Luna de miere este timpul cel mai frumos din viața unui cuplu căsătorit. Expresia „lună de miere” pare să distileze prospețimea și fericirea tinereții. Se pare că a fost inspirată de ideea că prima lună de căsătorie este – asemenea mierii – perioada cea mai dulce, cea mai satisfăcătoare. Pentru cei care urmează să se căsătorească, sfatul meu este să-și plănuiască luna de miere cea mai frumoasă posibilă. Bucurați-vă la maxim de acest timp de intimitate și cunoaștere reciprocă specială. Din nefericire, multe cupluri de astăzi se angajează în raporturi sexuale înainte de a se căsători și se privează de marea bucurie pe care luna de miere ar trebui să le-o ofere.
Dar, chiar dacă a avea o lună de miere minunată este un lucru bun, căsătoria este mai mult decât atât, iar relația maritală a cuplului ar trebui să se îmbunătățească cu fiecare zi și cu fiecare lună care urmează. Fiecare lună ar trebui să fie și mai dulce și mai satisfăcătoare decât precedenta. Din păcate, multe căsătorii moderne curând încep să se deterioreze, uneori chiar înainte de terminarea lunii de miere. Probabil că prima lună e apogeul, după care lucrurile încep să se deterioreze. În această predică, vom căuta în experiența lui Adam și a Evei căi pe care am putea revoca procesul de degradare, pentru a recâștiga fericirea și satisfacția lunii de miere, pentru fiecare zi.
A început luna de miere!
Nu a existat lună de miere mai minunată decât cea a primului cuplu și nimeni nu s-a mai bucurat de așa intimitate maritală ca Adam și Eva, în acele zile edenice. Căsătoria lor trebuie să fi fost una perfectă. Dacă vrem să găsim o căsătorie făurită în ceruri, aceasta a fost cu siguranță. Căsătoria lor a fost plănuită și executată de Dumnezeu.
Crearea omului. Mai întâi, Dumnezeu a făcut omul (Gen. 2:7). Adam a fost modelat de Maestrul Artizan cu un fizic fără defect. A fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:27), cu un intelect perfect, emoții stabile, voință fără prihană. Avea o minte strălucită, și nu degenerată de păcat. Emoțiile sale erau fără cusur și printre ele se număra și dragostea tandră și neegosită – ca dragostea lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a făcut pe om neprihănit; El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără nici un fel de tendințe spre rău, spre păcat. El l-a înzestrat cu o deosebită putere intelectuală și i-a prezentat cele mai puternice apeluri posibile pentru a fi credincios legământului său de supunere. Ascultarea, desăvârșită și continuă, era condiția fericirii veșnice. În această condiție, el avea să aibă acces la pomul vieții. (Ellen White, Patriarhi și profeți, pag. 49).
Câte tinere nu ar vrea să găsească un bărbat ca acesta – unul perfect mental, spiritual, fizic, emoțional, calificat în toate pentru o viață maritală ideală.
Apoi Dumnezeu a creat femeia. „Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om.” (Gen. 2:21-22). Adam trebuie să fi contemplat cu uimire figura feminină pe care i-a prezentat-o Dumnezeu. Expresie supremă a geniului creator al lui Dumnezeu, femeia era frumusețe pură la chip și trup. Eva nu putea fi decât creatura cea mai prețioasă care umblase vreodată pe fața pământului. La fel ca Adam, Eva era făcută după chipul lui Dumnezeu. Nici mintea, nici emoțiile ei, nici voința nu-i fuseseră afectate de păcat. Ce bărbat nu și-ar dori o femeie ca ea? Adam a recunoscut imediat ce aveau în comun și a spus: „Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie pentru că a fost luată din om.”
Cu câtă devoțiune a primit-o Adam pe cea care avea să pună capăt singurătății lui și să-i umple viața cu fericire. Era exact ce avea nevoie. Iar pe Eva nimic nu avea s-o satisfacă mai mult decât să știe că soțul ei avea nevoie de ea. Ce plăcere intensă și indescriptibilă au găsit fiecare în compania celuilalt. Se iubeau atât de mult unul pe altul!
Primul cămin. Casa lor era Edenul, locul perfect (Gen. 2:8). Cuvântul „Eden” înseamnă „desfătare”. Și chiar o desfătare era, udat de patru râuri, locul visurilor oricărui om. Era un paradis îmbelșugat cu lucruri plăcute ochiului și bune la gust (Gen. 2:9). Å¢inutul nu avea ghimpi, nici mărăcini. Îngrijirea grădinii era o muncă ușoară, cu totul plăcută. Prima pereche omenească a trăit și a lucrat împreună, în armonie perfectă, conștienți de dependența lor reciprocă. Erau inseparabili pentru că viețile lor erau unite de un curent profund de afecțiune.
Cerul albastru era acoperământul lui, pământul, cu delicatele lui flori și cu covorul ierbii de un verde viu, era podeaua căminului, iar ramurile încărcate de frunze ale pomilor deosebit de frumoși formau baldachinul lui. Pereții lui erau plini cu cele mai strălucitoare podoabe – lucrarea mâinilor Marelui Artist. (Patriarhi și profeți, pag. 49).
Genesa 2:18 spune că femeia era „un ajutor potrivit” pentru Adam (ebraicul ezer kenegdo). Pentru ca aceasta să fie o realitate, ea trebuia să-și împartă cu el întreaga existență. Ca ajutor, ea nu era slujnică, ci complementul lui. Eva îl completa pe Adam în viață și muncă. Ea avea să muncească alături de el, avea să-l încurajeze, să-l sfătuiască, să-l inspire. Unul alături de celălalt au trăit într-un spirit de reciprocitate. Adam nu a refuzat niciodată ajutorul, nici sfatul ei. La urma urmelor, pentru asta i-a dat-o Dumnezeu!
Nici Eva nu a contestat conducerea lui Adam. Comportamentul lui nu era umflat de un sentiment de superioritate. Și cum s-ar fi putut aceasta? Iubirea lui era perfectă. Eva era o persoană foarte specială pentru El și el o trata ca atare, fără să aștepte ceva în schimb.
Textul spune: „Omul și nevasta lui erau amândoi goi și nu le era rușine.” (Gen. 2:25). Relația lor era inocentă și pură. Erau împăcați cu Dumnezeu, cu ei înșiși, unul cu celălalt, cu lumea lor. Acesta era cu adevărat un mariaj perfect, paradisiac. Cât ne-am fi dorit să dureze până în zilele noastre, ca și noi să avem parte de același nivel de binecuvântare matrimonială de care s-au bucurat ei în zilele acelea glorioase. Apoi ceva s-a întâmplat.
Luna de miere întreruptă
Diavolul, în formă de șarpe, a făcut prima mișcare ca să întrerupă fericirea maritală a primului cuplu uman. Iată cum descrie Ellen White scena de la copacul din mijlocul grădinii:
Eva a fost surprinsă și a tresărit, auzind parcă ecoul gândurilor ei. Dar șarpele a continuat cu o voce plină de muzicalitate să-i aducă laude subtile cu privire la neîntrecuta ei drăgălășenie, iar cuvintele lui nu-i displăceau. În loc să fugă din locul acela, ea a întârziat, minunându-se că aude un șarpe vorbind. Dacă i s-ar fi adresat o ființă asemenea îngerilor, temerile ei ar fi fost trezite, dar ea nu s-a gândit niciodată că șarpele cel fascinant putea deveni un medium al vrăjmașului căzut. (Patriarhi și profeți, pag. 54)
Diavolul a pus la îndoială cuvintele lui Dumnezeu: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncați din toți pomii din grădină?” (Gen. 3:1). După ce a pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu, l-a negat categoric: „Hotărât nu veți muri.” (Gen. 3:15). Asta a fost minciuna cea mai seducătoare dintre toate, căci oamenii vor să creadă că nu vor muri. Când a terminat cu ridiculizarea lui Dumnezeu, Satan a distorsionat mai departe adevărul: „Căci Dumnezeu știe că în ziua când veți mânca, vi se vor deschide ochii și veți fi asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” (Gen. 3:15).
Perechea omenească avea să cunoască răul în mod sigur, dar ca Dumnezeu tot nu vor deveni. În realitate, contrariul avea să se împlinească. Asemănarea cu Dumnezeu avea să fie desfigurată și coruptă în ființa lor. Metodele lui Satan nu s-au schimbat pe parcursul anilor. Le știm prea bine: îndoieli, distorsiuni, jumătăți de adevăr. În aceste zile, și noi cădem pradă înșelăciunilor și șmecheriilor lui. Poate că nu ar trebui s-o condamnăm pe Eva, căci ni se întâmplă și nouă iarăși și iarăși.
Vicleniile diavolului. Satana folosește chiar și lucrurile bune ca să ne despartă de Dumnezeu. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei care era lângă ea și bărbatul a mâncat și el.” (Gen 3:6). Experiența Evei este comparabilă cu ispita descrisă în 1Ioan 2:16:
Ÿ Pofta firii pământești – „bun de mâncat”
Ÿ Pofta ochilor – „plăcut de privit”
Ÿ Lăudăroșenia vieții – „de dorit ca să deschidă mintea”
Acestea sunt cele mai mari ispite pe care diavolul le folosește ca să aducă în opoziție cu Dumnezeu și unul cu celălalt: dorința de a ne urma propriile pofte, dorința de a avea bunuri materiale, dorința de a-i impresiona pe oameni cu importanța noastră.
Pofta. Eva, în loc să fugă de ispită, a început să flirteze cu ea. Avea tot ce am putea visa noi în viață – un soț perfect, o casă perfectă, compania lui Dumnezeu, dar ea a rămas pe loc, concentrându-se asupra unui singur lucru – fructul copacului – care era interzis, până când a devenit obsesia distructivă care i-a adus luna de miere la capăt. De atunci încoace, acel tip de poftă vicioasă a pus capăt la multe luni de miere. Soții poftesc și risipesc banii destinați cumpărării de alimente pe ceva ce-și doresc – aparate electronice, hobby-uri, mașini, haine. Soțiile poftesc și cheltuiesc venitul familiei pe lucruri scumpe pentru ele, pentru casele lor, pentru copii. Sau își împing bărbații să câștige mai mulți bani sau să-și mai ia un serviciu pentru a-și permite mai multe lucruri. În acest fel, posesiunile materiale introduc o diviziune între soț și soție, care pune capăt lunii de miere.
De jur împrejurul perechii sfinte se găsea o lecție valabilă pentru toate timpurile, și anume că adevărata fericire nu se găsește în satisfacerea mândriei și luxului, ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrările create de El. Dacă oamenii ar da mai puțină atenție la ceea ce este artificial și ar cultiva o mai mare simplitate, ar fi mult mai aproape în a corespunde scopului urmărit de Dumnezeu în crearea lor. Mândria și ambiția nu vor fi niciodată satisfăcute, dar aceia care sunt într-adevăr înțelepți vor găsi suficiente și înălțătoare plăceri în izvoarele de bucurie pe care Dumnezeu le-a așezat și le așează la îndemâna tuturor.(Patriarhi și profeți, pag. 49-50).
Puterea influenței. Din nefericire, și Adam a mâncat din pom și a căzut. Adam a neglijat să-i asigure sprijin spiritual soției lui, ci i-a permis acesteia să-l conducă în păcat. Ce influență puternică au soții unul asupra celuilalt. Fiecare își poate folosi puterea pentru a-l stimula pe celălalt ca să atingă spiritualitatea cea mai înaltă sau pentru a-l târî în rușine sau chiar moarte.
Consecințe. Căderea omului a umplut cerul cu rușine. Lumea creată de Dumnezeu a fost pătată de blestemul păcatului, locuitorii ei – condamnați la nefericire și moarte. Se părea că nu era scăpare pentru cei care încălcaseră legea. Îngerii s-au oprit din imnurile lor de laudă. Pretutindeni în curțile cerești erau lamentații pentru ruina pricinuită de păcat.
În locul înțelepciunii cu care i-a ispitit diavolul, o senzație oribilă de vină și rușine le-a invadat ființa. În trupurile lor fizice, a început un proces degenerativ care avea să strice frumusețea creației lui Dumnezeu și care avea să se încheie cu moartea. Apostolul Pavel spune astfel: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit.” (Rom. 5:12). Aceasta se întâmplă cu păcatul, promite mult și oferă așa de puțin.
Deodată, goliciunea lor a devenit un simbol al păcatului lor (cf. Gen. 3:7). Au încercat să-și acopere trupurile cu frunze de smochin, dar nu au reușit mare lucru. Mai târziu, Dumnezeu i-a îmbrăcat cu piei de animale, descoperindu-le astfel că singurul mod eficient de a se acoperi avea să implice vărsarea de sânge și sacrificarea de viață pentru ei (cf. Evr. 9:22).
Au început să dea vina unul pe celălalt. Adam a dat vina pe Eva și pe Dumnezeu. „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine – ea mi-a dat din pom și am mâncat.” La rândul ei, Eva a motivat că șarpele a făcut-o să mănânce (cf. Gen. 3:13). În cuvinte foarte asemănătoare, și noi dăm repede vina pe altcineva pentru problemele noastre maritale: „Dacă n-ar mai fi atât de enervantă, atunci și eu aș putea să…” „Dacă ar fi mai atent, aș putea să…” Aproape întotdeauna, într-o căsătorie cu probleme, fiecare a contribuit într-un fel sau altul la problemă. Fiecare trebuie să se gândească la ce poate face pentru a se schimba ca să fie un ajutor (ebr. Ezer) pentru celălalt.
Consecințele păcatului lor au compromis întreaga existență a amândurora. Durerile nașterii și o dorință profundă după timpul, atenția, afecțiunea și siguranța unui soț aveau să urmeze pentru femei. Pentru bărbat, povara câștigării pâinii pentru familie, efortul depus în lucrul câmpului aveau să devină foarte mari, obositoare, nesfârșite. În relația maritală afectată de păcat aveau să apară gelozii, neliniști, agitații, iritabilitate și conflict. Lucrul acesta avea să se vădească atunci când Adam și Eva aveau să stea la primul mormânt din istorie – al celui de-al doilea fiu al lor ucis de fratele lui mai mare, Cain.
Luna de miere se sfârșise.
Reluarea lunii de miere
Aceasta ar fi fost cea mai tristă poveste spusă vreodată dacă nu ar fi fost raza de speranța cu care Dumnezeu le-a iluminat existența. Referindu-se la diavol, Dumnezeu a spus: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Gen. 3:15). Dumnezeu i-a promis femeii că unul dintre copiii ei va nimici lucrările diavolului și pustiirea pe care a adus-o păcatul asupra lumii. Aceasta este prima profeție biblică despre Răscumpărătorul care avea să vină. Astăzi ne bucurăm că El a venit. El a murit pentru păcatele lumii și sângele Lui neprihănit acoperă păcatele tuturor celor care se încred în El.
Izgonirea nefericirii din cămin. Dumnezeu și-a trimis Fiul ca să izgonească nefericirile din familie și căsătorie, realitățile triste din casele noastre supuse degenerării. În El este posibil ca soții să aibă aceeași dragoste și considerație pe care Adam le-a avut înainte de cădere pentru Eva. și este posibil ca soțiile să aibă aceeași dispoziție încurajatoare pe care Eva a avut-o față de Adam înainte de cădere.
În Hristos, luna de miere poate începe din nou, însă mai întâi soțul și soția trebuie să-l primească pe Hristos ca Mântuitor personal. Fără El nu este speranță pentru căsătoriile noastre. Iar căsătoria își va atinge potențialul maxim doar atunci când soțul și soția sunt siguri că au fost iertați și împăcați cu Dumnezeu.
Pregătire pentru recuperarea lunii de miere
Ÿ Recunoașteți rușinea realității voastre. Fără recunoașterea goliciunii noastre nu este posibilă repararea problemei. Adam și Eva și-au dat seama de condiția lor și, la fel ca atâția alții care încearcă să-și rezolve singuri problemele, au încercat și ei cu frunze de smochin. Dumnezeu le-a venit în ajutor. Doar Dumnezeu poate oferi soluții adevărate și eficiente.
Ÿ Recunoașteți că departe de Dumnezeu aveți să vă răniți reciproc. Adam și Eva au încercat să dea vina unul pe celălalt. Cu siguranță că a trebuit ceva timp ca să se vindece acele răni. Fără Dumnezeu nu este ceva neobișnuit ca doi oameni care se iubesc să se și rănească. Nimeni nu poate răni o femeie mai tare decât soțul ei și nimeni nu poate răni un bărbat așa cum o poate face nevasta lui. Intimitatea fără iubire și har poate fi dureroasă. Aceasta este legea păcatului. De aceea avem nevoie să mergem la izvorul iubirii pentru a da înapoi acest proces degenerativ.
Ÿ Recunoașteți că ajutorul lui Dumnezeu este singura soluție pentru problemele voastre. Dumnezeu a promis că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui (Gen. 3:15). Sămânța (cuvântul ebraic este la masculin) se referă la Hristos, care avea să sufere o mușcătură de călcâi (moartea pe cruce), dar va da o lovitură zdrobitoare șarpelui (sfârșitul pedepsei păcatului, a puterii lui și, în curând, a prezenței lui)). Prin moartea pe cruce, acest incredibil act de reconciliere, păcătoșii pot primi acum iertarea. Sângele lui Isus ne curăță de orice păcat. Aici începe adevărata reconstrucție a căminului.
Ÿ Recunoașteți că mariajul este pentru totdeauna. Adam și Eva nu și-au încălcat niciodată jurământul unul față de celălalt, cu toate problemele cu care s-au confruntat. Au rămas împreună până la moarte. Înțelegerea iubirii ca principiu și înțelegerea căsătoriei ca angajament pe viață sunt cruciale în garantarea fericirii și unității familiale.
Ÿ Recunoașteți că vă puteți bucura de fericirea maritală chiar și cu trecerea anilor. Înțeleptul scria: „Izvorul tău să fie binecuvântat și bucură-te de nevasta tinereții tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălășiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei.” (Prov. 5:18,19). Expresia „nevasta tinereții tale” apare aici și în alte câteva locuri în Scriptură pentru a le aminti bărbaților de jurământul lor de căsătorie, chiar și după ce soțiile lor îmbătrânesc. Biblia vede fericirea maritală, în toate aspectele ei, continuând în toate anotimpurile vieții.
Concluzie
Fericirea întreruptă de păcat în Eden poate reveni prin intervenția lui Dumnezeu în viața fiecărui partener și a fiecărui cuplu. Dumnezeu poate restaura ceea ce s-a pierdut; vă puteți întoarce la bucuria simțită cândva în paradisul căsătoriei voastre. Milioane de cupluri creștine dau mărturie că este adevărat. Ei au trăit miracolul iertării și al reconcilierii. Ei au recuperat strălucirea cunoscută înainte. Fără Hristos nu este soluție, dar dacă El este suveran în viețile noastre, speranța reapare, dragostea înverzește și fericirea înflorește. Dumnezeu v-a împăcat cu El. Împăcați-vă și voi cu Dumnezeu și El vă va da o lună de miere fără sfârșit.
Edison Choque, Director Departamentul Familie, Diviziunea Sud-Americană
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com
