Una din cele mai calduroase invitatii rostite vreodata, insotita si de o fagaduinta pe masura, este cea pe care o gasim in Evanghelia lui Matei 11, 28:
“Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna!”
Cuvintele acestea simple, dar pline de o incarcatura de iubire si speranta pe care numai Mantuitorul le-o putea da, au incalzit milioane si milioane de suflete obosite in confruntarea cu cel mai mare vrajmas al fericirii noastre- pacatul.
Fagaduinta aceasta este verificata prin mii si mii de experiente personale, dintre care unele traite chiar de noi insine. Si totusi, uneori nu gasim odihna, pacea, echilibrul dupa care tanjeste sufletul nostru. De ce oare ?
Un raspuns posibil: Poate ca venim la biserica, dar nu venim la Isus; poate ca venim la niste servicii divine, dar nu Il gasim pe Isus…Si fara El, orice am face nu ne poate aduce nici pacea, nici mantuirea.
Va invit in aceasta ocazie sa venim la Isus intr-un loc neplacut, de care suntem tentati mai degraba sa fugim cu oroare decat sa ne apropiem cu placere. Desigur, ne place sa venim la Isus la iesle, pe Muntele Fericirilor, in casele in care El vindeca, sau in locurile in care inmultea painile.Acolo El impartea binecuvantari.
Dar cine dintre noi se apropie cu placere de cruce? Cui ii place sa vina la un Isus suferind, insingurat, batjocorit si rastignit?
Si totusi acolo, pe cea mai mare inaltime a lumii, pe Golgota, se gaseste izvorul tuturor binecuvantarilor pe care Domnul le-a revarsat si va continua sa le reverse peste omenirea decazuta. Acesta este si motivul pentru care apostolul Pavel ne indeamna “sa iesim afara din tabara la El”. ( Evrei 13, 13 )
Sa iesim, macar pentru cateva clipe, din ghetoul nostru spiritual si sa venim la Isus cel crucificat, acolo unde milioane de suflete au gasit izvorul iertarii, al pacii si al mantuirii.
Mai intai, o scurta trecere in revista a evenimentelor care s-au petrecut pe Golgota, pentru ca apoi sa ne oprim asupra epilogului acestei drame, din care sa invatam ceva practic pentru noi. Un scurt rezumat al evenimentelor rastignirii, asa cum reiese din relatarile celor patru evanghelisti :
Ora 9 dimineata, vineri, in primavara anului 31 d.Hr. Isus, epuizat de nesomn, de anchete si de biciuirea salbatica la care a fost supus, ajunge pe Golgota insotit de soldatii romani si de norod. Crucea ii este adusa de un anume Simon din Cirene. Fara sa opuna nici cea mai mica rezistenta, Mantuitorul se intinde de bunavoie pe cruce. Pentru a-l anestezia, I se da sa bea vin amestecat cu fiere, insa El refuza. In timp ce e tintit pe cruce, in dureri cumplite pe care nu le putem intelege, Isus se roaga pentru calaii Sai: “Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac.”
Hainele Ii sunt impartite de catre soldatii romani care au executat crucificarea, iar deasupra capului Ii este pusa inscriptia :”Isus, regele iudeilor”, in limbile ebraica, latina si greaca. Urmeaza o avalansa de batjocuri, hule si huiduieli venite din partea conducatorilor religiosi iudei, a trecatorilor si a talharilor rastigniti impreuna cu El.
Probabil, dupa o ora sau doua de la rastignire, are loc convertirea unuia dintre talhari, caruia Domnul ii promite: “Adevarat iti spun astazi, vei fi cu Mine in rai.” Apoi, spre amiaza , Isus o incredinteaza pe mama Sa in grija lui Ioan, ucenicul iubit.
La amiaza, ora 12, sau “ceasul al saselea” dupa modul de calculare a timpului la evrei, peste Golgota si peste intreaga tara se asterne intunericul. Acesta dureaza circa trei ore, de la ora 12 la ora 15. In aceste trei ore Isus trece prin suferinte sufletesti pe care niciodata nu le vom intelege. Doar cei care vor avea parte de moartea a doua vor gusta ceva din ceea ce a trait Mantuitorul pe cruce. In acest interval de timp Isus rosteste ultimele Sale patru cuvinte:
“Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?”
“Mi-e sete.” Febra, deshidratarea, pierderile de sange faceau ca cel rastignit sa simta o sete ucigatoare. I se da sa bea otet si, dupa ce ia otetul, suferintele Sale fiind pe sfarsite, urmeaza strigatul:
“S-a sfarsit!” Apoi Isus rosteste ultimele cuvinte:
“Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul”
La ora trei dupa amiaza, adica “ceasul al noualea”, Mantuitorul aduce jertfa suprema. Ca o pecetluire a acestei jertfe, ca un semn ca ea a fost primita de cer, dar si ca un semn al sfasierii inimii Tatalui care-Si vedea Fiul mort, au loc trei evenimente deosebite: 1. Are loc un mare cutremur de pamant 2. Perdeaua din interiorul Templului, cea care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, se sfasie. 3. Se deschid unele morminte ale sfintilor. Apoi urmeaza grabirea mortii celor doi talhari, trupul lui Isus fiind strapuns in coasta pentru a se verifica daca a murit.
Iosif din Arimateea si Nicodim se ocupa de trupul lui Isus, pe care-L ingroapa inainte de caderea serii. Apoi se asterne o noapte de Sabat, peste cea mai neagra crima care s-a savarsit vreodata in istoria neamului omenesc- rasignirea Fiului lui Dumnezeu.
Fiecare din evenimentele petrecute in timpul celor sase ore, cat au durat suferintele rastignirii, merita sa fie aprofundat. Astazi ne vom opri doar asupra epilogului, si anume asupra unui moment ce a avut loc dupa ce Domnul Si-a predat duhul in mainile Tatalui.
Cate categorii de oameni au asistat la drama crucificarii Mantuitorului?
Daca vom compara toate relatarile celor patru evanghelisti, vom gasi trei categorii de oameni care au asistat la aceasta drama.
1. Hulitorii, batjocoritorii. Erau condusi, ca de niste bravi generali, de preotii iudei, de carturari si farisei. Acestia au fost foarte activi intre orele 9 si 12, in primele trei ore, inainte de caderea intunericului. ( Matei 27, 39- 44 ) Fara sa-si dea seama, oamenii acestia se lasau condusi de influenta demonilor. In jurul crucii se gaseau demoni imbracati in trupuri omenesti, asaltandu-L pe Mantuitorul in ultimele sale clipe de viata.
Scopul urmarit de acestia era clar: sa-L determine pe Domnul fie sa pacatuiasca, fie sa renunte la jertfa.
Cand a coborat intunericul peste Golgota, cei mai multi din aceasta categorie de oameni au fugit cu groaza. Cugetul le era impovarat de pacate grele, nemarturisite, la care il mai adaugasera si pe acela de a-L fi batjocorit pe Fiul lui Dumnezeu. Le-a fost teama ca a sosit ziua judecatii pentru ei si au fugit.
2. Cei ce cautau adevarul si-L iubeau pe Isus.
“Acolo erau si multe femei care priveau de departe; ele urmasera pe Isus din Galileea ca sa-I slujeasca. Intre ele era Maria Magdalena, mama lui Iacov si a lui Iose, si mama fiilor lui Zebedei.” Matei 27, 55-56
Oamenii acestia, care-L iubeau pe Mantuitorul, nu au fugit . Un om impacat cu Dumnezeu, cu pacatele marturisite si iertate, nu are de ce sa fuga.
Ceea ce s-a intamplat la cruce in acele clipe teribile, imi aminteste de o intamplare petrecuta in Ardeal, cu mai mult timp in urma, intr-o familie de secui fara copii. In cele din urma, familia aceasta este binecuvantata cu un copil, aducand mare bucurie parintilor. La nastere insa, ursitoarele prezic parintilor ca acest copil, atat de asteptat, va muri la varsta de 18 ani, lovit de traznet. Copilul creste, devine un tanar frumos, avand viitorul in fata. Intre timp, tanarul Il cunoaste pe Dumnezeu si isi preda viata in mainile Mantuitorului. Dar se apropie ziua fatala. Tatal, un necredincios, ii pregateste un adapost special in pamant, pentru a-l adaposti pe fiul sau in ziua in care ii era prezis ca va muri lovit de traznet. Ziua fatala fiind sosita, tatal isi indeamna fiul sa coboare in adapostul pregatit. Cerul era deja innorat si o mae furtuna se arata la orizont.
Tanarul insa refuza sa coboare in adapost. “Dar de ce, tata?” El nu stia ceea ce i s-a prezis in ziua nasterii lui. Constrans de situatie, tatal este nevoit sa-i spuna adevarul. Tanarul face atunci un gest care-i ingrozeste pe parinti: iese afara in mijlocul furtunii si striga cu toata puterea sa: “Doamne, daca ma cauti, sunt aici. Nu m-am ascuns.”
In clipa imediat urmatoare, un fulger puternic strabate cerul, lovind pamantul. Insa nu in tanarul credincios, ci in adapostul pregatit cu atata grija de tatal sau necredincios.
Da, cel impacat cu Dumnezeu nu are de ce sa fuga, orice s-ar intampla. Fie ca este vorba de cutremure, de intuneric sau orice alte nenorociri, el stie ca viata sa se afla in mainile sigure ale Creatorului sau.
La scenele rastignirii a mai participat si o a treia categorie de oameni:
3. Soldatii romani.
Dintr-un anumit punct de vedere, acesti oameni erau neutri: nici razvratiti impotriva lui Isus, asemenea conducatorilor iudei, dar nici de partea Sa, asemenea celor care L-au urmat in timpul lucrarii Sale . Chiar daca participasera efectiv la rastignirea lui Isus, ei nu-si facusera decat datoria de soldat. Este adevarat ca acesti oameni si-au batut joc de Mantuitorul, ca L-au batut si batjocorit, insa ei au facut toate acestea asa cum au facut-o intotdeauna, fata de oricine le cadea in mana. Pentru ei era ceva normal, facea parte din “fisa postului”. Oricine ar fi fost in locul lui Isus, ei ar fi procedat la fel.
Sa observam un lucru demn de retinut: Pe acesti soldati ii gasim in jurul crucii pe toata perioada rastignirii. Ei au vazut totul, au auzit totul. Si au inteles multe. Ce i-a tinut acolo pe acesti oameni? Desigur ca datoria. Erau educati ca niste oameni care nu trebuiau sa stie ce este frica. Pentru aceasta categorie de oameni, moartea era ceva normal, intrand in programul obisnuit al unei zile de lucru.
In Pompei, un vestit oras roman distrus de eruptia Vezuviului, s-au gasit, in urma sapaturilor , o multime de marturii ale vietii de acum doua mii de ani. Au fost dezgropate siluete de oameni exact asa cum le-a surprins moartea in urma eruptiei vulcanului. Multi oameni au fost gasiti la banca orasului, incercand sa-si scoata economiile, pentru ca apoi sa fuga din calea furiei vulcanului. Nu au mai apucat sa o faca, fiind inghititi de lava incandescenta. A fost gasita o fata cu mana plina de bijuterii, incarcand sa fuga. Nu a mai apucat sa o faca.
Insa cel mai uimitor caz este al unui soldat roman, o santinela, gasita exact la post, in pozitia de veghe, fara sa schiteze niciun gest ca ar fi vrut sa fuga sau sa se salveze.
Nu, soldatii romani nu stiau ce este frica. Ei au ramas langa cruce chiar atunci cand natura a iesit din fagasul ei normal, participand la suferintele Creatorului ei. Dar mai era un motiv pentru care ei nu au plecat de la cruce: In cele sase ore de agonie ale Mantuitorului ei vazusera si auzisera lucruri incredibile. Ei erau mai mult decat obisnuiti cu rastignirile, cu executiile de orice fel, insa ceea ce au vazut si au auzit in acea zi i-a tulburat atat de mult incat ei trag o concluzie fara echivoc:
“CU ADEVARAT, ACESTA A FOST FIUL LUI DUMNEZEU! Matei 27,54
Cine a spus aceste cuvinte? Aparent cuvintele apartin sutasului roman, cel care a raspuns de rastignirea Mantuitorului. O citire atenta a textului biblic ne ajuta sa intelegem ca nu numai el a ajuns la aceasta concluzie, ci toti soldatii care erau prezenti.(“sutasul si cei ce pazeau pe Isus impreuna cu el”)
In armata romana un sutas comanda o suta de soldati, echivalentul unei companii din armata de azi. Probabil ca acolo nu erau o suta de soldati, insa trebuie sa fi fost destul de multi, tinand cont ca era vorba de trei rastigniri.
Este uimitor cum niste pagani care nu au fost crescuti cu Scriptura in mana asemenea iudeilor, niste oameni cu o viata dura si fara scrupule, obisnuiti cu suferinta si moartea, fara sa asculte predicile Mantuitorului sau sa vada minunile Lui, asa cum le-au vazut si auzit iudeii, este uimitor cum ei ajung la o asemenea concluzie. “Cu adevarat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”
Cum de au ajuns ei la aceasta concluzie, fara sa cunoasca Profetiile mesianice, fara sa asculte predicile lui Isus, fara sa-i intereseze religia iudeilor?
Probabil ca raspunsul este mai simplu decat ne-am astepta Cele sase ore petrecute pe Golgota, privind la Isus, si ascultand cele cateva cuvinte rostite de El , le-au fost suficiente pentru a se convinge de ceea ce iudeii nu au reusit sa o faca in intrega viata a Mantuitorului.
Un soldat roman era educat in spiritul razbunarii. Daca ar fi fost ucis un soldat roman intr-o cetate oarecare, o suta de oameni din cetatea respectiva ar fi platit cu viata lor acest lucru. Daca un ofiter roman ar fi fost ucis intr-o cetate, acea cetate ar fi fost rasa de pe fata pamantului, iar locul in care s-a aflat era arat cu plugul.
Soldatii din jurul crucii stiau aceste lucruri. Insa cand Il vad pe Isus ca nu se opune rastignirii, ca nu raspunde la batjocuri, ca nu ameninta pe nimeni, dimpotriva, se roaga pentru cei ce Ii faceau rau, ei isi dau seama ca in fata lor nu este un om obisnuit.
Soldatii romani erau educati astfel incat datoria era mai presus de orice legaturi omenesti, chiar mai presus de legaturile de familie. Erau invatati ca trebuiau sa treaca peste cadavrul proprie mame, in cazul in care ea s-ar fi pus in calea datoriei.
Cand acesti soldati cruzi, educati in spirit spartan, Il vad pe Isus, in cele mai grele suferinti, ingrijindu-Se de mama Sa, ei inteleg ca acolo, pe cruce, se afla Cineva care este mai mult decat un om .
Cand acesti soldati Il aud pe Mantuitorul strigand: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?”, ei inteleg ca acolo se afla Cineva cu o constiinta nepatata. Nu tot asa se putea spune despre ceilalti doi rastigniti, care, prin propriile lor cuvinte dovedesc faptul ca se aflau pe cruce pe drept.
Cand soldatii romani Il aud pe Isus rostind ultimele Sale cuvinte: “Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul,”ei inteleg ca intre Dumnezeu si Cel de pe cruce exista o unire perfecta.
Si astfel, scena dupa scena, toate trezesc in inima lor pagana si rece caldura credintei vii ca Cel rastignit din fata lor este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii. Acesti soldati brutali si neciopliti nu se sfiesc sa marturiseasca ceea ce iudeii- poporul ales al lui Dumnezeu- refuza sa o faca.
Este adevarat ca marturisirea lor este tarzie. Mantuitorul Isi daduse duhul, jerfa fusese adusa. Ce bine ar fi fost daca ei ar fi spus aceste cuvinte cu cateva clipe inainte de moartea Mantuitorului! I-ar fi uns inima cu balsam, iar bucuria rodului suferintelor Sale ar fi atenuat grozavia celor pe care a trebuit sa le suporte.
Viata ne invata un mare adevar: ceea ce trebuie facut, sa fie facut cat mai repede. Unele lucruri le poti face si maine , insa maine poate nu mai este nevoie de ele. Maria Magdalena a adus lui Isus un singur vas cu mir, insa l-a adus in timp ce Mantuitorul traia. Nicodim a adus o suta de litri de mir, insa ce folos? Mantuitorul murise.
La cruce, oameni brutali, fara sentimente sau scrupule, oameni crescuti fara biserica, fara Scriptura, fara viata de rugaciune, au putut marturisi:”Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”
Si aceasta doar privind la Isus, la viata Sa in ultimele clipe de agonie.
Soarele apune, insa in urma sa cerul ramane rosu! Isus Isi daduse viata, Soarele Neprihanirii apusese, dar in urma Sa incepeau sa apara primele roade ale suferintelor Sale .
Noi oare ce lasam in urma noastra, pe acolo pe unde trecem in aceasta viata? Ce lasam in biserica din care tocmai ne-am mutat: regrete, sau:”Bine ca am scapat de el!” ? Ce lasam la locul de munca pe care tocmai l-am parasit pentru un altul mai bun: pareri de rau sau bucurie? Dar in blocul din care ne-am mutat?
Dupa congresul tineretului Adventist de la Zurich, tinut cu mai bine de 25 de ani in urma, in presa locala a aparut o caricatura infatisand o femeie de serviciu maturand de zor incaperile in care s-au desfasurat lucrarile congresului. Ce credeti ca matura ea? Mucuri de tigari, ambalaje, peturi de Coca –cola, coji de seminte? Nu! Ci pene de inger!
Iata ce poate sa insemne o influenta buna pe care fiecare dintre noi o putem lasa in urma noastra.
Fie ca oridecateori inchidem un capitol al vietii, schimband ceva in ea, cei din jurul nostru sa poata spune fara nicio retinere:
“Cu adevarat acest om este un fiu al lui Dumnezeu!”
In matematica se spune ca doua drepte paralele nu se pot intalni niciodata. Sau, mai corect spus, ele se vor intalni la infinit. Ceea ce este acelasi lucru, insa spus mai elegant.
Viata ne invata uneori contrariul: doua vieti, care s-au desfasurat paralel pana la un moment dat, se pot intalni. Mai mult decat atat, ele se pot uni, devenind una. Asa a fost cazul multor oameni care au trait departe de Dumnezeu, departe de ceea ce inseamna o viata de credinta, dar care, din momentul intalnirii lor cu Mantuitorul, si-au unit viata cu a Lui.
Pentru acesti oameni infinitul a inceput deja, “CACI CINE ARE PE FIUL, ARE VIATA “ 1 Ioan 5, 12
Zacheu, soldatii romani, orbul Bartimeu, leprosul, paraliticul de la Betezda si demonizatii din Gadara au avut “clipele lor astrale” care le-au schimbat in mod radical cursul vietii. Pacat ca un tanar bogat si promitator a pierdut ocazia vietii lui, preferand sa mearga si mai departe paralel cu Isus, si dupa momentul intalnirii cu El! A fost un faliment dureros!
Lista “clipelor astrale” ale intalnirilor omului cu Creatorul sau este inca deschisa. Nu pentru mult timp insa!
Cine mai doreste sa se inscrie pe aceasta lista? Cine va fi urmatorul?
Mai gandeste-te!
Lori Balogh
