Text biblic: Exod 33, 12-17
Introducere
Odată, primul președinte al Conferinței Generale, William Ambrose Spicer, a fost întrebat: „Ce ați fi fost dacă nu erați adventist de ziua a șaptea?”. Fără îndoială că cel care a formulase întrebarea se aștepta că acesta va alege o altă denominațiune cu puncte doctrinare comune cu ale adventiștilor, poate baptiștii de ziua a șaptea, în a căror biserică a crescut. Dar, fără ezitare, fratele Spicer a răspuns: „Mi-ar fi fost rușine de mine însumi!”
Rușine? De ce? Ce este un adventist de ziua a șaptea? De ce am ales noi acest nume? În fond, de ce avem nevoie de un nume? Pentru mine, o relatare din cartea Exodul aduce lumină asupra acestor chestiuni legate de identitatea noastră.
În urma teribilei apostazii de la Muntele Sinai, când poporul a ales să se închine înaintea unui vițel de aur, Dumnezeu i-a spus lui Moise să continue să conducă poporul spre Å¢ara făgăduită. Însă Moise nu a vrut să facă acest lucru de unul singur. El era hotărât să continue doar dacă Dumnezeu va merge cu ei.
În Exodul 33, găsim o conversație în trei părți între Moise și Dumnezeu. Aici descoperim relația strânsă dintre dorința stăruitoare a acestui conducător de a-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu și secretul identității noastre.
Prima interacțiune (Exodul 33,12-14)
Moise începe prezentându-și dilema: Iată, Tu îmi zici: „Du pe poporul acesta!” Și nu-mi arăți pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: „Eu te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea Mea!” Moise revine la mesajul lui Dumnezeu din versetele 1-3: „Du-te și pornește de aici cu poporul pe care l-ai scos din țara Egiptului; suie-te în țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: ‚Seminței tale o voi da! Voi trimite înaintea ta un înger și voi izgoni pe canaaniți, amoriți, hetiți, fereziți, heviți și iebusiți. Suie-te în țara aceasta unde curge lapte și miere. Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci ești un popor încăpățânat’."
Dumnezeu afirmă în mod clar că nu va merge împreună cu ei, deoarece sunt un „popor încăpățânat” și s-ar putea să-i distrugă pe drum.
Poporul, însă, răspunde cu umilință declarației lui Dumnezeu și își scoate podoabele la cererea Domnului, iar Moise să se apropie din nou de Domnul cu cererea sa. În versetul 12, Moise Îi reamintește lui Dumnezeu de propria Lui afirmație: Tu ai zis: „Eu te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea Mea!”. Acum, pledează Moise dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște și voi avea trecere înaintea Ta. Moise sugerează aici un ciclu interesant al cunoașterii lui Dumnezeu.
1. Dacă am căpătat trecere (engl. favoare, bunăvoință)…
2. arată-mi CĂ‚ILE Tale;
3. atunci Te voi cunoaște
4. și voi avea trecere… (engl. favoare, bunăvoință)
Învățăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu învățând să-I cunoaștem CĂ‚ILE, iar acest proces ne aduce într-o relație descrisă prin expresia „a avea trecere”.
Apoi Moise Îi mai reamintește lui Dumnezeu un aspect: Și gândește-Te că neamul aceasta este poporul Tău. Aceasta poate fi o referire la porunca lui Dumnezeu din versetul 1: Du-te și pornește de aici cu poporul pe care l-ai scos din țara Egiptului… Aceste cuvinte izvorâte din preaplinul sufletului lui Moise par să se bazeze pe cuvintele lui Dumnezeu din capitolul anterior: Scoală și coboară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; și-au făcut un vițel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe și au zis: "Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!” (Exod 32,7.8). Drept urmare, Dumnezeu îi răspunde lui Moise pe un ton blând: Voi merge Eu însumi cu tine și îți voi da odihnă.
A doua interacțiune (Exodul 33,15-17)
Moise subliniază importanța problemei în discuție adăugând: Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cu alte cuvinte: Eu nu voi conduce poporul acesta nici măcar un pas, dacă nu ești Tu Conducătorul nostru. Apoi motivează: Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului? Prezența lui Dumnezeu este cea care ne deosebește de toți ceilalți. PREZENÅ¢A LUI este cea care ne conferă IDENTITATEA.
Domnul îl asigură pe Moise: Voi face și ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea și te cunosc pe nume!
A treia interacțiune (Exodul 33,18-23)
Îmbărbătat de promisiunile lui Dumnezeu, Moise îndrăznește să mai ceară o favoare: Arată-mi slava Ta! „Ai promis că Fața Ta, prezența Ta, va merge cu noi. Demonstrează-mi!”
Dumnezeu i-a răspuns: Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea (engl. bunătatea) Mea și voi chema Numele Domnului înaintea ta. Dar în ce constă această frumusețe? Domnul îl asigură pe Moise: Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur și am milă de cine vreau să am milă! Dar cum rămâne cu Fața lui Dumnezeu? Fața nu vei putea să Mi-o vezi, spune Domnul, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască. Dar: Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Și când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii și te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar fața Mea nu se poate vedea.
Rezumat:
1. Cunoscând CĂ‚ILE unui om îl cunoști pe acel om. Moise a zis: Arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște (vers. 13).
2. NUMELE unui om descrie CĂ‚ILE lui. Dumnezeu afirmă că NUMELE Său este caracterul Său, CĂ‚ILE Sale. Astfel, NUMELE cuiva este însăși IDENTITATEA sa (vers. 19).
3. Prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru ne definește CĂ‚ILE; astfel, devine însăși IDENTITATEA noastră și ne deosebește de ceilalți (vers. 16).
Paralele în mișcarea adventă
În lunile de după Marea dezamăgire, aceia care au continuat să aștepte apropiata revenire al Domnului Isus au ajuns să fie cunoscuți sub numele de „adventiști”. Dar destul de curând s-a instalat confuzia, și numele de adventist a devenit foarte imprecis. Erau „adventiști” acei oameni care stabileau noi date privind revenirea lui Isus? Erau “adventiști” acei oameni care s-au mutat la Ierusalim ca să reinstituie serviciile templului? Erau “adventiști” acei oameni care, alături de William Miller, s-au hotărât să-L aștepte pe Domnul în orice zi? Sau “adventiști” erau acei oameni care L-au văzut pe Isus în Sfânta sfintelor din Sanctuarul din ceruri și care păstrau Sabatul zilei a șaptea ca zi de odihnă?
La toate cele de mai sus răspunsul este „da”. Problema a apărut din încercarea de a identifica fiecare dintre grupe în mod individual și specific. Dar timpul are o metodă de rezolvare a lucrurilor. Astfel biserica rămășiței lui Dumnezeu a început să-și făurească propria identitate. Într-o scrisoare adresată biroului Review din Rochester, New York, datată 20 martie 1853 și trimisă din orășelul Tomkins, Michigan, Steven T. Cranson îi numește pe adventiștii care păzeau Sabatul “adventiști de ziua a șaptea”. Astfel îi deosebea el de celelalte grupuri.
Șapte ani și jumătate mai târziu, în 1860, la sfârșit de septembrie și început de octombrie, a avut loc la Battle Creek, Michigan. o conferință generală (ambele cuvinte scrise cu litere mici, deoarece pe atunci biserica nu era încă organizată). Printre alte subiecte importante care s-au discutat a fost și începerea lucrării prin publicații. Pentru aceasta era nevoie de un nume, însă întrebarea firească era: care să fie numele?
Oarecum frustrat, James White a comentat astfel: „Mi se pare extrem de penibil că, acum, când a crescut atât de mult, copilul să nu aibă un nume.” Astfel, comitetul a hotărât că trebuie să ales un nume. Dar ce nume? Unii au propus „Biserica lui Dumnezeu”, dar alții au obiectat, argumentând că numele fie este vag, fie sună pompos.
David Hewitt, supranumit „cel mai onest om din oraș”, primul convertit al lui Bates din Battle Creek, a făcut următoarea propunere: „Hotărât, să ne luăm numele de adventiști de ziua a șaptea!”. Același nume folosit de către Steven Cranson în 1853. Afirmația „să adoptăm numele” a sunat pentru unii ca declarația celor de la Babel care au dorit să-și „facă un nume”. Propunerea a fost retrasă și înlocuită cu rezoluția „să ne numim adventiști de ziua a șaptea”.
În următoarele câteva săptămâni ideea a circulat în paginile revistelor Advent Review și Sabbath Herald și a fost recomandată fiecărui grup de credincioși. Astfel a fost constituită Asociația de Publicații Adventistă de Ziua a Șaptea, care își desfășoară și în prezent activitatea în Hagerstown, MD, sub numele de „Review and Herald Publishing Association.”
Pe 23 decembrie, la mai puțin de trei luni de la această conferință și la doar nouă zile de la decesul micuțului John Herbert White, Ellen a primit o viziune, care evidenția câteva nevoi urgente ale poporului lui Dumnezeu. Aceasta a fost transcrisă și publicată în Mărturia nr. 6, inclusă acum în cartea Mărturii, vol. 1, pag. 223, 224 (în original).
„Mi-a fost arătat că rămășița poporului lui Dumnezeu trebuie să aibă un nume. Mi-au fost prezentate două clase. O clasă cuprindea grupurile mari ale celor ce susțineau că sunt creștini. Ei călcau în picioare Legea lui Dumnezeu și se închinau unei instituții papale. Ei țineau prima zi a săptămânii ca Sabat al Domnului. Cealaltă clasă, doar câțiva la număr, se închinau marelui Dătător al Legii. Ei țineau porunca a patra. Trăsăturile speciale și proeminente ale credinței lor erau păzirea zilei a șaptea și așteptarea venirii Domnului lor din ceruri.
Lupta se dă între cerințele lui Dumnezeu și cerințele fiarei. Ziua întâi, o instituție papală care contraface în mod direct porunca a patra, va fi făcută de către fiara cu două coarne un punct de încercare. ªi atunci, avertizarea înfricoșătoare a lui Dumnezeu va pronunța vinovăția pentru închinarea în fața fiarei și a chipului ei. Ei vor bea vinul mâniei lui Dumnezeu care este turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.
Nici un nume pe care am putea să-l luăm nu ar fi potrivit ca acela care este conform susținerii noastre și care exprimă credința noastră și face din noi un popor deosebit. Numele de adventist de ziua a șaptea stă ca o mustrare pentru lumea protestantă. El constituie linia de deosebire între închinătorii lui Dumnezeu și aceia care se închină fiarei și primesc semnul ei. Marele conflict este între poruncile lui Dumnezeu și cerințele fiarei. Are loc deoarece sfinții țin toate Cele Zece Porunci și de aceea balaurul a pornit război împotriva lor. Dacă ei vor coborî standardul și vor renunța la trăsăturile specifice ale credinței lor, balaurul va fi liniștit; însă el își exercită mânia pentru că ei au îndrăznit să ridice standardul și să înalțe steagul lor, care este în opoziție cu lumea protestantă, care se închină instituției papale.
Numele de adventist de ziua a șaptea poartă în sine adevăratele trăsături ale credinței noastre și va convinge el însuși pe cei care își pun întrebări. Ca o săgeată din tolba cu săgeți a Domnului, acesta va răni pe călcătorii Legii lui Dumnezeu și-i va conduce spre pocăință față de Dumnezeu și credință în Domnul nostru Isus Hristos.
Mi-a fost arătat că aproape orice fanatic care s-a ridicat, și care întotdeauna își ascunde sentimentele pentru ca să poată conduce aiurea pe alții, a pretins că aparține bisericii lui Dumnezeu. Un asemenea nume ar trebui să stârnească de îndată suspiciune; căci este folosit pentru a ascunde cele mai absurde erori. Acest nume (biserica lui Dumnezeu, n. red.) este prea nedefinit pentru rămășița poporului lui Dumnezeu. Un astfel de nume ar conduce la presupunerea că noi avem o credință pe care vrem să o ascundem.”
Concluzie:
De ce „adventist de ziua a șaptea?” Pentru că acest nume descrie ceea ce credem. El spune altora despre CĂ‚ILE noastre, astfel încât aceștia să poată începe să ne cunoască. Acest nume ne DEOSEBEȘTE de toate celelalte denominațiuni.
Ceea ce îl deosebește pe poporul Dumnezeu de restul lumii este PREZENÅ¢A SA. Este așadar potrivit să apunem că adventiștii de ziua a șaptea, alegând acest nume, sunt deschiși să împărtășească PREZENÅ¢A spirituală a lui Dumnezeu prin odihna Sabatului Său, urmând ca PREZENÅ¢A vizibilă a lui Dumnezeu să fie experimentată la a doua venire.
„Adventist de Ziua a Șaptea”. Deși spune multe despre noi, acest nume este menit de fapt să spună multe despre Dumnezeu. Să povestească despre un Dumnezeu care este cu noi – prezent de-a lungul orelor sfinte de Sabat – care devin sfinte doar prin prezența Sa! Să povestească de asemenea despre un Mântuitor care Se întoarce curând, în persoană, ca să fie unit pentru eternitate cu poporul Lui.
Astăzi, și mie mi-ar fi fost rușine de mine însumi dacă nu aș fi adventist de ziua a șaptea. Mi-ar fi rușine, deoarece aș fi neputincios în eforturile mele de a vorbi despre căile Dumnezeului meu, care este prezent cu mine în fiecare Sabat și a cărui revenire o aștept cu dor.
Anne Rebecca Smith, scriitoare, poetă, pictoriță și autoare de imnuri religioase, a vorbit despre făurirea identității noastre într-o poezie publicată pe prima pagină a numărului din 9 decembrie 1851 al revistei Advent Review and Sabbath Herald. În această poezie, ea identifică în mod clar cele două doctrine specifice: Sabatul („Toți păzitorii celor Zece Porunci”) și a doua venire („Curând El Se va întoarce venind pe nori”). S-a considerat potrivit ca acest imn să fie cântat la deschiderea întâlnirii din Battle Creek, Michigan din 20 mai 1863, atunci când s-a organizat Conferința Generală.
Probabil că restul istoriei îl știți!
(Din nefericire, în cartea noastră de Imnuri creștine, ediția 2006, nu s-a păstrat decât melodia – nr. 428. Versurile reflectă în foarte mică măsură cuvintele Annei Rebecca Smith. Pentru versurile originale, vezi http://www.hymntime.com/tch/htm/l/o/n/longupon.htm).
Sursa: http://www.conbanat.ro
