristos – Păstorul cel bun
12. COR: Pe-o pajiște-n ceruri…
13. Tema: Și totuși…
14. COR: În staulul plin de lumină
15. Închidere 73 1.3
16. Rugăciune
17. COR: Condu-mă Tu
18. Postludiu – ieșire
"Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun își dă viața pentru oi…"
"Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și cum cunosc eu pe Tatăl și tu îmi dau viața pentru oi"…
Isus a găsit iarăși intrare la mintea ascultătorilor săi pe cărarea exemplelor cunoscute. El asemănase influența Duhului cu apa rece, înviorătoare. El se prezentase ca fiind Lumina, Izvorul vieții și al bucuriei pentru natură și pentru oameni.
Acum, într-un frumos tablou pastoral El reprezintă legătura Sa cu cei care cred în El. Nici un tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta și cuvintele lui Hristos i-a legat pentru totdeauna de Sine. Niciodată nu puteau ucenicii să vadă păstorii păscându-și turmele fără să-și amintească învățătura Mântuitorului. Ei urmau să vadă pe Hristos, în fiecare păstor credincios. Aveau să se vadă în fiecare o oaie neajutorată și slabă. (…) Dintre toate făpturile oaia este una din cele mai timide și neajutorate. În Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită, neîncetată. Și pe vremuri, la fel ca și acum, era puțină siguranță în afară de orașele întărite cu ziduri.
Tâlharii din triburile rătăcitoare, sau fiare de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să prădeze turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, știind că o făcea cu prețul vieții.
Iacob care păzise turmele lui Laban în pășunile din Haran, descriind propria muncă neobosită, zicea; "Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, și-mi fugea somnul de pe ochi." (Geneza 31,40)
În timp ce păstorul conducea turma sa peste înălțimile stâncoase, prin păduri și prin râpe sălbatice, către locurile ierboase de pe malul râului, în timp ce le supraveghea în munți în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari, având grijă duioasă față de cele bolnave și slabe, viața lui ajunge să fie una cu a lor. O alipire puternică și duioasă îl unește cu obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaște fiecare oaie. Fiecare are numele ei și răspunde la nume când o cheamă păstorul.
După cum un păstor pământesc își cunoaște oile, tot astfel Păstorul Divin își cunoaște turma răspândită în toată lumea. "Voi, turma Mea, turma pășunii Mele sunteți oamenii, și Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu."
Isus zice: "Te chem pe nume; ești al Meu." Te-am săpat pe palmele Mele" (Ezechiel 34,31 Isaia 49,16)
Isus ne cunoaște pe fiecare în parte și are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaște pe toți pe nume. Cunoaște chiar casa în care locuim și pe fiecare din cei ce o ocupă.(…)
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus, ca și când el ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia îi mișcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a trage pe toți oamenii la Sine. El le zice: "Urmați-Mi!", iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor pentru a-i atrage să vină la El. Mulți nu se lasă atrași. Isus știe de asemenea cine primește cu voie bună chemarea Sa și este gata să vină sub supravegherea Sa de Păstor. El zice: "Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine." El are grijă de fiecare în parte ca și cum n-ar mai fi alta pe fața pământului.
"El își cheamă oile pe nume și le scoate afară din staul și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul".
Păstorul oriental nu silește la drum oile. El nu folosește forța sau teama, ci mergând înainte, le cheamă. Ele cunosc glasul lui și ascultă de chemarea Lui.
Tot astfel face și Mântuitorul Păstor cu oile Sale. Scriptura zice: "Ai povățuit pe poporul Tău ca pe o turmă prin mâna lui Moise și Aaron."
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veșnice face pe ucenicii lui Hristos să-l urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos descoperită în umblările Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, și privirea lui atrage liniște și supune sufletul.
Iubirea se trezește în inima celor ce privesc. Ei aud glasul Lui și-i urmează.
După cum Păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutățile drumului, tot astfel procedează și Isus cu poporul Său: "După ce și-a scos afară toate oile merge înaintea lor".
Calea către cer este consacrată de urmele Mântuitorului, cărarea poate fi prăpăstioasă sau aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta, picioarele Sale au călcat și îndoit spinii pentru a face calea mai ușoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemați noi să o purtăm, El a purtat-o mai înainte. Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preț în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă numai unul, singur ar fi fost mântuit în Împărăția Sa.
El nu va părăsi niciodată pe acel pentru care a murit.(…) În toate încercările noastre avem un ajutor care nu lipsește niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul și să fim în cele din urmă zdrobiți sub poveri și întristare.
Isus parcă ne-ar spune: "Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale, și Eu am plâns. Durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om, le cunosc. Nu gândi că ești singur și părăsit. Deși suferința ta nu mișcă nici o coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ. Privește la mine și vei trăi. "Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine" – Isaia 54,10. (cap.52 din HLL pag.466 – 473)
DOMNUL ISUS HRISTOS – PĂ‚STORUL CEL BUN
Acela care nu s-a întrebat în mod serios, cine-i Isus – încă nu și-a pus la încercare posibilitățile minunat ale minții.
A-L cunoaște pe Isus înseamnă însăși rostul existenței omului. Din cunoaștere sau necunoașterea Lui, apare tabloul conflictual dintre cei ce i-o neagă existența și cei ce i-o afirmă. Omenirea se desparte în diferențe diametrale și omul este sfâșiat în intimitatea sa de sabia responsabilității, mistuit de focul alegerii personale. Isus, pentru unii ocară, pentru alții slavă, pentru unii nebunie, pentru alții înțelepciune, este singurul principiu spre veșnicie al omenirii și marea necesitate de ajungere acasă în familia Universului…
În legătură cu Isus, ce tablou ni se înfățișează? Mulțimi aleargă la El, mulțimi fug de El, gloate Îl întâmpină cu cântece triumfale, gloate Îl alungă cu pietre…
Totul este o mișcare imensă pentru sau împotriva Sa și fiecare participă la această mare dramă ce se desfășoară sub privirile îngerilor.
Cine este Isus pentru lume?
Cine este Isus pentru mine?
Isus de astă dată este, Păstorul cel Bun care a părăsit cerul pentru a căuta oaia cea pierdută, cea neascultătoare, cea nerecunoscătoare…
Recunoscând autenticitatea revelației Sfintei Scripturi referitor la Domnul Isus, cu ocazia botezului Său, Evanghelistul Matei în capitolul 3, ne-a lăsat moștenire următoarele: "Și un glas s-a auzit din cer zicând: "Acesta este Fiul Meu prea iubit în care-Mi găsesc plăcerea…"
Recunoașterea aceasta de rudenie, făcută publică aparține lui Dumnezeu Tatăl. Ea este una din multele descoperiri ale lui Dumnezeu către Fiul Său consemnate în Biblie.
Ioan Botezătorul face cunoștință oamenilor cu Isus în felul următor: – Ioan capitolul 1: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii"…
Apostolul Petru se adresează poporului ales și prin el tuturor popoarelor, tuturor oamenilor până la sfârșitul istoriei. El zice despre Isus: "În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți".
Însuși Domnul Hristos în epistola apostolului Ioan 10:11 spune: "Eu sunt Păstorul cel Bun! Păstorul cel bun își dă viața pentru oile Sale!"
Prin această uimitoare mărturisire de credință suntem legați de Isus și noi întru izbăvire și mântuire!" Isus devine puterea salvării noastre din moarte prin actul Său de acceptare a morții Sale pe cruce.
Întrebarea care oricât am vrea să nu ne-o punem, s-o ținem departe de conștiința noastră, este: "Merităm noi intervenția divină? Eram noi vrednici de jertfa Domnului Isus?"…
Ce putem spune despre noi, puși față în față cu coborârea Lui până-n adâncul durerilor noastre spre a ni le purta?
Ce fărâmă printre minunile Universului este pământul nostru?
Ce este omul în existența lui Dumnezeu fără de număr, – numărul îngerilor și locuitorilor de Isus?…
Cunoscând dimensiunile de neluat în seamă ale acestei particule ce se chemă, Pământ, față de restul infinit, ne întrebăm uimiți: "Este posibil ca pământul să pună probleme Universului?" E cu putință ca omul să tulbure liniștea Universului?
Măreția fără glas desfășurată în opera de Creațiune ne încântă. Perfecțiunea rotirii lucrurilor în mișcarea lor veșnică ne uimește. Dar în timp ce contemplăm acele minuni pe care numai Fiul lui Dumnezeu le poate desfășura prin puterea Sa, apare o întruchipare a tot ce este mai măreț: jertfa, sacrificiul și chemarea Sa plină de iubire: "Veniți la Mine. Eu din iubire m-am jertfit pentru voi! Veniți să vă conduc Eu, Păstorul cel Bun pentru că Eu vă cunosc pe fiecare pe nume, v-am săpat pe palmele Mele, de ce șovăiți?De ce întârziați să-mi urmați? Veniți la Mine!!!"
Și totuși până și în privința singurului Salvator Isus – omul este chemat să aleagă.
Dacă am cerceta adâncul inimii ce refuză pe Hristos am găsi că fuga de El nu are loc pentru că existența divinității deranjează.
Nu se fuge pentru că Hristos este dovedit că nu există ci că El, ciudat, nu este dorit să existe.
Negarea lui Isus de către om, fuga de El nu se face dintr-o lipsă a dovezilor despre El, ci printr-un refuz personal de care este și va fi responsabil. Tentat să comunice cu infinitul, chiar necredinciosul declară prin această tendință prezența în sine a nevoii de infinit.
Adevărul limitat din om strigă după adevărul deplin, după Ființa Supremă care îi poate comunica acest adevăr. Omul își dă bine seama că pentru apariția sa ca existență, a fost nevoie de o informație originară, de o comunicare de obârșie, de un cuvânt de geneză. Natura vorbește din ce în ce mai convingător în favoarea genezei divine.
Toate descoperirile umane, vestesc lumii cu sunet de trâmbiță că Cineva a creat viața. Omul își permite însă ipoteze.
Creațiunea este atât de evidentă, încât pentru a accepta altceva, omul trebuie să închidă ochii, să accepte pe întuneric, scufundat în voia valurilor întâmplării. Jertfa lui Hristos este așa de reală, dragostea Lui atât de prezentă că nimeni nu se poate acuza.
S-a spart pe cruce frumosul, marele vas de alabastru ceresc și mireasma mântuirii prin Isus, s-a răspândit printre oameni pe întregul pământ, devenind respirație lumii spre viață. Dar până și această imensă risipă de dragoste poate fi primită sau refuzată de către om.
La răscrucea hotărârilor veșnice se află tot el – OMUL! – Omul săpat în palmele iubirii lui Hristos, este întrebat – să răspundă, este chemat – să aleagă!Ce va alege?Cum va răspunde?
Drumul cel mai sigur spre cunoașterea lui Isus este efortul personal prin studiu cu devoțiune, susținut de rugi de implorare a luminii spre înțelegere.Argument se va adăuga la argument, motiv la motiv, până ce sufletul copleșit de măreția adevărului va hotărî alegerea noastră, astfel încât Isus Mântuitorul lumii să devină și pentru noi Mântuitorul personal care ne pregătește Veșnicia.
Ajută-ne Doamne, Păstor credincios să Te urmăm cu încredere și iubire pentru slava Ta și fericirea noastră!
Amin!
ATÂT DE APROAPE DE DOMNUL
Frunzele pomului vieții foșnesc lângă mine…
Frânturi din minunile cerului,
Șoapte…
Fructele-s coapte…
"Fă Doamne să treacă mai iute
Și-această ultimă clipă
Ce-a mai rămas din noapte!"…
Atât sunt de aproape de Domnul…
Pe porți și pe turnuri,
Pe Templul de aur,
Cetatea cea sfântă
îmi cheamă privirea.
Îngerul, gata să strige
că-ncepe vecia
îmi cere iubirea…
Întărește-mi peste abisuri ultimul pas,
Fă Doamne să-fi fie deplină jertfirea!
Atât de aproape de Domnul!…
Simt Legea divină cum arde-n dreptate,
Simt Sabatul;
Coroana și miezul lui
fac așa de aproape toate,
Și-așa de-adevărate
Că îndrăznesc în rugă
din nou să Te invoc:
"Fă-mi Doamne-n Casa Ta și suie loc!"
Atât de aproape de Domnul!
Simt graba Lui venind spre-a mea găsire,
Și glas de biruință
ca glasul multor ape,
Și, încă simt mai mult decât orice
Că El Păstorul
vine să mă scape!
Inima mea, sperat-ai vreodată
de Domnul să fim așa de-aproape?
Așa de aproape?
RUGĂ‚
Sunt firul de iarbă, o Doamne, stingher
Ce ruga mi-o-nalț printre lespezi de cer
Sunt stropul de rouă ce tremură-n zori
Un cântec în ochi și pe buze doar flori
Sunt plâns de mestecă-n cu trunchiul fragil
Cu scoarța ca umed obraz de copil,
Sunt orga pădurilor aspre de vânt
Foșnind registre mă-ndeamnă să-ți cânt.
Sunt steaua ce-adună lumină trudit
S-ajungă la Tine ecoul șoptit
Sunt mielul ce-așteaptă Păstoru-al găsi
La mica Sa turmă milos a-l primi
Rănit și târziu de-un apus sângerat
Durerea în lutu-mi de om a crestat
Sunt suflet plăpând.
Suspinând, ruga mea
El tremur de frunză,
de rouă,
de stea….
EL ȘTIE…
El știe durerea-ți oricât de adâncă,
El știe când toate parcă-ți merg rău,
Și știe când pieptu-i de-oftat se frământă
Când e plin de lacrimi și stins ochiul tău…
El știe când singur tu stai trist pe lume
El cunoaște totul, știe ce dorești,
Da, El te iubește și dorește foarte.
Ca să-L cunoști și tu, și tu să-L iubești.
El îți poartă grija când ispita vine,
Și când te-asaltează lumea cu-ale ei…
Când de slăbiciune pașii-ți sunt nesiguri,
Și stau să te-abată-n nepermise căi.
El plânge cu tine
Când jos te doboară cercarea în care singur ai intrat
Și vrea ca de-acolo să te ridici iară,
Să te-avânți în luptă, ca un bun soldat.
El mult te iubește, da, El te ajută,
Și e lângă tine de veghe mereu,
Că El și-a dat viața ca să te salveze
Și-a dat pentru tine scump sângele Său.
Și-ntreb tu: "El cine-I?"
Și: "Cum se numește"?
O, El are-un nume cu mult mai presus
Decât orice nume pe pământ și-n ceruri
Căci El e Păstorul, Bunul Domn Isus!
RUGĂ‚
Rătăcitor cu ochii-n lacrimi,
Cu mersul istovit de cale,
Mă plec neputincios o Doamne
În fața îndurării Tale
În drum mi se desfac prăpăstii
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu, pe genunchi spre Tine caut
Părinte-orânduie-mi cărarea!"
În pieptu-mi zbuciumat de trudă
Eu simt ispitele cum sapă
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletu-mi se-adapă!…
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă
În veci spre dragostea-Å¢i eternă
Tu Doamne, văzul meu îndreaptă!
Dezleagă minții mele calea
Și legea dinaintea firii
Sădește-n gândul meu de-apururi
Tăria veche a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul vieții înflorite
Dă-mi și odihna cea de taină
Ființei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Și de durerea altor inimi
Învață-mă să pot a plânge
Nu păsul meu să mă cuprindă
Să-mi facă clipele mai grele
Ci jalea unei lumi s-ajungă
Să plângă-n lacrimile mele!
MĂ‚SURA IUBIRII
Iată-mă Doamne de Tine aproape
Fir de nisip între ceruri și ape
Glasu-Å¢i mă cheamă prin nemărginire
Cu-atâta iubire, cu-atâta iubire
Chemarea-n cărările vieții pătrunde
Dar gândul prin arbori de vânt se ascunde
Când teama cu umbrele reci mă cuprinde
Cu brațele Tale ca valuri mă prinde
Toiag de speranță spre mine apleacă
Și sufletu-mi gol cu lumină-l îmbracă
În zorile zilei cu glas de iubire
Mă caută iarăși prin nemărginire.
Fir de nisip
Între ceruri și ape
Iată-mă Doamne de Tine aproape!
Material preluat de la www.intercer.net
