Pasajul biblic din 2 Cronici 13,8-12 ne invita la reflectie. Desi se relateaza un crampei din istoria poporului evreu, gasim aici o lectie importanta pentru viata bisericii din toate timpurile.
Este vorba de un fragment din discursul tinut de Abia- imparatul Regatului lui Iuda intre anii
914-912 i.Chr-inainte de a incepe lupta cu rivalul sau-Ieroboam, imparatul Regatului de Nord.
Abia-fiul lui Roboam si nepot al lui Solomon- a avut o domnie scurta, de doar trei ani. Cartea a doua a Cronicilor consemneaza lupta data intre imparatii celor doua regate surori- un razboi fratricid si inegal. Daca iudeii din sud se puteau prezenta pe campul de lupta cu aproape 400 000 de luptatori, israelitii din nord , condusi de apostaziatul imparat Ieroboam, numarau circa 800 000 de luptatori.
Nu lupta in sine ne intereseaza pe noi astazi, desi a fost surprinzator rezultatul ei: cei putini ( iudeii ) i-au invins pe cei multi ( israelitii ). Ceea ce ne atrage atentia in mod deosebit este continutul discursului imparatului Abia inainte de inceperea luptei.
Daca urmarim cu atentie acest discurs, putem observa ca imparatul repeta aproape obsesiv cateva cuvinte: “voi”, “vostru” si “noi”, “noastra”. VOI si NOI, intr-o permanenta antiteza. Imparatul Abia face o paralela indelungata, o comparatie intre “noi”-cei care slujim lui Dumnezeu- si “voi”-cei care sunteti departe de El.
Care este argumentul forte al imparatului in sustinerea ideii ca Dumnezeu ii va ajuta pe ei si nu pe israelitii din nord ?
“Noi aducem in fiecare dimineata si in fiecare seara arderi de tot Domnului, ardem tamaie mirositoare, punem painile pentru punerea inaintea Domnului pe masa cea curata si aprindem in fiecare seara sfesnicul de aur cu candelele lui, caci pazim poruncile Domnului Dumnezeului nostru. Dar voi L-ati parasit. Iata ca Dumnezeu si preotii Lui sunt cu noi, in fruntea noastra, si avem si trambitele rasunatoare ca sa sunam din ele impotriva voastra. Copii ai lui Israel, nu faceti razboi impotriva Domnului, Dumnezeului parintilor vostri, caci nu veti avea nicio izbanda !” ( vers. 11-12 )
Ceremonia-iata argumentul forte pe care imparatul Abia il aduce in favoarea sa si a poporului pe care-l conduce: – noi aducem arderi de tot seara si dimineata
– noi ardem tamaie mirositoare
– noi punem painile inaintea Domnului
– noi aprindem sfesnicul in fiecare seara
– noi avem preotii care sunt de partea noastra
– noi sunam din trambitele rasunatoare.
La toate aceste argumente teologice pe care le invoca in sustinerea ideii ca Dumnezeu era cu el, imparatul mai putea adauga inca unul, dupa terminarea luptei: biruinta. Versetul 18 subliniaza faptul ca oamenii lui Abia “au castigat biruinta pentru ca se sprijinisera pe Domnul, Dumnezeul parintilor lor.” O biruinta ce nu poate fi negata. Dimpotriva, ea este cu atat mai surprinzatoare cu cat armata iudeilor era de doua ori mai mica decat a israelitilor din nord.
Cu toate acestea, era Dumnezeu intr-adevar cu imparatul Abia ?
Conform argumentelor invocate de Abia si conform raportului biblic ce consemneaza biruinta data de Dumnezeu, am putea sa raspundem afirmativ la aceasta intrebare. Si totusi…era doar o aparenta.
“El ( imparatul Abia ) s-a dedat la toate pacatele pe care le facuse tatal sau inaintea lui si inima lui n-a fost intreaga a Domnului, Dumnezeului sau, cum fusese inima tatalui sau David.”
( 1 Imparati 15,3 )
Poate sa fie Dumnezeu cu un om “dedat la toate pacatele parintilor sai” si avand o inima
impartita ?
Categoric, nu ! In lumina Bibliei, pacatul il desparte pe om de Dumnezeu, creind un “zid de despartire” intre cei doi ( vezi Isaia 59,2 ). Dar cum ramane atunci cu biruinta data de Domnul ? Ea nu este altceva decat o manifestare a milei lui Dumnezeu fata de omul pacatos si revarsarea unor binecuvantari tarzii datorate credinciosiei unor predecesori.
“Dar din pricina lui David, Domnul Dumnezeul lui i-a dat o lumina la Ierusalim…"
( 1Imparati15, 4)
Intelegem din acest crampei de istorie sacra ca, daca Dumnezeu ne scoate dintr-un necaz, dintr-o criza sau suferinta, aceasta nu inseamna in mod obligatoriu ca El este cu noi. Sau, mai bine zis, ca noi suntem cu El. Nu inseamna ca suntem in cele mai bune relatii cu cerul, daca suntem binecuvantati. Raportul biblic este fara echivoc: “din pricina lui David” a dat Domnul biruinta si nu “din pricina lui Abia”.
Mantuitorul ne spune ca Tatal ceresc da ploaie si soare si peste cei buni si peste cei rai (Matei 5, 45).
Aceasta nu inseamna ca relatia celor rai cu Dumnezeu este buna. Asadar, nici biruinta imparatului Abia nu dovedeste ca relatiile sale cu Domnul erau dintre cele mai bune. Biblia ne prezinta si alte exemple asemanatoare: cazul imparatului Ahaz- un imparat nelegiuit, dar caruia totusi Domnul ii da o biruinta asemanatoare ( vezi 2 Imparati 16, 1-4 ).
Lasand acum laoparte istoria biblica, sa facem un salt peste timp la noi- biserica timpului sfarsitului. Nu ati observat ca, in disputele dintre crestinii diferitelor confesiuni apare mereu comparatia intre “noi” si “voi “ ? Nu ati observat ca argumentele care sunt aduse de o parte sau alta sunt legate in primul rand de ceremonii, de acte de cult ?
“Noi avem… noi facem…Voi nu aveti… voi nu faceti…”
Si ce e rau in asta ? Identitatea noastra ca biserica nu e legata si de aceste aspecte ceremoniale, de actele de cult pe care le practicam ? Desigur ! Insa acestea nu reprezinta esentialul unei biserici. Este cat se poate de primejdios de a ne stabili identitatea ca biserica bazandu-ne doar pe lucruri exterioare. Caci este posibil sa le avem pe toate acestea si totusi relatiile dintre noi si Dumnezeu sa nu fie dintre cele mai bune.
Dar succesele in lucrarea misionara a bisericii ? Dar organizatia, admirata de cei din afara bisericii ? Dar gradul inalt de educatie din scolile bisericii ? Dar multimea universitatilor, spitalelor si centrelor de educatie sanitara ? Acestea nu sunt un argument suficient de puternic ca Dumnezeu este multumit cu starea noastra spirituala?
Nu, nici acestea nu reprezinta un argument suficient, dupa cum biruinta imparatului Abia nu dovedea ca el era in cele mai bune relatii cu Dumnezeu. Apostolul Pavel le scria filipenilor despre unii care-L predicau pe Christos “din pizma si duh de cearta” ( Filipeni 1,15 ), in timp ce, privind la propria sa lucrare, se temea ca, dupa ce a predicat Evanghelia atator oameni, el insusi sa nu-si piarda rasplata.
Da ! Putem fi schele pentru mantuirea altora , pentru zidirea Bisericii lui Christos. O schela insa nu ramane. Dupa ce si-a incheiat rolul, ea este indepartata. In niciun loc pe paginile Scripturii nu ni se sugereaza indemnul de a fi doar niste schele la zidirea Bisericii, ci “pietre vii” ( 1 Petru 2,5 ) zidite in cladirea spirituala
a ei.
Eusebiu de Cezareea, autorul Istoriei Eclesiastice si consilier al lui Constantin cel Mare, descrie atmosfera triumfalista care a caracterizat Conciliul de la Niceea din anul 325 d.Chr. Au participat la acest conciliu episcopi din toata lumea crestina. Multi dintre ei fusesera torturati in anii de persecutie anteriori, inainte ca imparatul Constantin sa dea libertate religiei crestine. Multi dintre ei erau mutilati, fara maini, fara picioare… Cand i-a vazut defiland prin fata garzii imparatului, cand a vazut cum garda imparatulului le da onorul si insusi Constantin cel Mare ii saluta pe acesti episcopi martiri, Eusebiu a exclamat: “Am simtit ca Imparatia lui Dumnezeu a coborat pe pamant.”
El nu stia ca, ceea ce simtea ca fiind o mare biruinta a crestinismului, era de fapt inregistrat in cer ca fiind o mare infrangere. Cartea Apocalipsei aseamana aceasta perioada din istoria bisericii crestine cu un cal negru ( Apocalipsa 6,5 ) care si-a pierdut curatia initiala si avand asupra sa insemnele mortii. In sirul celor sapte epistole adresate celor biserici ( Apocalipsa cap. 2 si 3 ), perioada la care se refera Eusebiu din Cezareea este numita Pergam. Stiti ce spune Martorul Credincios despre Pergam ?
“Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei…Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam… Tot asa si tu ai cativa care, de asemenea, tin invatatura nicolaitilor, pe care Eu o urasc. Pocaieste-te dar . Altfel voi veni la tine curand si ma voi razboi cu ei cu sabia gurii Mele.” ( Apocalipsa 2, 13-16 )
Ce diferenta intre perceptia pe care o are omul cu privire la un anumit eveniment si felul in care vede Dumnezeu acelasi lucru !
Biserica Laodiceea- ultima etapa din istoria crestinismului- este mustrata de Dumnezeu pentru atitudinea sa triumfalista si plina de incredere in sine. Ea se lauda: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, nestiind ca cerul o evalueaza dupa alte criterii si o vede intr-o stare deplorabila: “Si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac ,orb si gol.” (Apocalipsa 3, 17 ). Si, poate cel mai trist lucru pe care cerul il consata in dreptul acestei ultime biserici este faptul ca Iisus este vazut in afara ei, stand la o usa zavorata pe dinlauntru si asteptand sa I se auda glasul si sa I se deschida. Inainte de a fi prea tarziu…
In anii petrecuti in sanul bisericii, am avut ocazia sa intalnesc o multime de oameni care se legau de formele religiei mai mult decat de esenta ei. Am intalnit oameni care, desi traiau o viata fara principii morale, tineau “cu dintii” la calitatea de membru al bisericii, la “legitimatia de membru”. Nu i-am inteles niciodata si nici nu cred ca am sa-i pot intelege vreodata. Pentru ca mantuirea e o problema de esenta si nu de forme.
Ce i-a folosit imparatului Abia faptul ca se lauda cu o multime de forme religioase pe care le implinea
( si care, de altfel , nu erau deloc condamnabile, dimpotriva ! ) ? Biruinta asupra vrajmasilor ? Nu era meritul lui. Dumnezeu i-a dat acesta biruinta pentru ca voia sa implineasca fagaduintele facute lui David, inantasul sau. Faptul ca se lauda cu implinirea unor forme religioase nu l-a asezat intr-o pozitie favorabila inaintea cerului. Cand Biblia ii face portretul moral, Abia este zugravit ca un om cu o inima impartita, traind o viata pacatoasa, departe de Dumnezeu si de atmosfera cerului.
V-ati imaginat vreodata ca pana si rugaciunea noastra Il poate obosi pe Dumnezeu si ne poate desparti de El? Da, chiar rugaciunea, acest intim mijloc de comunicare cu cerul, poate deveni o forma fara esenta si fara valoare. Este scris:
“Daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui este o scarba.” ( Proverbe 28, 9 )
Vechiul popor Israel se lauda cu o multime de forme religioase. Aveau un sistem ceremonial bogat si plin de semnificatii mesianice; aveau lumina adevaratei zile de odihna, precum si o multime de principii de vietuire sanatoasa si reguli care guvernau relatiile interumane. Cu toate acestea, Dumnezeu ajunge sa rosteasca , prin gura profetului Isaia, cuvinte de o gravitate rar intalnita:
“Nu mai aduceti daruri de mancare nefolositoare, caci Mi-e scarba de tamaie ! Nu vreau luni noi, Sabate si adunari de sarbatoare… Urasc lunile voastre cele noi si praznicele voastre. Mi-au ajuns o povara, nu le mai pot suferi… “ ( Isaia 1, 13-14 )
Cata durere razbate din aceste cuvinte ! Este durerea inimii unui Dumnezeu care-Si vede poporul iubit si ales punandu-si nadejdea mantuirii in forme si nu in esenta. Nu formele si ceremoniile erau de vina ! Ele isi aveau locul lor in planul divin si in inchinarea adusa de popor. Dar atunci cand aceste ceremonii luau locul unei vietuiri sfinte, unei ascultari depline de Legea Morala, lui Dumnezeu nu-I ramane altceva decat sa deplanga formalismul rece al omului: “Nu pot sa vad nelegiuirea unita cu sarbatoarea!” ( Isaia 1, 13 up. )
Apostolul Pavel afirma un lucru, care, daca ar fi inteles de crestini, ar fi revolutionar:
“El (Christos ) a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare.” ( 1 Corinteni 1,30 up. )
Stiti ce inseamna aceasta ? Ca, daca Il avem pe Christos, daca avem esenta vietuirii crestine, avem totul, inclusiv viata vesnica pe care ne-o dorim cu atata ardoare. Dar la fel de adevarat este ca fara El, nu avem nimic. Viata bisericii fara Christos este doar o suita de forme reci, plictisitoare, care ii obosesc nu doar pe oameni, ci pe Insusi Dumnezeu.
Poate ati auzit parabola tramvaiului– o parabola moderna in care am putea sa ne regasim ca individ, dar si ca biserica:
Intr-o statie se afla un tramvai oprit. Usile sunt deschise, conductorul se afla la carma, iar pe o tablita sunt scrise destinatia si traseul. Oamenii urca si se aseaza pe scaune, insa tramvaiul nu porneste… Calatorii incep sa discute, se uita la ceas, apoi iar discuta, asteptand ca sa plece din clipa in clipa. Insa tramvaiul tot nu porneste…
Oamenii se gandesc ca poate conductorul lor nu este bun si cer sa li se dea un altul. Noul conductor- un om cu o experienta impresionanta in domeniu, vine, se aseaza pe scaunul lui, dar tramvaiul tot nu porneste…
La un moment dat, calatorii se gandesc ca, daca tot nu porneste tramvaiul, ar fi bine sa schimbe scaunele, sa puna pe jos o mocheta noua si sa vopseasca tramvaiul pe dinafara. Zis si facut ! Tramvaiul este reinnoit , reconditionat, adaptat noilor cerinte, insa el tot nu porneste…
Unii calatori se gandesc ca tramvaiul lor nu va porni pana ce nu vor fi ocupate toate locurile. Ca urmare, ei coboara din tramvai si se duc pe la colturi de strada , convingandu-i pe oameni sa urce si ei in acelasi tramvai. Unii se lasa convinsi si urca, scaunele se umplu, insa tramvaiul tot nu porneste…
Se mai incearca o solutie, propusa de unii calatori preocupati de situatia neplacuta in care se aflau: coboara si imping tramvaiul o bucata de drum, dar tramvaiul tot nu porneste…
Descurajati, cei mai multi se decid sa coboare si sa se urce intr-un alt tramvai, cand, un trecator se uita la ei, se uita la tramvai si le spune:
“Mai, oameni buni ! Nu vedeti ca tramvaiul vostru nu atinge reteaua de alimentare ?”
Parabola acesta ne face sa zambim, insa pe plan spiritual, poate ca nu suntem prea departe. Oricate ceremonii si ritualuri am inventa in biserica si oricat de confortabile am face locasurile de cult, daca nu suntem conectati la sursa puterii spirituale- Iisus Christos- “tramvaiul” nu va inainta nici macar un pas.
In 1904, un tanar american isi preda viata lui Christos in urma unei evanghelizari conduse de Moody. Pastorul bisericii locale ii da un sfat: “Ia-L pe Iisus cu tine in orice lucru! Roaga-te Lui, citeste despre El, vorbeste despre El, traieste ca El !”
Tanarul era student, iubea viata , era pasionat de masini, de excursii, de baseball…La doi ani dupa convertire, mosteneste o avere de circa 40 milioane de dolari. D-v ce ati fi facut in locul lui ? Poate ca ati fi construit o biserica, un orfelinat… Dar cu restul ce ati fi facut ?
Tanarul acesta da totul pentru lucrarea misionara, fara sa opreasca nici macar un singur dolar. Mama lui se gandeste ca fiul ei nu face bine, ca ar trebui sa-si opreasca macar o mica suma de bani. Tanarul insa da totul, apoi se dedica misiunii in lumea musulmana. Dupa cateva luni insa , tanarul moare de meningita, la Cairo. De abia atunci mama lui intelege ca si un singur cent retinut de fiul ei ar fi fost pierdut.
Ma intreb: eu ce sfat i-as fi dat acestui tanar care iubea viata , daca as fi fost in locul pastorului local ?
Poate ca l-as fi sfatuit sa se lase de baseball, sa renunte la pasiunea lui pentru masini, inlocuind-o cu pasiunea pentru Cuvantul lui Dumnezeu…Poate ca l-as fi sfatuit sa tina Sabatul biblic, sa plateasca zecimea, sa controleze etichetele alimentare mai cu atentie, sa nu intarzie la adunare, sa nu lipseasca de la serviciile divine… Si multe altele…
Acel pastor i-a spus insa un singur lucru- un lucru de esenta: “Ia-L pe Iisus cu tine oriunde!” Si asta a fost destul. Christos a intrat in inima lui si i-a aratat ce are de facut la fiecare pas. Acesta este adevarul de care Satana se teme cel mai mult, caci o biserica in care locuieste Christos este o forta care arunca in aer lumea pacatului si a intunericului.
Lori Balogh
Biserica – Ceremonii sau spiritualitate ? – autor Lori Balogh
BISERICA – CEREMONII SAU SPIRITUALITATE ?
Sursa: www.loribalogh.ro
