„Pentru copilul acesta mă rugam și Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului.” (1Sam. 1:27,28)
Vremurile din 1Samuel erau vremuri grele în Israel; țara era apăsată de multe dintre popoarele vecine. Filistenii căutau în permanență să se războiască cu ei și să-i invadeze. Poporul Israel era în necaz din cauză că oamenii Îl uitaseră pe Domnul. A fost un timp de mare apostazie. Mulți dintre ei se închinau la dumnezeii vecinilor lor, la Baal și Astartea. Cu toate acestea, Dumnezeu încă mai mișca inimile poporului Său. Iubea pe Israel și dorea să-i asigure că El întotdeauna avea să fie cu ei și că ei își puteau pune încrederea în El.
Elcana, un levit credincios, a rămas credincios Dumnezeului celui adevărat. Și-a păstrat integritatea, indiferent de ce ar fi făcut ceilalți, hotărând că el și familia lui aveau să slujească Domnului. În fiecare an, mergeau la Silo, unde se găsea cortul lui Dumnezeu, să se închine și să aducă jertfe Domnului. În ciuda loialității lui față de principiile lui Dumnezeu, avea un punct în care urmase obiceiurile locale – căsătoria. Când soția lui, Ana, nu a putut să rămână însărcinată, și-a mai luat o soție. Această greșeală avea să aducă multă nefericire în această familie israelită.
Ana – speranță în mijlocul greutăților
Ana era stearpă, sau cel puțin temporar. În timpurile acelea, infertilitatea atrăgea asupra femeii batjocura și disprețul lumii. Ana a suferit mult din cauza disprețului Peninei, a doua soție fertilă a lui Elcana. Penina a găsit în aceasta o modalitate excelentă pentru a obține favoruri de la soțul ei și ca să demonstreze că ea era mai valoroasă decât Ana. Disprețul și gelozia Peninei erau alimentate de declarația clară a lui Elcana, că Ana era dragostea lui adevărată, favorita lui.
Așa se face că o găsim pe Ana la Silo, pentru închinare, în depresie totală. Plângea, plângea și nu mai avea nici poftă de mâncare. Soțul nu putea s-o consoleze și nici nu înțelegea de ce se simțea atât de nefericită, după toată dragostea cu care o potopea. În 1Sam. 1:9,10, se spune că după ce au terminat una din mesele lor la Silo, Ana s-a ridicat și s-a dus la sanctuar. Acolo a plâns cu amar și s-a rugat, deschizându-și sufletul înaintea Domnului. Preotul Eli, care răspundea de sanctuar, a interpretat greșit lacrimile ei și buzele care se mișcau fără sunet, bănuind-o că ar fi în stare de ebrietate. Însă după ce Ana i-a explicat, a înțeles-o și a rostit o binecuvântare asupra ei: „Du-te în pace și Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o.” (1Sam. 1:17).
Rugăciunea aceea fierbinte a fost ascultată la scurt timp, Ana a rămas însărcinată și a născut un băiețel, pe care l-a numit „Samuel”. După aceea, Ana nu a mai mers în pelerinajul anual la Silo, cu Elcana, ci și-a focalizat atenția asupra copilului (ver. 21). Ce bucurie trebuie să fi fost pentru ea să-l alăpteze pe Samuel și să-l vadă crescând. Cât de minunați trebuie să fi fost primii pași și ziua când a început să vorbească. Ellen White ne spune că Ana era grijulie să-l învețe pe fiul ei dragostea și reverența pentru Dumnezeu și să se considere ca aparținând Domnului (Patriarhi și profeți, pag. 572). În mod deliberat l-a condus să înțeleagă cine este Dumnezeu și scopul pentru îi fusese dăruit Samuel.
Apoi, când Samuel a fost înțărcat la vârsta fragedă de 3 ani, Ana l-a însoțit din nou pe Elcana la Silo. Cu această ocazie avea să-și împlinească jurământul că dacă va avea un fiu, îl va dărui Domnului. Astfel, Ana l-a lăsat în grija preotului Eli care a binecuvântat-o.
Isprăvnicia lui Samuel. Care au fost simțămintele Anei, atunci când și-a lăsat copilul în urmă, la Silo? Cum te-ai simți tu dacă ai face același lucru? Biblia nu ne spune că Ana ar fi plâns cu disperare. Ana era foarte rațională și îi era limpede că acest copil Îi aparținea lui Dumnezeu, iar ca slujitoare a lui Dumnezeu, nu a avut decât primii 3 ani din viața lui ca să-l modeleze și să-l formeze. În loc să plângă, Ana a izbucnit în rugăciune de laudă și mulțumire pentru ceea ce a făcut Domnul pentru ea (1Sam. 2:1-10). Ea s-a focalizat asupra promisiunii făcute și asupra scopului pentru care îi fusese dat Samuel. Ea trebuia să-l crească pe băiat pentru a-l înapoia Domnului, ca slujitor la sanctuar împreună cu preotul Eli. Ana l-a ținut pe băiat aproape de ea și l-a învățat tot ce trebuia. Iar acum, la 3 ani, era timpul ca să-l lase să plece de la ea.
Fără îndoială că Anei îi era foarte dor de Samuel, dar își făcea de lucru cosându-i în fiecare an o hăinuță specială, pe care i-o dădea cu ocazia pelerinajului anual al familiei la Silo. Ellen White scria astfel:
"Fiecare fir din hăinuță era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil și sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar a stăruit cu toată râvna ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o prețuiește Cerul – să-L onoreze pe Dumnezeu și să fie o binecuvântare pentru semenii lui." (PP, pag. 572)
Istoria Anei nu se încheie aici. Dumnezeul nostru generos a binecuvântat-o cu mai mulți copii – trei fii și două fiice (1Sam. 2:21). Când s-a hotărât să-și împlinească juruința făcută lui Dumnezeu, la Silo, încă nu primise această binecuvântare ulterioară. Într-un act de mare credință, ea și-a cedat singurul ei copil lui Dumnezeu.
Returnarea copiilor la Dumnezeu
În împrejurări normale, Dumnezeu nu ne cere să ne dăm copiii la vârsta de 3 ani. Însă, dispoziția Anei de a accepta să se despartă de Samuel atunci când a venit timpul s-o facă e o lecție pe care toți părinții trebuie s-o învețe. Când copiii sunt tineri, au nevoie să fie ținuți foarte aproape, să fie învățați, instruiți, să li se arate ce este bine și ce este rău. Însă, pe măsură ce copilul se dezvoltă și învață să raționeze și să gândească pentru el însuși, părinții trebuie să-l ajute să-și dezvolte dreptul acesta înnăscut, dat la Creație – puterea de a gândi și de a alege. Părinții care își iubesc cu adevărat copiii au nevoie să recunoască faptul că nu sunt decât ispravnici. Responsabilitatea noastră este doar pentru un timp scurt, după care trebuie să-i returnăm lui Dumnezeu pentru ca ei să relaționeze cu El direct, ca și copii ai Lui.
„Părinți, predați-vă copiii lui Dumnezeu și spuneți-le mereu că sunt ai Lui, că sunt mielușeii turmei lui Hristos, aflați sub supravegherea adevăratului Păstor”, sfătuiește Ellen White (Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pag. 143).
Pentru cei mai mulți părinți, este destul de ușor să aducă un copil pe lume, dar adevărata încercare vine în anii ce urmează și mai ales în perioada adolescenței, când copiii își afirmă propria independență. Ca părinți, avem responsabilitatea și posibilitatea minunată de a ajuta la modelarea unui copil după voia lui Dumnezeu. Din nefericire, mulți părinți își arogă copii și încearcă să-i modeleze pentru a-și împlini propriile vise, astfel forțându-i să crească potrivit dorințelor și capriciilor lor. Dumnezeu nu vede așa lucrarea de părinte.
La fel ca înălțarea unui zmeu. Lucrarea parentală poate fi asemănată cu înălțarea unui zmeu. Dumnezeu ne încredințează zmeul, copiii noștri, atunci când se nasc. El ne spune: „Ajutați-Mă să înalț acest zmeu pentru o vreme.” Ca ispravnici, noi ajutăm la înălțarea zmeului, ținând bine sforile, ajutând zmeul să se înalțe și să zboare. Pe măsură ce zmeul se înalță tot mai sus, noi trebuie să-i dăm mai multă sfoară, pentru ca zmeul să ajungă la înălțimi mai mari. Apoi, într-o zi, e ca și cum Dumnezeu ar spune: „Dați-Mi înapoi sfoara; zmeul este al Meu și am să-l înalț Eu Însumi.” Când se întâmplă aceasta, noi, ca părinți trebuie să învățăm dăm drumul la sfori în mâna lui Dumnezeu. Poate fi dureros, însă fiecare copil ajung la un punct unde trebuie să aibă propria relație, directă, cu Dumnezeu. Cum s-a spus, Dumnezeu nu are nepoți.
Ellen White le dă un sfat bun părinților:
"Doar efortul omenesc nu va fi de folos în desăvârșirea caracterului copiilor voștri pentru ceruri; însă cu ajutor divin o mare și sfântă lucrare poate fi adusă la îndeplinire.
Când vă preluați îndatoririle de părinte, în puterea lui Dumnezeu, cu hotărârea fermă de a nu ceda niciodată în eforturile voastre și de a nu vă părăsi postul datoriei voastre, luptând să faceți din copii ceea ce dorește Dumnezeu, atunci Dumnezeu privește asupra voastră cu aprobare. El știe că faceți tot ce puteți mai bine și vă va spori puterea. El Însuși va face acea parte a lucrării pe care tatăl și mama nu o pot face; El va lucra împreună cu eforturile înțelepte, răbdătoare, bine direcționate ale mamei temătoare de Dumnezeu. Părinți, Dumnezeu nu Își propune să facă lucrarea care este a voastră în căminul vostru. Nu trebuie să vă lăsați pradă nepăsării și să fiți niște robi leneși, dacă doriți salvarea copiilor voștri din primejdiile care îi împresoară în lume.
Părinți, adunați razele de lumină divină care strălucesc pe calea voastră. Umblați în lumină, căci Hristos este lumină. Când vă hotărâți pentru lucrarea de mântuire a copiilor voștri și vă mențineți pe poziție în a-i conduce pe calea spre sfințenie, vor veni cele mai provocatoare încercări. Însă nu vă pierdeți cu firea. Agățați-vă de Domnul Isus. El spune: "Să se prindă de tăria Mea, ca să poată avea pace cu Mine; și va avea pace cu Mine." Se vor ivi greutăți. Veți întâlni obstacole. Priviți în continuu la Domnul Isus. Când se ivește o situație dificilă, întrebați: "Doamne, ce să fac acum?" Cu cât este mai grea bătălia, cu atât este mai mare nevoia părinților după ajutor de la Tatăl lor ceresc și cu atât mai însemnată va fi biruința obținută.
Cu răbdare, cu iubire, ca niște ispravnici credincioși ai harului nemăsurat al Domnului Hristos, părinții trebuie să-și facă lucrarea încredințată lor. Se așteaptă să fie găsiți credincioși în lucrarea lor. Totul trebuie făcut cu credință. Ei trebuie să se roage necurmat, pentru ca Dumnezeu să reverse harul Său asupra copiilor lor. Să nu dea niciodată semne de oboseală, nerăbdare sau nervozitate în lucrarea lor. Ei trebuie să se agațe strâns de copiii lor și de Dumnezeu. Dacă părinții lucrează cu răbdare și iubire, străduindu-se cu seriozitate să-și ajute copiii ca să atingă cel mai înalt standard al curăției și modestiei, ei vor reuși. (Căminul adventist, pag. 207-208)
Ana și-a făcut lucrarea cu credință și nu a uitat niciodată juruința făcută Domnului. L-a ținut aproape pe Samuel și l-a învățat tot ce știa despre Dumnezeu și voia lui Dumnezeu pentru el. Când a venit timpul, a fost dispusă să-l lase pe Samuel în grija celor care aveau să-l îndrume spiritual mai departe. L-a închinat Domnului, deși era mititel. Cazul Anei este bineînțeles unul neobișnuit; majoritatea părinților se bucură de rolul lor mult mai mult timp, până să plece copiii de acasă. Părinții evlavioși ca Ana folosesc timpul pe care îl au la dispoziție, indiferent cât de puțin, pentru a-și crește copiii pentru Dumnezeu. Când timpul s-a încheiat, părinții buni fac pasul următor, predând sforile lui Dumnezeu.
Recunoașterea libertății de alegere în dreptul copiilor noștri. Lyn și Sam erau părinți conștiincioși, dându-și toată silința în creșterea fiului lor, Don. Închinarea în familie, participarea regulată la Școala de Sabat și la serviciile divine, prietenii creștini și școlile creștine l-au ajutat pe Don să crească și să devină un creștin robust. Când a plecat la facultate, părinții i-au asigurat un fundament solid, trimițându-l la o universitate adventistă, chiar dacă aceasta însemna un efort financiar.
După absolvire, s-a angajat în biserică, însă aici credința lui a fost încercată sever. Atitudinea delăsătoare a lucrătorilor mai vechi, lipsa de încurajare și absența pasiunii pentru Evanghelie l-au împins într-o criză spirituală. Atunci a întâlnit un grup de creștini consacrați dintr-o altă confesiune. După o luptă de 3 ani s-a hotărât să li se alăture. Don avea 24 de ani atunci.
Dat fiind că relația lui cu părinții era foarte apropiată, Don le-a cerut sfatul imediat ce s-a decis să părăsească biserica adventistă. A fost un proces dureros pentru el, ca și pentru părinții lui, dar Lyn și Sam au decis că era momentul să-l lase să-și exercite liberul arbitru. Acesta trebuie să fie o valoare supremă pentru noi, așa cum a fost dintotdeauna și pentru Tatăl nostru cel ceresc, în relația cu copiii Lui. Da, când copiii noștri aleg să părăsească turma adventistă sau vor să meargă în altă parte în căutarea lor spirituală, nu putem decât să ne rugăm să rămână credincioși lui Dumnezeu și să se lase conduși de El.
Concluzie
Dumnezeu ne iubește copiii. Cu adevărat, îi iubește mai mult decât am fi noi în stare. Atunci când ne încredințăm copiii lui Dumnezeu, știm că îi punem în grija Celui care veghează asupra lui Israel, care niciodată nu doarme, nici nu dormitează (Ps. 121:4). Când se fac suficient de mari, copiii noștri trebuie să relaționeze direct și personal cu Dumnezeu, iar nu prin intermediul nostru. Cuvintele spuse de tânăra Rut, soacrei ei, Naomi, exprimă credința pe care căutăm să o cultivăm în copiii noștri: „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.” (Rut 1:16). Este crucial ca părinții să știe cum și când să facă această tranziție. Este un moment în care credința noastră se prinde de făgăduințele lui Dumnezeu ca probabil niciodată înainte în experiența parentală. Putem continua să ne rugăm fierbinte pentru ei, încredințându-i în mâna Domnului.
Să facem aceasta cu încredere deplină și să fim împăcați, având acest gând: când Isus revine și coroana slavei este așezată pe capetele celor răscumpărați, mulți își vor ridica cununile înaintea întregului univers și, arătând spre părinții lor evlavioși, vor spune: „Ei m-au făcut ceea ce sunt, prin harul Domnului. Învățătura lor, rugăciunile lor au fost binecuvântate spre mântuirea mea veșnică.” (Îndrumarea copilului, pag. 564)
Sally Lam-Phoon (Director Familie, Diviziunea Asia-Pacific)
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com
