Enoh si Ilie, conceptia timpurie. – Cea mai timpurie conceptie cu privire la cei doi martori din Apocalipsa 11 a fost cea a celor doua persoane vii – probabil Enoh si Ilie – venind inapoi pe pamant pentru a da marturie. Se crede ca Tertulian (aprox. 160-aprox. 240) ar fi facut o astfel de explicatie, la fel ca si Hippolytus (mort c. 236), care a trait tot in secolul al treilea, si Ambrozie, care a trait in secolul al patrulea. Apoi majoritatea exegetilor incepand cu Primasius, din secolul al VI-lea, si Ubertino de Casale, in al XIV-lea, au mers pe aceeasi linie – sutinand ca e vorba de Enoh si Ilie predicand pocainta. Au aparut insa unele schimbari. Benedictinul Berengaud sugera ca martorii sunt "slujbasii crestini". Ioachim de Toris (secolul al XII-lea) considera ca este vorba de doua ordine spirituale care vor aparea.
"Trei zile si jumatate" socotite ca trei ani si jumatate. – Cel putin sase interpreti, printre care Tichonicus (aprox. 380) si Pierre Jean d’Olivi (mort in 1298), au folosit principiul an-zi, dincolo de aplicatia celor 70 de "saptamani de ani" a lui Theodoret, la cele trei "zile" si jumatate ale martorilor.
Progres in conceptia cu privire la cele doua testamente. – Pe de alta parte, Bruno de Segni, din secolul al XII-lea, a introdus o noua conceptie – ca cei doi martori, pe langa Enoh si Ilie, sunt din punct de vedere spiritual invatatii bisericii, intariti de cele doua testamente ale Sfintei Scripturi, care sunt martorii Domnului.
In 1305, Ubertino de Casale, un conducator al miscarii Spiritualilor, l-a acuzat pe Papa Bonifacio VIII ca este "Antihristul mistic". Desi inca ii considera pe cei doi martori ca fiind Enoh si Ilie, care aveau sa fie ucisi de viitorul "Antihrist vizibil", el ii vedea si din punct de vedere spiritual, ca fiind Francis si Dominic, reprezentati prin ordinele lor calugaresti, persecutati de "Antihristul mistic". In vremea aceea circulau ambele conceptii.
Invatatura Reformei cu privire la martori. – In decursul urmatoarelor doua secole, pana la Reforma Protestanta, gasim interpretarea figurata, cu Enoh si Ilie (tratatul lollard The Lantern of the World, c. 1400) sau cu venirea lui Ilie (Matthias de Janow, c. 1380) la predicatorii din zilele de pe urma.
Pe de alta parte, Heinrich Bullinger considera ca martorii ii reprezinta pe martirii ucisi cu cruzime de catre Antihristul papal. Mai tarziu un comentariu la Apocalipsa (1558), atribuit lui Johann Funck, a prezentat cu indrazneala parerea ca cei doi martori sunt Vechiul si Noul Testament. Matthias Flacius (1520-1575), primul istoric bisericesc protestant, afirma acelasi lucru, ca si John Napier (1550-1617), interpret scotian timpuriu al Apocalipsei. Napier arata ca termenul "testament" vine de la latinescul testamentum, derivat de la testis, care inseamna "martor". In ziua de azi interpretarea celor doua testamente are un loc bine sabilit.
Contrareforma sustine ca cei doi martori sunt doua persoane. – In contrareforma catolica, iezuitul Bellarmine, un futurist, bazandu-se pe lucrarea lui Ribera, sustinea ca cei doi martori sunt Enoh si Ilie si ca cele 42 de luni sunt pur si simple trei ani si jumatate literali, care aveau sa vina. Dimpotriva, Alcazar, preteristul, restrangea termenul la martorii crestini timpurii, din trecut. Invatatul protestant Hugo Grotius (1583-1645), care sustinea preterismul lui Alcazar, lega cele 42 de luni din Apocalipsa 11 de construirea la Ierusalim a templului pagan al lui Júpiter si de rascoala lui Bar Cohiba. Asa ca parerile contradictorii au continuat.
42 de luni, 1260 de zile. – S-a vazut ca unele elemente temporale au legatura intre ele – cele 1260 de zile ale profetizarii celor doi martori, cele 42 de luni ale calcarii in picioare a Cetatii Sfinte, uciderea si invierea celor doi martori in trei zile si jumatate, urmate de un "cutremur" si de caderea celei de-a "zecea parti" a "cetatii".
Thomas Brightman (1600) interpreta cele 1260 de zile ale martorilor ca 1260 de ani, de la Constantin pana in jurul anului 1558 – cu lupta impotriva bisericii adevarate si noul inceput al Scriturii la Sinodul din Trent.
In 1603 George Dourham a inteles perioada celor 42 de luni ca fiind 1260 de ani, incepand de la Iustinian sau probabil Focas. Ioseph Mede egaliza cele 1260 de zile ale martorilor imbracati in sac cu cele 42 de luni ale calcarii in picioare, cele trei vremi si jumatate, sau 1260 de zile ale femeii in pustie, si cele 42 de luni ale stapanirii fiarei – toate insemnand cei 1260 de ani ai papalitatii.
Cei 1260 de ani erau datati diferit de catre numerosi scriitori din ambele parti ale Atlanticului: John Tillinghast (1604-1655) considera ca ei se incheie probabil in 1656; in America John Cotton, teolog puritan (1655), considera ca aceasta perioada se termina la 1655; Roger Williams, apostol al libertatii (1652), cam tot pe atunci; William Sherwin (1607-1687), pe la 1666; Thomas Beverley (1684) crede ca cei 1260 de ani se termina la 1697; Jaques Philipot si Pierre Jurien, protestanti francezi (1685), la 1705 si respectiv 1710 sau 1714.
La 1698 Drue Cressener, canonic al bisericii catedralei din Ely, data in mod semnificativ cei "1260 de ani ai Domniei Fiarei" de la Iustinian pana la "putin mai inainte de anul 1800". Aceasta a fost o previziune remarcabila. La 1681 Thomas Beverly observa ca "a zecea parte a cetatii" inca nu cazuse. Drue Cressener (1698) declara ca "a zecea parte" a "cetatii" este unul din cele zece regate "care fusesera date Fiarei". El considera ca omorarea si invierea martorilor ar fi "suprimarea si invierea adevaratei religii" pe la anul 1800. Si in Elevetia, Theodore Crinsoz de Bionens (1729) de asemenea credea ca a zecea parte a cetatii este unul din cele zece regate care rupe legatura cu papalitatea.
A zecea partea a cetatii este considerata Franta. – In 1639 Thomas Goodwin, vestit nonconformist, sustinea ca Franta este "a zecea parte" a crestinatatii papale, sau unul din cele zece regate, care va cadea o data cu uciderea martorilor in timpul celor trei ani si jumatate. Dupa el, cutremurul in legatura cu invierea celor doi martori este o rasturnare, o miscare sau o revolutie interna. Goodwin a fost urmat de alti scriitori care considerau a "zecea parte" a cetatii ca fiind Franta – de John Cotton (1655) si Increase Mather (1708) in America, dupa revocarea edictului de la Nantes din 1685 (cel din urma declarand ca martorii chiar atunci zaceau pe "ulita" orasului).
Martorii, Cutremurul si Revolutia Franceza. – Cu ceva timp inainte de Revolutia Franceza cateva interpretari remarcabile ale profetiei aratau catre acel eveniment. In 1701 Robert Fleming, Jr., pastor prezbiterian englez, prezicea ca monarhia franceza va cadea pe la 1794 – data la care considera el ca se vor sfarsi cei 1260 de ani, care incepusera o data cu Iustinian. In 1755 David Imrie, pastor scotian, astepta ca Franta sa fie implicata in pedepsele care vor veni asupra papalitatii in jurul anului 1794. Pe la 1755 unul din asociatii lui John Wesley, John Fletcher (Jean Guillaume de la Fléchere) spunea de asemenea ca mii de protestanti din Franta asteptau o mare revolutie care le va aduce usurare.
Cand a izbucnit Revolutia Franceza un numar de comentatori au vestit implinirea "cutremurului" si caderea celei de-a "zecea parti" a "cetatii". Din randul acestora erau in 1793 si 1794, William Linn, presedinte la Queen’s College (Rutgers); Elhanan Winchester, universalist american, Joseph Priestley, cleric si om de stiinta, si James Bicheno, pastor disident; in anii urmatori alti scriitori, ca pastorii americani Joshua Spalding, Joseph Lathrop, David Austin (1798) si Timothy Dwight, rector la Yale (1812). Joseph Galloway, monarhist in Revolutia Americana, in comentariul sau de la 1802 a dedicat un capitol lung cu privire la cei doi martori – Vechiul si Noul Testament, sau cele doua "rapoarte sfinte" -, considerand ca au fost omorati in Franta intre 1792 si 1796, cand a avut loc expulzarea clerului si intronarea ateismului. Astfel, aproape cu un secol inainte de Revolutia Franceza, ca si in mijlocul acelei rasturnari, era tot mai evidentiat locul cheie al Frantei, ca "a zecea parte" a mari "cetati" papale Babilon, care avea sa nu mai sustina Roma papala si sa puna capat dominatiei ei. In cursul ultimilor ani ai secolului al XVIII-lea, diferiti oameni au recunoscut si au proclamat implinirea profetiei cu privire la uciderea martorilor, sfarsitul celor 1260 de ani si inceputul "timpului sfarsitului".
Redesteptarea adventa largeste interpretarea. – In redesteptarea adventa de la inceputul secolului al XIX-lea din Lumea Veche, cel putin doisprezece scriitori de seama identificau Franta cu a "zecea parte" a "cetatii". Pentru James H. Frere, de exemplu, era evident ca cei doi martori erau Vechiul si Noul Testament, moartea si invierea lor fiind implinita prin Revolutia Franceza, de la 1793 la 1797, iar inaltarea lor urmand dupa aceea. In publicatia The Morning Watch (din 1829) un scriitor, dupa ce ii identifica pe cei doi martori cu Noul si Vechiul Testament, a plasat cei trei ani si jumatate in perioada dintre 1793 si 1797 in Franta. Charles D. Maitland (1813), William Cuninghame (1813), Edward Cooper (1825) si altii declarau ca Cetatea Sfanta fusese calcata in picioare de la 533 la 1792. (Altii sustineau ca intre 533 si 1793.).
George Croly (1780-1860), comentator irlandez, declara ca uciderea celor doi martori se refera la actiunile impotriva Vechiului si Noului Testament, in legatura cu "abjurarea religiei" de catre guvernul si poporul francez. Si toate acestea se petreceau asa cum se prezisese, spunea el la finele celor 1260 ani, "cutremurul" avand loc in 1793, Franta fiind a "zecea" parte a "cetatii", iar Revolutia fiind "cutremurul politic". In 1803 John Hooper, rector anglican, plasa uciderea martorilor (Vechiul si Noul Testament) sub "ascendenta pagana", crezand ca evenimentele de la 1792 marcau terminarea acestei perioade – cei 1260 de ani.
Interpretarea premilerita este aceeasi. – In America, intre anii 1800-1840, un numar de interpreti premileriti declarau ca Revolutia Franceza reprezenta "cutremurul" sau ca Franta era a "zecea" parte a "cetatii". Amzi Armstrong, pastor si predicator prezbiterian, scria in 1814-1815 ca cele trei zile si jumatate nu erau cuprinse intre anii 1792 si 1796; in 1841, A. L. Crandall, un cleric din West Troy, New Cork, ii plasa intre 1793 si 1797.
Unitate de pareri printre mileriti. – Mileritii erau in mare masura de acord in ce priveste faptul ca cele 42 de luni ale fiarei erau cuprinse intre 538 si 1798, ca cei doi martori erau Vechiul si Noul Testament, ca Franta era "a zecea parte" a "cetatii" papale, iar "cutremurul" din Apocalipsa 11 era Revolutia Franceza. Cei care datau cei trei ani si jumatate ai uciderii martorilor biblici ii plasau intre 1792, sau 1798, si 1796. In ce priveste pionierii Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, intre 1844 si 1860, practic nu exista nici o schimbare a interpretarii – doar o reafirmare a celor sustinute in miscarea milerita si a celor care deja erau raspandite in redesteptarea adventa antecedenta din Lumea Veche cu privire la martori, uciderea celei de-a "zecea parti" a "cetatii", "cutremurul" si sfarsitul celor 1260 de ani.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
