Premilenarismul Bisericii primare. – Scriitorii ante-nicenieni timpurii care au explicat cei o mie de ani din Apocalipsa 20 au fost premilenaristi, adica sustineau ca a doua venire a lui Hristos va fi insotita de invierea celor drepti si urmata de mileniu, apoi, la sfarsitul acestuia, a doua inviere, sau invierea generala. Chiliastii timpurii, cum erau ei numiti, credeau ca dreptii inviati vor domni cu Hristos pe acest pamant in decursul mileniului si ca transformarea finala a tuturor celor drepti in starea "angelica", sau vesnica, nu va avea loc decat la sfarsitul mileniului. Aceasta imparatie terestra isi va avea capitala, spuneau unii (Iustin Martirul, Irineu), in orasul Ierusalim rezidit sau intr-o cetate sfanta construita de Dumnezeu, iar Noul Ierusalim va cobori la sfarsitul mileniului. Tertulian insa considera ca Noul Ierusalim va cobori din cer in timpul mileniului, iar dupa lupta ce va avea loc pe pamant, va urma vesnicia.
Chiliastii aplicau profetiile vechi-testamentare despre imparatie la mileniu; ei prevedeau o bogatie si o prosperitate de necrezut, biruinta si stapanire asupra natiunilor. Dar ei nu se asemanau cu "literalistii" moderni ai scolii de interpretare futurista. Premilenaristii timpurii sustineau ca sfintii persecutati de catre Antihrist inainte de a doua venire si sfintii care vor domni in imparatia milenara dupa a doua venire nu erau iudeii, ci crestinii, biserica, adevaratul Israel, mostenitorii fagaduintelor imparatiei. Ei nu erau nici ceea ce numim noi astazi futuristi, deoarece considerau ca profetia se implineste in istorie, si ca realizarile viitoare, ca de pilda Antihristul, se implineau deja in timpul lor, continuand pana la sfarsit.
Augustinianismul submineaza premilenarismul. – Dar simpla credinta ca mileniul urmeaza dupa a doua venire, larg raspandita in biserica primara, a ajuns sa fie tot mai mult influentata de conceptiile pagane si iudaice atasate ei – elementele fantastice si materialiste. In cele din urma, aceasta a condus la discreditarea milenarismului in fata tendintei in dezvoltare a alegorismului (influentata de Origen, Dionysius din Alexandria si altii) si a popularizarii, a imbogatirii si a inaltarii bisericii de catre Constantin. Conceptia premilenara, care implica interventia divina si un sfarsit catastrofal al lumii, era lasata la o parte pe masura ce Biserica Catolica a ajuns sa fie considerata imparatia profetizata a lui Dumnezeu, Noul Ierusalim.
Augustin (secolul al V-lea) a standardizat, pentru mai mult de o mie de ani, parerea ca mileniul a inceput o data cu prima venire a Domnului Hristos, cu prima inviere spirituala, ca Satana a fost legat si ca imparatia sfintilor cuprinde biserica ce se intindea pe pamant. Aceasta era parerea medievala si de fapt baza conceptiei stapanirii politico-religioase a papalitatii.
In secolul al XII-lea, Ioachim, care a pus din nou accentul pe interpretarea istorica a Apocalipsei, nu a tagaduit mileniul augustinian, dar a prezentat ideea ca legarea lui Satan, in sensul deplin, era inca in viitor, la inceputul asteptatei "Epoci a Spiritului". Acesta a fost inceputul deschiderii de noi drumuri.
Reformatorii timpurii sustin mileniul augustinian. – Luther s-a opus pretentiei Romei de a fi Noul Ierusalim, declarand ca ea era Babilonul, dar majoritatea reformatorilor timpurii din toate tarile inca mai sustineau o forma modificata a opiniei augustiniene cu privire la cei o mie de ani. Cativa scriitori, ca de pilda Francois Lambert, Michael Servetus, Sebastian Castellio din Bazel, plaseaza cei o mie de ani in viitor, dar aceasta parere nu era inca acceptata in general.
Mede – Restauratorul premilenarismului. – Reinstalarea premilenarismului in protestantism s-a realizat in mare masura si a fost popularizata de catre Joseph Mede, de la Cambridge, care sustinea ca a doua venire il va nimici pe Antichrist si va inaugura mileniul, marcat la inceput si sfarsit de cele doua invieri. Mede considera ca Noul Ierusalim va fi pe pamant in timpul mileniului, dar credea ca la sfarsitul acestuia cei sfinti vor merge in cer. Barbatii din Monarhia a Cincea sustineau existenta unui mileniu viitor pe pamant, desi unii din ei, in eforturile lor de a-l inaugura, tindeau mai de graba catre o conceptie postmilenarista decat una premileniarista.
Alti scriitori, ca de pilda Thomas Goodwin, William Sherwin, Thomas Burnet, Johann Piscator si Robert Flaming Jr., sustineau premilenarismul.
Conceptia postmilenarista revolutionata. – Daniel Whitby, rector anglican din Salisbury, Anglia, a introdus in 1703 teza revolutionara a postmilenarismului, conform careia restaurarea nationala a iudeilor, caderea papei si a turcilor si convertirea omenirii, pe care o intitula "intaia inviere", vor introduce o domnie universala a dreptatii, a pacii si a biruintei, timp de o mie de ani inainte de a doua venire.
In teoria aceasta Whitby a fost urmat de profesorul olandez Campegius Vitringa, si de altii, desi episcopul Thomas Newton, John Gill, Georg Hermann Giblehr, Joseph Galloway si multi altii din secolul al XVIII-lea se opuneau acestei idei. Dar postmilenarismul s-a intins dincolo de protestantism – in special in rationalismul in crestere – si a aparut in comentarii clasice, ca de pilda cel al lui Matthew Henry, Thomas Scott si Adam Clarke.
Coloniile americane, predominant premilenare. – In coloniile din America de nord, cel putin un scriitor timpuriu, Thomas Parker, sustinea o forma modificata a teoriei augustiniene a mileniului. Pe de alta parte, conceptia premilenara reinviata, cu invierea si venirea literala, era pozitia standard. La 1774, Jonathan Edwards a acceptat postulatul postmilenar al lui Whitby si a fost urmat de Joseph Bellamy (1758) si de Samuel Hopkins (1793). La inceputul secolului al XIX-lea postmilenarismul era conceptia predominanta in biserici, iar apoi a urmat protestul unui premilenarism militant si reinviat.
Premilenarismul de la inceputul secolului al XIX-lea. – In Europa, la inceputul secolului al XIX-lea, multi comentatori au inceput sa reexamineze doctrina celei de-a doua veniri premilenare. Printre primii au fost si doi catolici – Pere Bernard Lambert din Franta si iezuitul chilian exilat, Manuel de Lacunza, din Spania si Italia. Acesti doi scriitori, desi pastrand futurismul catolic, au abandonat mileniul augustinian, sustinand ca imparatia milenara va fi o domnie personala a lui Hristos pe pamant si nu va veni decat dupa a doua venire si nimicirea Antihristului bisericesc (pe care unul il interpreta ca fiind papii din zilele sfarsitului, celalalt ca fiind spiritul apostaziei din biserica).
Larga raspandire a traducerii in limba engleza facuta de Irving lucrarii lui Lacunza i-a influentat puternic pe unii scriitori ai redesteptarii adventiste britanice. In miscarea aceasta diferite persoane, societati, conferinte si reviste periodice erau de acord in ce priveste faptul ca a doua venire personala a Domnul Hristos va inaugura mileniul, impotriva asteptarii utopice a post-milenaristilor, dintre care cea mai mare parte erau "istoricisti" si sustineau parerea protestanta standard a Antihristului papal. Totusi, interpretarea varia in privinta datelor profetice si a evenimentelor care duceau catre sfarsit. Multi considerau anii 1843, 1844 sau 1847 ca sfarsit al celor 2300 de zile, pe care multi il privesc ca inceput al mileniului; pe cand altii se asteptau ca mileniul sa inceapa pe la 1866. Erau discutii daca pamantul va fi reinnoit la inceputul mileniului sau la sfarsitul acestuia; daca Ierusalimul ceresc va cobori pe pamant in calitate de capitala milenara sau doar in stare vesnica; daca sfintii vor imparati pe pamant sau in cer, daca va exista in acelasi timp o imparatie pe pamant. Cea mai mare parte din ei credeau ca iudeii trebuie sa fie convertiti si readusi in tara lor fie inainte, fie in tipul mileniului.
In atacul dat "spiritualizarii" postmilenariste, ei accentuau "literalismul", iar in perioada de dupa 1830, un numar in crestere au inceput sa sustina conceptii futuriste. Lucrul acesta a inceput la conferintele de la Albury (1826-1830), la care atentia a fost atrasa de futurismul lui Lacunza si al lui Maitland (comentatorul ale carui opinii despre un viitor Antichrist au fost bine intrebuintate de catre Newman in miscarea de la Oxford). Acesta s-a dezvoltat mai departe in revelatiile irvingite si in invataturile lui Darby la conferintele de la Powerscourt (incepand cu 1830), care la inceput au fost adoptate doar de catre putini. Acest nou futurism a fost o reintoarcere la chiliasmul bisericii timpurii, futurism amestecat cu idei iudaice si pagane despre o imparatie literala, pe pamant; dar care a devenit o noua conceptie in care zelul pentru literalism a dus futurismul la o extrema si intr-o directie nemaipomenita in istoria bisericeasca. Totusi, de abia in deceniile de mai tarziu premilenarismul interconfesional a ajuns sa fie identificat cu sistemul elaborat al futurismului darbyst, care imparte a doua venire in rapire si venirea in slava, scoate cea de-a 70-a saptamana si alte profetii din contextul intregii ere crestine, ii separa pe iudeii credinciosi de biserica si separa biserica de legamant, de fagaduinte si de profetii, pune legea in contradictie cu harul si deviaza mari parti din Noul Testament.
Dar in anii de dupa 1840 cea mai mare parte dintre premilenaristi au fost istoricisti, iar aspectul "iudaizant" al chiliasmului literalistic nu i-a impiedicat pe mileritii americani sa priveasca pe literalisti ca aliati in lupta impotriva postmilenarismului. Dar deosebirea fundamentala intre "mileriti" (inclusiv cativa care erau uniti cu ei, dar nu erau de acord cu Miller in ce priveste data celei de-a doua veniri) si literalisti este evidenta in doua principii millerite fundamentale: (1) Mileritii tagaduiau literalismul, care cerea ca imparatia milenara sa implineasca toate profetiile Vechiului Testament cu privire la iudei, sustinand ca atat iudeii cat si neamurile, fara deosebire, sunt mostenitori ai profetiilor doar prin aderarea la crestinism; (2) Ei tagaduiau natura "temporala" a imparatiei milenare, adica ei credeau ca a doua venire urma sa aduca innoirea prin foc a pamantului si imbracarea sfintilor in nemurire, asa ca unica domnie mileniara va fi aceea a sfintilor, primul stadiu al starii vesnice, care dupa o mie de ani doar va fi intrerupta de invierea celor nemantuiti, pentru a-si primi rasplata finala. Aceasta era parerea sustinuta in general de diferitele grupari adventiste dezvoltate din miscarea milerita de la 1844.
Pionierii adventisti de ziua a saptea au pastrat o mare parte din conceptia milerita, dar ei au plasat reinnoirea pamantului la finele mileniului si au crezut ca sfintii vor fi in cer, pe durata acelei perioade, asistand la lucrarea de judecata dupa care Cetatea Sfanta se va cobori pe pamant pentru a ramane in vesnicie aici.
Acesta este raportul mileniarismului si mostenirea lui de-a lungul veacurilor. Si aceasta este mostenirea primita de la redesteptarea mondiala adventista de la inceputul secolului al XIX-lea.
In concluzie. Este evident ca aceasta tratare a istoriei interpretarii profetiei este scurta – prea scurta pentru a trata cu obiectivitate fiecare subiect. N-a fost posibil sa ne abatem pentru a cerceta principiile de baza ale interpretarii care trebuiau sa serveasca drept criteriu pentru valoarea diferitelor pareri sustinute cu privire la Apocalipsa de catre diferiti comentatori de-a lungul veacurilor. Cu toate acestea, simpla repetare a acestor pareri care descopera o intelegere tot mai cuprinzatoare a sensului simbolurilor Apocalipsei se poate dovedi folositoare in interpretarea acestei ultime carti a Bibliei.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
