In viata fiecarui om , in mod inevitabil, apar si momente de criza. Nedorite si aducatoare de numeroase tensiuni, lacrimi si chiar conflicte, aceste momente de criza pot fi depasite cu bine. Cu o conditie insa: ele sa fie intampinate cu o anumita atitudine a mintii si sufletului. Mai mult decat atat, ele pot aduce chiar si un beneficiu, caci Dumnezeu poate transforma blestemul in binecuvantare ( vezi Neemia, 13,2 )
Un astfel de moment a existat si in viata ucenicilor si simpatizantilor lui Iisus, fapt relatat de evanghelistul Ioan in cap. 6, 60-69.
Cu o zi inainte, Iisus facuse minunea inmultirii painilor, hranind 5000 de oameni cu doar cinci paini si doi pesti. Multimea entuziasmata gandea: “ Iata, in sfarsit, proorocul asteptat, Mesia Eliberatorul. De acum zilele stapanirii romane sunt numarate.” Inimile multora bateau deja cu putere la gandul ca Iisus avea sa devina curand Imparatul lor.
A doua zi, multimile Il cauta cu infrigurare pe Mantuitorul, dar nu-L gasesc. Atunci, se urca in corabiile ce tocmai se pregateau sa traverseze Marea Galileii si Il gasesc pe Iisus in Capernaum. La intalnirea cu El, are loc un dialog mai aparte. Vazand ca n-au inteles nimic din minunea inmultirii painilor- care era nu doar implinirea unor nevoi fizice, ci si o ilustrare a ceea ce era Mesia pentru omenire: Painea din cer- Domnul incearca sa le abata mintea de la imparatia pamanteasca spre cea cereasca. In acest dialog, Iisus rosteste cateva cuvinte memorabile ce oglindesc misiunea Sa pe pamant:
“Eu sunt Painea viatii “ ( vers. 48 )
“Eu sunt Painea vie care s-a coborat din cer” ( vers. 51 )
“Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi. Caci trupul Meu este cu adevarat o hrana si sangele Meu este cu adevarat o bautura.” ( vers. 54-55 )
Urmarea acestei predici a Mantuitorului a fost declansarea unei crize, cunoscuta si sub numele de “criza din Galileea”, in urma careia multi din ucenicii si simpatizantii Sai Il parasesc.
De ce ? Nu au inteles ei sensul adevarat al cuvintelor Mantuitorului ?
Dimpotriva ! Acesti oameni au inteles prea bine ca Domnul nu ii invata canibalismul. Ei erau obisnuiti ca Domnul sa le vorbeasca in pilde, erau familiarizati cu ilustratiile Lui. Insa ei au inteles ca Iisus le vorbea despre jertfa, despre suferinta, despre cununa de spini si cruce, adica despre o alta cale a mantuirii decat aceea pe care si-au imaginat-o ei. Ideea de a suferi pe calea mantuirii nu incapea in mintile lor pline de prejudecati si, prefacanadu-se ca nu inteleg cele spuse de Iisus, L-au parasit. Pentru totdeauna !
Cu toate acestea, cei 12 ucenici raman langa Domnul lor. Credinta lor trebuia insa incercata si iata de ce Iisus ii intreaba, plin de durere:
“Voi nu vreti sa va duceti ?” ( vers. 67 )
Raspunsul lui Petru este memorabil:
“Doamne, la cine sa ne ducem ? Tu ai cuvintele vietii vesnice.” ( vers. 68 )
Raspunsul lui Petru este memorabil pentru ca el este dat in imprejurari de crunta dezamagire, nu doar pentru cei ce plecau, dar si pentru cei ramasi, care asteptau si ei intemeierea imparatiei mesianice.
O observatie: Petru nu intreaba: “Doamne, unde sa ne ducem?”,ci “Doamne, la cine sa ne ducem?”
Oare nu aveau unde sa se duca cei 12 in aceste momente de crunta dezamagire ? Desigur ! Unde se dusesera si ceilalti:
A) Ei puteau sa se intoarcala plasele de pescuit, revenind pentru tot restul vietii la aceeasi ocupatie monotona si umila pe care o avusesera inainte. Intalnirea cu Iisus ? O simpla aventura, o pata de culoare in griul monotoniei vietii lor, o scanteie efemera ce le luminase pentru cateva clipe intunericul din suflet. Ucenicii puteau sa se intoarca la vechile lor ocupatii, dar nu au facut-o…
B) Ei puteu sa se duca la mai marii poporului iudeu unde, intr-o penitenta colectiva, puteau sa-si recunoasca greseala de a-L fi considerat pe acest Iisus drept Mesia. Apoi, urmand intregul ceremonial al legii lui Moise, ei ar fi gasit linistea ispasirii acestui “pacat” , devenind aparatorii vajnici ai traditiei rabinice. Ucenicii puteau face acest lucru, dar totusi nu l-au facut…
C) Ei puteau sa se duca la autoritatile romane si sa anticipeze in grup gestul de mai tarziu al lui Iuda. Daca Iisus tot le-a inselat asteptarile, daca El tot nu le ofera ceea ce le-a promis, cel putin ei puteau profita de aceasta ocazie. Romanii s-ar fi bucurat sa scape de o persoana incomoda si indezirabila, care castigase, dupa opinia lor, prea multa popularitate. Ucenicii puteau face si gestul acesta, dar nu l-au facut…
Da, ucenicii, in frunte cu Petru, aveau unde sa se duca, dar nu aveau la cine sa se duca. Ei deja intrezarisera in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu . Golul sufletesc le era umplut; simtisera bucuria de a fi in preajma Lui; gasisera un sens al vietii lor atat de monotone.
Este adevarat ca inca nu-L intelegeau pe Iisus pe deplin. Erau inca dezamagiti de atitudinea Lui, de faptul ca El evita popularitatea si ocolea sansele de a deveni un lider al poporului. Cu toate acestea, ei simteau ca Iisus era singurul care ii putea mantui, lucru pe care nu-l puteau face nici rabinii, nici carturarii, nici fariseii sau traditiile stramosesti.
Ucenicii aveau unde, dar nu aveau la Cine sa se duca ! Legatura sufleteasca ce se stabilise intre ei si Domnul , desi inca fragila si gata sa se rupa in orice moment, a rezistat crizei. Apoi, alaturi de Iisus, trecand prin alte si alte crize, ei s-au intarit pana acolo incat, dupa inaltarea la cer a Mantuitorului, au fost capabili de jertfa suprema- moartea de martir.
In viata fiecarui om apar astfel de momente de criza, in care se destrama sperante, se rup legaturi, se prabusesc poduri si se clatina temelii. Aceste crize sunt cunoscute, ingaduite si controlate de Dumnezeu, pentru ca nimic din ceea ce se intampla in acest Univers nu Ii scapa Creatorului.
Biblia ne invata ca El este nu doar Stapanul absolut al intregii Creatiuni ( Psalmul 24,1 ) , dar si Tatal nostru, Cel care ne cunoaste pe fiecare pe nume ( Psalmul 139 ), pana acolo incat Mantuitorul ne sigura ca “pana si perii din cap, toti va sunt numarati “ ( Matei 10, 30 ). Lui Dumnezeu nu-I scapa nimic din ceea ce gandim, simtim, vorbim… Nicio lacrima de pe obraji sau din inima nu curge fara ca El sa ia aminte la ea. Nicio dezamagire, nicio bucurie, nicio speranta…nicio criza.
De fapt, cine provoaca criza ?
Adesea ne grabim cu raspunsul, afirmand ca ea este provocata , fie de Dumnezeu, fie de diavol, fie de oameni. Citind superficial Biblia, pot fi gasite chiar si argumente pentru a sustine aceste raspunsuri:
– Cine a provocat criza din viata lui Avraam, cand i s-a cerut sa-l jertfeasca pe Isaac ? Un raspuns grabit si superficial este: “Dumnezeu, desigur !”
– Cine a provocat criza din viata lui Iov, care intr-o singura zi i-a pierdut pe toti cei zece copii, intreaga avere, apoi prietenii si chiar atasamentul sotiei ? Raspunsul cel mai comun la aceasta intrebare este: “Satana, desigur. El era in spatele fiecarei nenorociri venite in viata neprihanitului Iov.”
– Cine a provocat criza din Galileea, in urma careia un mare numar de ucenici L-au parasit pe
Domnul ? Aceeasi graba si superficialitate ne face sa raspundem: “Iisus , desigur ! El parca intentionat si-a ales cuvintele in asa fel incat ucenicii sa se poticneasca in ele.”
De fapt, intrebarea: “Cine a provocat criza?” este pusa in mod eronat. Corect este sa se puna intrebarea: “Ce a provocat criza ?” La aceasta intrebare, Biblia ne da un singur raspuns: pacatul.
E adevarat ca in orice criza , de orice natura ar fi ea, sunt prezenti si oamenii, si Dumnezeu, si Satana. Ochii nostri firesti nu pot vedea decat pe unul sau pe altul ca fiind cauza suferintei noastre. In realitate, adevarata cauza a oricarei suferinte omenesti este pacatul- acest monstru cu o mie de capete.
Sa revenim la exemplele date !
Cine a provocat criza din viata lui Avraam ? Dumnezeu ? Pentru a afla adevarul, trebuie sa ne intoarcem cu circa 40 de ani in urma, cand Dumnezeu ii promite patriarhului ca din el se va naste un popor intreg, numeros ca nisipul de pe tarmul marii. Avraam crede lucrul acesta si, drept urmare, Dumnezeu il socoteste neprihanit. Dar anii trec… Copilul promis intarzie sa se nasca, iar deazamgirea si indoiala isi fac loc in inima batranului patriarh. Confruntat cu ispita de a-L “ajuta” pe Dumnezeu in implinirea fagaduintei, Avraam cedeaza sugestiei sotiei sale si da nastere lui Ismael- fiu al eforturilor sale omenesti, nu fiu al fagaduintei. In fata celui mai important examen al vietii – examenul credintei, al increderii in Dumnezeu- Avraam ramane corijent.
Dar pentru ca Dumnezeu nu doreste ca fiii Sai sa fie corijenti la nesfarsit, El le ofera si alte sanse de a trece examenul. Pentru Avraam, acesta sansa a fost incercarea prin care a trebuit sa treaca pe Muntele Moria, cand, in ciuda instinctului conservarii, in ciuda sentimentelor paterne, a legaturilor sociale si a ratiunii, a trebuit sa ridice cutitul pentru a-si jertfi unicul fiu iubit. Acolo, pe muntele de trista amintire pentru el, Avraam a trecut cu bine examenul pe care-l pierduse cu multi ani in urma.
Oare Dumnezeu l-ar fi trecut prin acesta criza teribila pe Avraam daca nu ar fi fost necesar ?
“ Caci Domnul nu lepada pentru totdeauna, ci, cand mahneste pe cineva, se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare. Caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.” ( Plangerile lui Ieremia 3, 31-33 )
Cine a provocat criza din viata lui Iov ? Satana ? Raspunsul corect ar putea fi acesta. Insa trebuie sa tinem cont ca Satana nu ar fi aparut inaintea Domnului cu cererea de a-l incerca pe Iov daca nu ar fi existat pacatul din inima lui. Satana insusi este robul celei mai mari puteri din Univers, dupa cea a lui Dumnezeu- pacatul.
Haldeii care i-au omorat slujitorii si i-au rapit turmele lui Iov nu ar facut aceste lucruri daca nu ar fi fost stapaniti de puterea pacatului. Prietenii nu l-ar fi intristat atat de mult pe Iov daca ei nu ar fi fost stapaniti de spiritul pacatos al condamnarii, al lipsei de compasiune si dragoste fata de cel suferind. Sotia nu l-ar fi indemnat pe Iov sa-l blesteme pe Dumnezeu, daca ea nu si-ar fi pierdut increderea in Providenta divina.
Si, analizand lucrurile in profunzimea lor, constatam ca toate suferintele de care a avut parte acest om neprihanit, aveau la baza pacatul.
Cine a provocat criza din Galileea ? Iisus ? El insa nu le-a spus in acea ocazie decat niste adevaruri profunde pe care le-a ilustrat pentru a fi pe intelesul oamenilor. Ceea ce i-a determinat sa-L paraseasca pe Mantuitorul a fost pacatul din inima lor care se razvratea la gandul unei cai a crucii, a suferintei.
Pana acum am descoperit cauza crizelor din viata noastra. La fel de important este sa cunoastem si remediul oricarei crize prin care trecem. Ne intereseaza sa stim la cine sa ne ducem pentru a primi ajutor in depasirea crizei.
Psalmul 32 reda experienta unui om cazut in cea mai teribila criza a vietii lui, generata de pacat- experienta lui David. Iata cat de plastic isi descrie psalmistul propriile trairi sufletesti in mijlocul crizei prin care trecea:
“Cata vreme am tacut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, caci zi si noapte mana Ta apasa asupra mea. Mi se usca vlaga cum se usuca pamantul de seceta verii …”
( Psalmul 32, 3-4 )
Sa observam cum criza prin care trecea David ii afecta intrega fiinta:
– trupul: “mi se topeau oasele”
– sufletul: “gemete necurmate”
– spiritul: “mana Ta apasa asupra mea”
O lege a fizicii spune ca atunci cand asupra unui corp se exercita o presiune, el cauta sa se deplaseze in directia in care presiunea sa scada. In viata spirituala, lucrurile stau la fel. David, aflat sub uriasa presiune a crizei prin care trecea, cauta o scapare.
Ce ar fi putut face David pentru a scapa de presiunea incercarii ?
1) L-ar fi putut aduce la tacere pe profetul Natan care i-a pus degetul pe rana si i-a descoperit pacatul. Ar fi fost insa aceasta o solutie ? Nicidecum ! Dimpotriva, lucrurile s-ar fi complicat si mai mult.
2 ) David ar fi putut sa intoarca spatele lui Dumnezeu, gandind: “Acum si asa am cazut si m-am compromis in fata poporului si a lui Dumnezeu. Vinovatia nu am cum sa o inlatur…Ma las de credinta…Sunt un pacatos irecuperabil…”
Ar fi fost acesta o solutie ? Nicidecum!
3 ) David ar fi putut sa-si caute scuze pentru caderea lui, atenuindu-si vinovatia: “ Doamne, am gresit, e adevarat. Dar Tu stii ca daca nu ar fi fost Batseba, eu nu as fi cazut. Daca ea ar fi fost mai atenta si mai hotarata… Si, la urma urmei, citi nu fac acelasi pacat in ascuns si nimeni nu stie ?”
Ca imparat, probabil ca David mai putea apela si alte solutii omenesti pentru a-si rezolva criza. Dar salvarea lui a constat in faptul ca el a stiut la cine sa se duca cu problema lui.
“Atunci Ti-am marturisit pacatul meu si nu mi-am ascuns faradelegea. Am zis: “Imi voi marturisi Domnului faradelegile !” ( vers.5 pp. Vezi si Psalmul 51 1-12, pentru o imagine mai ampla a marturisirii lui David )
Rezolvarea nu a intarziat sa apara: “Si Tu ai iertat vina pacatului meu.” ( vers 5 up. )
Concluzii:
Am trecut , asemenea multora dintre semenii mei, prin momente de criza diferite: boala, probleme legate de castigarea existentei, neintelegeri, amenintari, etc. Sunt insa fericit ca Duhul Sfant m-a inspirat de fiecare data sa stiu la CINE sa ma duc cu problema mea. Pot marturisi ca Dumnezeu nu m-a dezamagit niciodata.
Cu totii suntem oameni plini de slabiciuni. Pacatul ne biruieste inca, avem conflicte launtrice, dar
NU SUNTEM ORFANI !
Apartinem lui Christos care ne-a rascumparat cu un pret atat de mare ! De aceea, orice problema am avea si prin orice suferinta ne-ar fi dat sa trecem, avem la CINE sa ne ducem.
Daca trecem prin suferinte fizice, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Marele nostru Medic ( Exod 15,26 ). Daca pacatul ne-a biruit sub o forma sau alta, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Mijlocitorul nostru
( 1 Ioan 2,1 ). Daca ajungem in situatii limita, in care nu stim ce sa mai facem, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Sfatuitorul nostru ( Psalmul 32,8; Isaia 30,21 ). Daca suntem dezamagiti de oameni, in general , sau de fratii din biserica, avem la Cine sa ne ducem: Iisus e Capul bisericii ( Efeseni 1,22-23 ).
“Doamne, la cine sa ne ducem ? Tu ai cuvintele vietii vesnice. Si noi am crezut si am ajuns la cunostinta ca Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu .”
Putem marturisi si noi acelasi lucru, fara nicio retinere ? Atunci suntem niste oameni fericiti. Si mantuiti.
Lori Balogh
