Tema predicii
Datoria și privilegiul mărturisirii pentru Hristos înaintea propriei familii.
Textul biblic: Luca 8:39
Schița predicii
I. Introducere
Adesea s-a spus că filantropia începe de-acasă. Tot așa și creștinismul; prin aceasta înțelegem mai mult decât un sistem moral, anume o întâlnire cu Isus care are ca rezultat ceea ce El numea naștere din nou. Mulți sunt de acord că bunăvoința și bunătatea trebuie mai întâi predicate și practicate acasă, dar trec cu vederea faptul că lucrul cel mai măreț este să conduci un suflet la cunoștința mântuitoare a lui Isus Hristos. Este puțin probabil, dacă nu imposibil, să avem parte de o redeșteptare globală atâta timp cât nu înțelegem nevoia revigorării evanghelizării în casele noastre. Cum poate cineva dobândi înțelepciunea și curajul de a-și conduce familia la Hristos? Unde se găsește sursa autorității sale și făgăduința succesului? Luca 8:39 ne descoperă câteva adevăruri legate de pre-cerințele unei evanghelizări dinamice în cămin. Ce anume avea demonizatul din Gadara de a avut succes în mărturia pe care a dat-o acasă?
II. Un stăpân nou
Iată un om ce fusese în robie absolută față de păcat. Complet posedat de demoni. Fiecare gest al lui, fiecare faptă erau ordonate de Satan însuși. Era în robie absolută față de tot ce e rău și pervertit, egoist și degradant în om. Stăpânul lui era mult mai evident decât ai noștri, însă fiecare dintre noi are parte de un așa stăpân. Există o persoană sau un obiectiv sau ceva care ne determină să facem ceea ce facem. Suntem vânduți unui anumit mod de viețuire, ceea ce înseamnă că nu suntem proprii noștri stăpâni în măsura în care ne place să ne imaginăm. Când demonizatul L-a întâlnit pe Isus, a căpătat un stăpân nou, nu doar un prieten nou sau un învățător nou. Loialitatea lui a fost radical transferată de la o mare putere spirituală la alta. Odată fusese cetățean al iadului, acum era cetățean al cerului. Însă el a înțeles ceea ce mulți dintre noi trecem cu vederea, anume că Isus Hristos dorește să fie Stăpânul și Mântuitorul nostru deopotrivă. Este o solie superficială și contradictorie aceea că omul poate deveni creștin și în același timp să își mențină vechile adeziuni și să trăiască de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să se simtă obligat să asculte de Isus.
Într-o zi, undeva în mlaștinile din Panama, Pizzaro a declarat că el unul a terminat cu sângeroasa revoluție din Spania și că era gata să plece în Peru și acolo să fondeze o nouă colonie. A tras o linie cu sabia și a întrebat cine vrea să pășească peste linia aceea și să îl urmeze. William Travis stătea în curtea tribunalului din Alamo și cu sabia a tras o linie în nisip și a spus: „Cei care vor lupta pentru Texas și libertate să treacă de partea aceasta; cei care nu vor lupta, să rămână de cealaltă parte.”
Iosua a lansat Israelului din vechime o provocare asemănătoare, punându-i să aleagă cui vor sluji. Isus Hristos a făcut această alegere limpede și simplă, declarând că omul nu poate fi decât ori cu El, ori împotriva Lui. Nu se poate loialitate pe jumătate. Un stăpân are control și autoritatea depline și trebuie ascultat indiferent de ordinele pe care le dă. Creștinul nu este al lui, ci a fost cumpărat cu un preț (1Cor. 6:18-20). Creștinul aparține lui Hristos și atunci când începe să trăiască având înțelegerea acestui fapt, el capătă influența necesară câștigării familiei și a prietenilor pentru Hristos.
III. O misiune nouă
Demonizatul trăise cândva cu scopul de a răspândi teroarea, frica și distrugerea în regiunea aceea. Hristos i-a încredințat o misiune nouă: trebuia să meargă din sat în sat și să dea mărturie despre schimbarea ce avusese loc în viața lui și putea avea loc și în viața celorlalți oameni.
Observați că mai întâi el a cerut să meargă să lucreze în afară. Vroia să meargă cu Isus și să slujească în ținuturi necunoscute, unde el însuși nu era cunoscut. Nu condamnăm cu nimic dorința omului de a merge cu Isus și de a lua parte la lucrarea Stăpânului pe pământ, dar cererea lui seamănă foarte mult cu năzuința noastră de a merge în ținuturi îndepărtate, cu nume exotice, în timp ce misiunea acasă nu ne entuziasmează deloc. Fără doar și poate că era destul de dificil să meargă acasă și să dea mărturie acolo unde fusese un paria, iar oamenii se temeau de el și nu aveau încredere în el. Poate că era mai greu să își convingă prietenii, vecinii și pe cei dragi că era cu adevărat convertit, el care se identificase întru totul cu ceea ce reprezenta chiar opusul lui Isus și care acum urma să se identifice cu tot ceea ce reprezenta Isus.
Vedem că misiunea cea mai dificilă este cea acasă. Persoanele cele mai sensibile pentru care vom avea ocazia să dăm mărturie sunt membrii familiei noastre. Ei ne cunosc cu toate slăbiciunile și inconsecvențele noastre. Ei ne-au văzut părțile cele mai proaste, pe când restul lumii ne-a văzut doar în formă optimă. Și le cerem să Îl primească pe Hristos pe care adesea noi nu L-am cinstit prin purtarea noastră.
La fel de dificil poate fi și să ne imaginăm că familia noastră ar putea fi altfel. De fapt mai greu ne este nouă să-i vedem convertiți decât lor să ne vadă pe noi ca pescari de suflete. Nimic, doar harul și Duhul lui Hristos poate mijloci și îndepărta toate piedicile, de ambele părți. Însă odată ce Hristos S-a făcut Stăpân pe viața noastră și vedem că prima noastră misiune este acasă, deodată căpătăm puteri noi și o înțelepciune nouă pentru împlinirea acelei misiuni.
IV. O solie nouă
Ori de câte ori acceptăm un stăpân nou, să fim siguri că vom primi și o misiune nouă. Hristos ne mântuiește pentru slujire. Este o misiune specială pentru fiecare dintre noi și un loc special pentru fiecare dintre noi. Pe lângă un stăpân nou și o misiune nouă mai este și o solie nouă.
El nu ne va trimite niciodată în lucrare fără să ne dea și uneltele cu care să lucrăm și cuvintele cu care să dăm mărturie. Îndoiala cu privire la capacitatea personală în lucrarea pe care Dumnezeu ne-o dă de făcut este echivalentă cu îndoială cu privire la integritatea și sinceritatea Lui atunci când ne-a chemat. Nu trebuie să ne sperie gândul mărturisirii pentru Hristos, pentru că El deja ne-a spus ce anume înseamnă această mărturie. El nu aștepta de la demonizatul din Gadara să meargă acasă expert în teologie, apt să poarte discuții cu liderii religioși și nici că va putea face o explicație psihologică a convertirii personale; ci Hristos nu aștepta de la El decât să dea mărturie despre dragostea lui Dumnezeu și despre propria experiență cu Dumnezeu (Marcu 5:19).
Acesta este la urma urmelor sensul oricărei mărturii, fie că e dată în limbajul simplu al unui copil sau profund și sofisticat al intelectualului. Fiecare întâlnire dintre om și Dumnezeu se reduce la aceste 2 lucruri esențiale: Dumnezeu ne iubește și ne poate mântui dacă acceptăm. Propria experiență este cea mai bună dovadă a validității acestor lucruri. Atunci când le spunem oamenilor ceva ce cunoaștem cu siguranță, din propria experiență, le dăm cea mai eficientă mărturie, mai puternică decât toate argumentele teologice pe care le-am putea aduce. La urma urmelor, e puțin probabil că familiile și prietenii noștri s-ar lăsa convinși de cuvinte și raționamente atâta timp cât nu ar avea proba vie în viețile noastre.
V. Concluzie și apel
Nu se așteaptă de la noi să demonstrăm existența lui Dumnezeu cu dovezi despre compoziția geologică a universului; nu ni se cere decât să le spunem celor dragi despre Isus, Stânca veacurilor și Piatra de colț. Dacă L-am întâlnit față în față și Îl cunoaștem, atunci putem și să vorbim despre El!
Traducere Cristina Ruță, secretară – Asociația Pastorală, Uniunea de Conferințe
