.
Din nou am bucuria sa va spun "bun venit" la masa bogata a Evangheliei, la hrana pe care Dumnezeu a pregatit-o pentru inima si mintea celor ce doresc sa patrunda si sa primeasca cuvintele Sale. Astazi ne gasim cu studiile noastre din cartea proorocului Daniel la capitolul 4.
Dupa cum am vazut în capitolul 2 dupa viziunea marelui chip pe care împaratul Nebucadnetar l-a vazut într-un vis, a urmat capitolul 3 al carui continut la prima vedere parea sa fi avut prea putin de a face cu profetia. Intamplarea cu cei trei tineri evrei care, datorita credinciosiei si statorniciei lor de a asculta de legea lui Dumnezeu, au refuzat sa se închine chipului masiv de aur pe care l-a înaltat împaratul si sa-i aduca omagii în rand cu ceilalti demnitari ai imperiului, am descoperit ca este mai mult decat o pagina de istorie.
Aceasta întamplare este un fel de pregustare cu caracter profetic a acelor descoperite de Duhul lui Dumnezeu în Apocalipsa 13. Asa, ca pe vremea Babilonului antic, care prin forta a supus popoare si le-a îngenunchiat în campia Dura în fata unui chip, al unui semn al autoritatii imperiale, cerand o închinare deplina sub amenintarea cu moartea, tot asa se vor întampla lucrurile si în ultima parte a istoriei lumii, ne spune capitolul 13 din Apocalipsa. Babilonul spiritual al ultimelor zile în care va trona fiara si proorocul mincinos vor face o icoana fiarei dintai si vor cere tuturor locuitorilor pamantului sub amenintarea pedepsei capitale, nimic altceva decat o închinare deplina atat de natura mintala cat si de natura fizica, practica.
Cine va rezista presiunii? Cine va sta atunci neclintit de partea ascultarii de poruncile lui Dumnezeu? Cine vor fi aceia despre care Duhul lui Dumnezeu va spune cat de curand "Iata, aici este rabdarea sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus". Acolo, în campia Dura, porunca divina care se punea în discutie si care se cerea sa fie calcata era porunca 2-a din cele 10, care interzice categoric nu numai confectionarea idolilor ci si închinarea la ei.
Acum însa, în ultima mare confruntare si verificarea credinciosiei de la sfarsitul istoriei, chestiunea în discutie va fi nu porunca a 2-a ci a 4-a. Cea de a 4-a porunca din cele 10 este singura porunca prin care noi declaram ca Iisus Christos este Creatorul si Rascumparatorul nostru. Ea ne cere sa serbam Sabatul Domnului, adevarata zi de odihna, adevaratul semn al legaturii noastre cu Iisus. El a creat totul în sase zile iar în ziua a saptea S-a odihnit asezand asupra acestei zile binecuvantari speciale. Tot astfel la Golgota, Iisus a lucrat mantuirea noastra, recrearea noastra dupa chipul lui Dumnezeu si în ziua a saptea S-a odihnit, întarind si îmbogatind si mai mult importanta zilei Domnului în viata celor credinciosi. In ultimele zile ale istoriei, si aceasta cat de curand, fiecare va fi chemat sa aleaga între adevaratul Sabat al Domnului si Sabatul fals, între poruncile lui Dumnezeu si poruncile oamenilor, între adevarata închinare si acea închinare generata de teama sau de dorinta de a fi pe placul multimii.
Cum spuneam, în capitolul 2 din Daniel, avem o schita profetica a istoriei, a puterilor imperiale care vor stapani arena lumii. Tot asa si în capitolul 3, avem o schita profetica a caracterului moral al acestor puteri. In capitolul 2 se subliniaza cum imperiu dupa imperiu se ridica si apune în faldurile istoriei, unul dupa altul pana cand toate în cele din urma vor fi spulberate de aratarea împaratiei lui Dumnezeu. Dar care avea sa fie caracterul si spiritul care va domina si va lucra în fiecare din acele imperii omenesti? Aceasta ne este aratat nu în capitolul 2 ci în capitolul 3 si anume: un spirit de înaltare de sine, un spirit de sfidare si de hula la adresa lui Dumnezeu, Singurul care merita închinarea si cinstirea noastra, cat si un spirit de ura si vrajmasie de moarte împotriva adevaratilor copii ai lui Dumnezeu care aleg sa asculte mai degraba de poruncile divine decat de poruncile împaratilor.
Capitolele 3-6 ne prezinta patru întamplari cu caracter istoric si ele au fost asezate în mod intentionat între cele doua panorame profetice ale capitolelor 2 si 7 cu scopul de a scoate la iveala caracterul moral si spiritual al puterilor care vor stapani lumea, în capitolul 3 ne-a fost prezentat caracterul moral al religiei lumii, al religiei gloatei. Cui se vor închina gloatele si în ce fel? Aceasta va fi o religie în care omul si nu Dumnezeu va ocupa locul numarul 1. Istoria lumii, în lumina profetiei, merge evident spre totalitarism si nu spre democratie. Curand, potrivit cu profetia paralela din Apocalipsa 13, întreaga lume va fi condusa de o singura putere totalitara care va folosi religia cu scopul de a stapani si obtine supunere totala si neconditionata a întregii lumi.
Dar, pentru Dumnezeu, asa cum ne-a descoperit capitolul 3, acele vremuri crancene pentru religie vor fi de fapt ocazia Sa de aur de a-Si dovedi puterea si statornicia dragostei Sale fata de toti aceia care aleg sa-L slujeasca cu adevarat stand de partea principiilor Sale. Iar pe de alta parte, aceleasi vremuri crancene vor face o cernere în randurile omenirii scotand în evidenta ca într-o vitrina a credintei, pe toti cei ce sunt cu toata inima de partea lui Iisus. In capitolul 1 si 2 observam cum întelepciunea lui Dumnezeu însoteste pe cei ce se aseaza de partea lui Dumnezeu în ascultare deplina de El. Atunci cand Daniel a descoperit si talcuit visul împaratului acea ocazie a fost o adevarata demonstratie a întelepciunii lui Dumnezeu. Acum, în capitolul 3, avem în plus o demonstratie a puterii lui Dumnezeu în ceasul de criza al copiilor Sai. Asa va fi si la vremea cand cortina va cadea peste ultimele scene ale istoriei lumii. In acele ceasuri finale, copiii lui Dumnezeu vor fi aruncati în cuptorul celor mai aspre încercari si suferinte din pricina credintei lor. Dar puterea divina va fi din nou la lucru în vederea salvarii lor. Ce minunata asigurare divina!
Sa ne întoarcem acum privirea spre capitolul 4. Este oare acest capitol o simpla pagina de istorie? Este el o simpla dezvaluire extrasa din jurnalul intim al lui Nebucadnetar? Ati citit acest capitol? Nu v-ati întrebat: "Oare ce ne priveste pe noi cele scrise aici?" Cuvantul ne spune în capitolul 4, ca si cum însusi Nebucadnetar ar vorbi, cum acest împarat, ajuns în culmea carierei sale imperiale, în culmea bunastarii si gloriei, a primit din nou o descoperire divina prin intermediul unui vis. Dar, nu un vis de duzina peste care poti trece nepasator, ci un vis care i-a starnit tot felul de întrebari, care nu i-a mai dat pace si care, pe masura ce mintea lui staruia asupra lui îi umplea inima de groaza. Atunci împaratul porunci sa vina înaintea sa sfetnicii, înteleptii cei mai de seama ai imperiului. Dar, de îndata ce acesti vrajitori, cititori în stele si ghicitori au aflat visul si li s-a cerut apoi o talcuire grabnica, din nou neputinciosia lor a fost demascata. Ei n-au putut oferi împaratului nici o talcuire. La urma de tot s-a înfatisat înaintea împaratului si Daniel.
Din nou Daniel, ultima scapare a împaratului. Din nou copilul lui Dumnezeu cu acea întelepciune, cu acea pace si forta de patrundere care i-au fost date de Dumnezeu, devine singurul refugiu la care alearga omul de societate, omul încarcat de bogatii, de faima si de toate satisfactiile vietii, dar, omul fara Dumnezeu si fara nici o ancora a vietii. Si împaratul începe sa-i depene visul zicand: "Ma uitam, si iata ca în mijlocul pamantului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a facut mare si puternic; varful lui se înalta pana la ceruri si se vedea de la marginile întregului pamant. Frunza lui era frumoasa si avea roade multe. In el se gasea hrana pentru toti. Fiarele campului se adaposteau sub umbra lui, pasarile cerului îsi faceau cuibul în ramurile lui si orice faptura vie se hranea din el. In vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, ma uitam si iata ca s-a coborat din ceruri un strajer sfant. El a strigat cu putere si a vorbit asa: "Taiati copacul si rupeti ramurile. Scuturati-i frunza si risipiti-i roadele. Fugariti fiarele de sub el si pasarile din ramurile lui. Dar trunchiul cu radacinile lui lasati-l în pamant si legati-l cu lanturi de fier si de arama în iarba de pe camp ca sa fie udat de roua cerului si sa fie la un loc cu fiarele în iarba pamantului. Inima lui de om i se va preface într-o inima de fiara si vor trece sapte vremuri peste el. Hotararea aceasta a fost luata în sfatul strajerilor si pusa la cale înaintea sfintilor ca sa stie cei vii ca Cel Prea înalt stapaneste peste împaratia oamenilor, ca o da cui îi place si înalta pe ea pe cel mai de jos dintre oameni". Un vis cu un mesaj divin.
Fara nicio îndoiala ca asa si trebuia sa fie. Pana si Nebucadnetar, în paganismul lui, simtea ca aici este vorba de ceva mai mult decat un simplu vis, un fel de joc al gandurilor unui om care s-a cufundat într-un somn adanc. El întelegea din elementele visului ca o solie foarte importanta îi fusese transmisa de cer prin acel vis, deoarece visul l-a înspaimantat si l-a umplut de groaza. Nu mai putin a fost groaza si tulburarea pe care însusi Daniel a simtit-o. Fire deschisa, cinstita, care nu practica arta prefacatoriei, el nu a putut sa stearga de pe chipul sau uimirea, tulburarea, asa ca împaratul i-a spus: "Belsatare, sa nu te tulbure visul si talcuirea".
La toata teama lui provocata de vis împaratul adauga acum si teama de a nu i se spune adevarul, teama ca nu cumva Daniel, din dorinta de a-l menaja, sa încerce sa-i serveasca o talcuire cat mai dulce, cat mai suportabila. Insa Daniel, care prin descoperire divina instantanee a înteles mesajul cerului pentru stapanul sau, este hotarat sa spuna tot adevarul, este hotarat sa fie cu adevarat portvocea lui Dumnezeu, instrumentul omenesc în mana divinitatii în vederea salvarii acelui om care, evident prezenta înca un interes deosebit pentru cer. Daca cerul îi arata acestui om atat de înstrainat de Dumnezeu atata consideratie si dragoste, cu ce cuvinte m-as putea apropia de inima lui pentru a-l face sa înteleaga ca Dumnezeu nu-i este nicidecum un vrajmas? se întreba Daniel.
Priviti cu ce cuvinte calde, prietenesti se adresa Daniel împaratului: "Domnul meu. Visul acesta sa fie pentru vrajmasii tai si talcuirea lui pentru potrivnicii tai. Copacul cel mare pe care l-ai vazut care se facuse atat de mare si puternic încat i se înalta varful pana la ceruri si se vedea de la toate capetele pamantului, copacul acesta ale carui frunze erau atat de frumoase si care avea roade atat de multe si în care era hrana pentru toti, sub care se adaposteau fiarele campului si în ramurile caruia îsi faceau cuibul pasarile cerului, esti tu împarate, care ai ajuns mare si puternic a carui marime a crescut si s-a înaltat pana la ceruri si a carui stapanire se întinde pana la marginile pamantului. Imparatul a vazut pe un strajer sfant coborandu-se si zicand: "Taiati copacul si nimiciti-l, dar trunchiul cu radacinile lui lasati-l în pamant si legati-l cu lanturi de fier si de arama ca sa stea la un loc cu fiarele cîmpului pana vor trece sapte vremuri peste el".
Iata talcuirea acestui fapt împarate. Iata hotararea Celui Prea Inalt care se va împlini asupra domnului meu împaratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele campului si-ti vor da sa mananci iarba ca la boi. Vei fi udat de roua cerului si sapte vremi vor trece peste tine pana vei cunoaste ca Cel Prea Inalt stapaneste peste împaratia oamenilor si o da cui vrea. Porunca sa lase trunchiul cu radacinile copacului înseamna ca împaratia ta îti va ramanea tie îndata ce vei recunoaste stapanirea Celui ce este în ceruri. De aceea împarate, placa-ti sfatul meu. Pune capat pacatelor tale si traieste în neprihanire; rupe-o cu nelegiuirile tale si ai mila de cei nenorociti si poate ca ti se va prelungi fericirea". O, daca împaratul s-ar fi plecat sa primeasca sfatul prietenesc al copilului lui Dummnezeu! Dar, din pacate, asa cum vom vedea în comentariul urmator, împaratul a continuat sa paseasca pe calea pe care pasise toata viata, împlinind doar voia gandurilor sale si respingand voia lui Dumnezeu.
Dar în aceasta întamplare este mai mult decat un crampei din istoria unui împarat, este mai mult decat o întamplare palpitanta plina de semnificatii si lectii pentru noi cei de azi. Cartea lui Daniel, sa ne aducem mereu aminte, este o carte profetica în care toate aceste rapoarte istorice sunt niste adevarate solii profetice pentru timpul nostru. Astfel, în lumina profetiei, Nebucadnetar ca împarat al Babilonului este reprezentantul puterilor acestui pamant. Dar nu numai atat. El este întruchiparea eforturilor de totdeauna ale omenirii de a se ridica pe scara fericirii si bunastarii, a puterii si stapanirii, eforturi care vor continua si vor cunoaste o ascensiune uluitoare pana în clipa cand Imparatia Domnului Christos se va arata si se va aseza în locul tuturor împaratiilor si puterilor omenesti.
Asa cum Nebucadnetar a repurtat numai succese în cucerirea întregii lumi si în unirea tuturor popoarelor de sub carmuirea sa sub un singur sistem, de guvernare mare si puternic, întins si totalitar, tot astfel, ne arata Biblia ca, mergand spre încheierea istoriei toate puterile pamantului vor fi adunate într-un singur manunchi, într-un singur sistem unic de guvernare pe care Cuvantul lui Dumnezeu îl numeste la fel "Babilon".
Acest sistem va garanta omenirii prosperitate ca rezultat al supunerii si harniciei tuturor, încetarea oricaror razboaie, un timp în care sa nu mai fie saracie, lupta pentru existenta, discordie între natiuni, ci un timp în care toate visele de aur ale omenirii sa-si gaseasca în sfarsit împlinirea. Atunci însa cand aceste vise vor prinde viata, întocmai ca si în cazul lui Nebucadnetar, mandria omului va atinge cota maxima. Omenirea îsi va închipui ca toate acele minunate realizari se datoreaza educatiei, stiintei, întelepciunii omenesti, puterii omului de a dezlega tainele naturii si capacitatii sale de a înhama la carul întreprinderilor omenesti toate acele cuceriri tehnice.
Dar, în aceeasi masura în care omenirea va simti ca a atins culmea viselor ei de fericire, ea se va desprinde de mana lui Dumnezeu, va pierde legatura cu cerul si flacara credintei multora se va stinge. De aceea Domnul Iisus a întrebat la un moment dat: "Dar, cand va veni Fiul Omului, va gasi El credinta pe pamant?" Sfintele Scripturi sunt pline de descrieri ale lumii din vremea sfarsitului cand omenirea care va crede ca a atins cea mai înalta treapta a dezvoltarii ei a succesului, sa afle ca totul nu este decat asemenea unei case zidite pe nisip, care nu poate rezista. In acele vremuri de pe urma multi vor gusta fructele amare ale dezamagirii si pierderii oricarei încrederi în capacitatea omului de a-si fauri singur fericirea. Si în disperarea si umilinta lor îsi vor întoarce din nou privirile spre Iisus ca fiind Singurul care poate sa ne asigure pacea, fericirea, lumina, apa si pîinea vietii.
Un vis urat nascut în plina bunastare, siguranta, pace, un vis nascut într-un palat al linistii si fericirii un palat în care nu mai este nevoie sa te rogi pentru painea cea de toate zilele, pentru protectie divina, pentru siguranta zilei de maine. Un palat în care sa ai totul, sa te lafaiesti în toate si din care sa lipseasca Dumnezeu cu deranjul Lui permanent. Oare nu acesta este visul omului? Daca în capitolul 3 ni s-a vorbit despre natura dominanta, totalitara a Babilonului spiritual al zilelor din urma în materie de religie, despre impunerea închinarii la ceea ce stapanitorul acestei lumi va decide, de data aceasta în capitolul 4 avem o descriere cum nu se poate mai vie, mai sugestiva a starii societatii din vremea sfarsitului, a starilor de lucruri care vor domina gandirea si inima oamenilor.
Intreaga omenire se va închina în fata propriilor ei realizari, ridicand la grad de cult închinarea înaintea spiritului uman. Dar strajerul cel sfant a fost atunci si va fi mereu la datorie, la postul sau, coborand la adevaratele proportii pe omul care îndraznise sa se aseze pe sine în locul lui Dumnezeu si sa-si aduca slava si închinare pentru propriile sale fapte. Acela care se înalta, ne spune cuvantul Scripturii, va fi smerit. Acela care trece dincolo de granitele propriei sale existente, privindu-se mai presus de ceea ce este, o creatura a mainilor lui Dumnezeu, acela trebuie sa cunoasca în cele din urma atingerea mainii divine, nuiaua înteleptitoare a pedepselor cerului. "Eu sunt Domnul, acesta este numele Meu, zice Dumnezeu. Si slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor."
Iubite cititor. Noi stam cu totii în preajma unor vremuri neînchipuit de solemne. Omenirea, ca si pomul din visul lui Nebucadnetar îsi va înalta varful pana la ceruri îndraznind sa puna totul în seama omului. Curand societatea noastra se va îmbata cu vinul arogantei, mandriei si sfidarii lui Dumnezeu. Preocupata de idealuri strict materiale, de ambitii desarte si planuri egoiste, omenirea zilelor din urma se va îndeparta de Dumnezeu, îl va izgoni din viata ei.
Azi sunt semne atat de clare ca omenirea deja s-a angajat pe acest drum si ca a si început sa culeaga roadele mandriei ei. Oare nu este chiar acum ceasul cand trebuie sa ne întoarcem privirea, inima, viata si umblarea noastra spre Dumnezeu recunoscand în orice clipa: ‘Doamne, noi suntem ai Tai, Tu ne-ai creat si tot Tu ne-ai rascumparat din pacat prin jertfa dragostei Tale, jertfa Fiului Tau. Doamne, iata ca tot ce suntem si tot ce avem îti apartine numai Tie. De aceea dorim ca Tu sa fii Stapanul vietilor noastre, Tu sa fii calauza si puterea noastra, Tu sa fii pricina laudelor noastre. Vrem sa traim pentru Tine si pentru vesnica Ta împaratie si nu pentru aceasta lume. Vrem sa traim pentru ca sa Te laudam si atunci cand Te vom vedea în toata slava Ta. Ajuta-ne la aceasta în numele si prin meritele Domnului nostru Iisus Christos. Amin!
Pastor Octavian Cureteu
