-VIATA CA O LUPTA-
Sunt ocazii in viata in care, asemenea pasarilor calatoare care traverseaza marea spre tarmul linistii si care, din cand in cand , se opresc pe cate un catarg de vas pentru a se odihni, si noi ne adunam “aripile” sufletului pentru a aduna puteri noi in lunga si obositoarea calatorie pe care o avem de facut spre “tarmul celalalt”. Si acesta pentru ca, fie ca vrem sau nu, fie ca recunoastem sau nu, cu totii suntem niste calatori prin viata si prin timp spre o destinatie inca necunoscuta pentru cei mai multi dintre noi.
Va propun sa-i insotim pe ucenicii Domnului intr-o calatorie pe Marea Galileii, pentru a intelege cate ceva din tainele calatoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe “marea vietii” spre tarmul celalalt.
Pasajul biblic pe care se bazeaza meditatia ce urmeaza este cel din Matei 14, 22-34.
Vedeti ? Ceea ce citim despre calatoria ucenicilor parca vorbeste despre propria noastra viata. O viata care se aseamana cu o calatorie pe mare, mai linistita sau mai primejdioasa, si in care, desi barca este sus, parand sa fie stapana pe situatie, in cele din urma tot marea adanca si necunoscuta este cea care stapaneste.
Pentru cei mai multi, nu exista o tinta precisa, un “tarm” spre care se indreapta. Ei plutesc in deriva, dupa cum vor vanturile si valurile…Din cand in cand, auzim cum una sau alta din aceste “corabii” s-a scufundat, lovita de un vant sau val mai puternic.
Pentru altii, tarmul celalalt este moartea. Nu ar dori sa ajunga acolo, dar oricat ar vasli ca sa evite acest final, curentii si vanturile sunt prea puternice si corabia tot acolo ajunge.
Exista insa si oameni care stiu incotro se indreapta pe marea vietii. Ei stiu ca dincolo de valurile amenintatoare ale marii infuriate se afla tarmul linistit al unei mantuiri vesnice. Sa fim oare si noi dintre acestia ?
Toti pornim cu incredere si speranta infruntand primejdiile vietii, dar cati dintre noi reusesc sa-si mentina barca pe valuri ? Si, mai ales, cati dintre noi reusesc sa atinga tarmul celalalt ?
– “Iisus i-a silit pe ucenici sa intre in corabie.” ( vers. 22 )
Vedeti ? Asa se intampla si cu pornirea noastra in calatoria vietii. Nimeni nu ne consulta daca vrem sau nu sa pornim in aceasta calatorie. Nimeni nu ne intreaba: “Omule, ai in fata o calatorie lunga si primejdioasa, in care s-ar putea sa naufragiezi. Vrei sa pornesti pe acest drum ?”
Poate ca, daca la nastere ne-ar intreba cineva daca vrem sa incepem calatoria vietii, cunoscand dinainte riscurile, multi dintre noi am refuza viata. Dar nimeni nu ne intreaba … Suntem “siliti” sa intram in corabie si ne trezim pe marea vietii vaslind spre tarmul celalalt.
De ce procedeaza Dumnezeu astfel ? De ce nu ne cere consimtamantul daca vrem sau nu sa ne nastem, daca vrem sau nu sa traim ?
Dar cum sa ceri consimtamantul cuiva care inca nu s-a nascut ? Cum poti sa ceri parerea cuiva care inca nu exista ? Sau, dupa ce s-a nascut, cum poti sa-l intrebi pe pruncul care inca nu stie nimic despre lume si viata daca vrea sau nu sa traiasca ? Lucrul acesta ar fi imposibil. Si chiar daca ar fi posibil, sa nu uitam ca Dumnezeu e Tatal nostru si ca Tata, El are dreptul sa aduca la existenta fiinte dupa chipul Sau oricand si in oricat de mare numar. Dupa cum parintii au dreptul sa decida daca sa aduca pe lume copii sau nu, cand sa-i aduca la existenta si in ce numar, la fel Tatal ceresc , intr-o infinit mai mare masura, are acest drept. El este Creatorul si Stapanul absolut al Universului.
Si daca totusi cineva se revolta pentru ca nu a fost consultat in aceasta privinta, apostolul Pavel are sa-i spuna ceva:
“Dar, mai degraba, cine esti tu, omule, ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu ? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a facut: “Pentru ce m-ai facut asa ?” Nu este olarul stapan pe lutul
lui ?” ( Romani 9, 20-21 )
– “S-a suit pe munte sa se roage, singur la o parte” ( vers 23 )
Dupa ce suntem “siliti” sa intram in corabia vietii, suntem lasati singuri. Lucrul acesta nu ne place si parca nu se potriveste cu conceptiile noastre despre Dumnezeul Scripturii.
Ucenicii strabatusera marea de multe ori si nu le era teama. Intre ei se aflau pescari cu experienta, oameni ai marii obisnuiti cu furtuna. Petru, Andrei, Iacov si Ioan se simteau in elementul lor pe mare. Au traversat marea Galileii de nenumarate ori si , chiar daca Iisus dormea pe fundul corabiei, faptul ca El era cu ei ii linistea.
De data acesta Iisus ii lasa singuri. O singuratate fizica, deoarece Iisus nu se afla cu ei, dar si una spirituala, caci Mantuitorul nu se afla nici in inima lor. Acolo, in launtrul tainic al sufletului lor, este furtuna.
De ce ? In miezul zilei Domnul facuse una din minunile Sale rasunatoare, inmultind cele cinci paini si cei doi pesti si hranind cinci mii de barbati, afara de femei si copii. Popularitatea lui Iisus crecuse simtitor in urma acestei minuni, iar ucenicii simteau ca sosise momentul ca Domnul sa fie purtat pe brate pana la Ierusalim si acolo sa fie intronat ca Imparat si Eliberator. Incepuseara deja sa umble printre oamenii satui si uimiti de minunile si invatatura acestui nou profet, semanand incoace si incolo semintele unei adevarate revolutii.
Dar Iisus a intrezarit pericolul. Ucenicii se aflau in primejdia de a pierde din vedere adevarata Sa misiune- aceea de Eliberator din robia pacatului. Trebuiau luate masuri rapide si, prin urmare, Iisus procedeaza foarte categoric si neobisnuit pentru felul Sau de a se purta: ii sileste pe ucenici sa intre in corabie, le arata directia- tarmul opus- si ii lasa singuri.
Dar oare i-a lasat cu adevarat singuri pe ucenicii Sai, in momentele de confuzie si debusolare prin care treceau ? De ce S-a retras Iisus singur pe munte ? Ca sa se odihneasca dupa o zi incarcata ? Ii era teama Domnului de intrebarile ucenicilor si voia sa le evite ? Era suparat pe ucenicii Sai pentru planurile pe care le nutreau si dorea astfel sa-i pedepseasca ?
Nicidecum ! Biblia afirma clar: Iisus S-a suit pe munte singur pentru a se ruga. Pentru cine si pentru
ce ? Nu ne e greu sa intuim pentru ce anume se ruga Domnul in acea noapte. Daca privim cu atentie intreaga lucrare a Mantuitorului in timpul vietii Sale pamantesti si dupa inaltarea Sa la cer, vom observa ca ceea ce a apasat cu cea mai mare greutate inima Sa a fost lucrarea de mijlocire pentru biserica Sa. Este lucrarea pe care Iisus o face astazi in Sanctuarul ceresc si este lucrarea care, intr-un anumit sens , nu va inceta niciodata. Chiar dupa incheierea istoriei pacatului si restabilirea armoniei universale, Domnul va ramanea Garantul celor mantuiti in fata intregului Univers. Orice posibila neincredere si rezerva din partea fiintelor necazute in pacat din Univers fata de cei mantuiti va fi inlaturata prin prezenta lui Iisus care va garanta ca cei salvati sunt demni de increderea intregului cer.
Pentru cine se ruga Iisus pe munte ? Tocmai pentru ucenicii Sai, aparent abandonati si lasati singuri in mijlocul valurilor si al noptii.
Dar oare noi nu ne simtim adesea singuri si abandonati in mijlocul problemelor vietii ? Desigur ! Insa acest simtamant este doar o aparenta. Mantuitorul , retras pe cea mai mare inaltime a cerului- locul cel mai solemn din Univers, Templul ceresc- se roaga si mijloceste pentru biserica Sa de pe pamant.
– “In timpul acesta corabia era invaluita de valuri in mijlocul marii, caci vantul era impotriva”(24)
Incotro se indrepta corabia ucenicilor ? Nu spre destinatia data de Iisus ? Atunci de ce atatea
piedici ? De ce furtuna ?
De ce ingaduie Dumnezeu “furtuni” in viata celor care au pornit ascultatori si cuminti pe calea
mantuirii ? Nu ati observat ca atunci cand vrem sa facem ceva bun si nobil pentru Dumnezeu si semenii nostri apar atatea piedici si probleme ? De ce ?
Raspunsul este cat se poate de simplu: Exista cineva care nu vrea ca noi sa ajungem cu bine pe “tarmul celalalt”. Acelui “cineva” nu-i place sa ne vada gustand satisfactia atingerii unui tel pe care ni l-am propus si, de aceea, el starneste orice vant posibil pe marea vietii noastre si face ca inaintarea sa fie dificila si primejdioasa. Chiar daca nu ne va distruge total- caci Dumnezeu nu-i ingaduie acest lucru – Satana va fi multumit sa ne descurajeze astfel incat sa abandonam orice tinta nobila.
In calatoria pe marea vietii, obstacolele cele mai mari nu sunt cele fizice ( boala, accidentele, somajul, persecutia etc.) , ci cele mai de temut obstacole sunt cele din domeniul spiritual. Calatoria noastra nu inseamna schimbarea locului geografic ( desi la revenirea lui Iisus se va intampla si acest lucru ), ci schimbarea razvratirii din noi cu un spirit de supunere si ascultare fata de Dumnezeu. Calatoria noastra spre cer are deocamdata loc inlauntrul nostru. Tocmai aici, in sufletul nostru, apar cele mai mari “vanturi “ protivnice: cele mai teribile ispite, cele mai amare dezamagiri, cele mai spectaculoase caderi si cele mai dureroase infrangeri.
Exista in fiecare dintre noi setea de a ne depasi pe noi insine, de a fi, in unele aspecte, ca Dumnezeu. Este reflexul copilului care doreste sa se asemene cu parintii sai. Dimineata ne rugam: “Doamne, ajuta-mi sa-Ti seman, pana ce chipul Tau va fi reprodus in mine.” Iar seara, dupa ce vedem efectele vantului protivnic, lasam capul jos, rusinati “ Doamne, iarta-ma , caci nici azi nu am reusit.”
Sa nu uitam ! Oricat de teribile ar fi valurile si vanturile care bat pe marea vietii noastre, dezamagirea nu e o solutie. Chiar daca nu e in mod fizic alaturi de noi in momentele de cumpana ale vietii, sa fim siguri ca Mantuitorul mijloceste pentru noi in Sanctuarul ceresc si se roaga pentru ca sa ajungem cu bine pe “tarmul celalalt”- tarmul mantuirii.
– “Cand se ingana ziua cu noaptea, Iisus a venit la ei umbland pe mare.” ( vers. 25 )
De ce intervine Domnul atat de tarziu, dupa o noapte intreaga de zbucium si lupta pana la epuizare cu furtuna ? Are El placerea sa ne vada tulburati si chinuiti, pentru ca doar la urma sa intervina superior: “Vedeti ? V-am demonstrat ca toate eforturile voastre nu fac doi bani ” ?
Daca Iisus ar fi intervenit mai repede, chiar in momentul izbucnirii furtunii, probabil unii dintre pescarii incercati ca Petru, Andrei, Iacov si Ioan ar fi spus: “ Doamne, Iti multumim ca ai venit, dar sa stii ca ne-am fi descurcat si singuri. Uita-Te la muschii nostri oteliti si la experienta noastra de o viata ! Nu suntem pe mare de ieri, de alaltaieri…”
Cat de des credem si noi ca ne putem descurca si singuri pe marea vietii ! Ne incredem in inteligenta noastra, in relatiile noastre, in metodele noastre, in conducatorii nostri… Dar cand ne dam seama ca furtuna este mai tare decat ne-am asteptat, strigam: “Doamne, daca nu me salvezi, sunt pierdut.!”
– “Este o naluca !” ( vers. 26 )
Iisus era acolo, la cativa pasi de ei, dar nu puteau crede. De cate ori, in cele mai grele momente ale vietii, Mantuitorul este langa noi, se apropie ca sa-L zarim, si totusi nu-L recunoastem. Zilnic avem experiente cu Dumnezeu, dar foarte rar, si doar aceia dintre noi care au vederea spirituala mai buna, pot afirma: “Da, in aceasta experienta a vietii mele, Domnul a fost langa mine.”
De multe ori, gasim explicatii rationale la toate dovezile interventiei Providentei divine, punand etichete de genul: “A fost doar o intamplare”, sau “Am avut noroc” . Cu alte cuvinte: “Este o naluca!”
Nu stiu daca este un lucru mai dureros pentru Domnul decat ca noi, desi beneficiem zilnic de dovezile dragostei Sale, sa nu-L vedem decat ca o simpla naluca.
– “Porunceste-mi sa vin la Tine pe ape” ( vers. 28 )
Iata un crampei de Evanghelie din care avem multe de invatat. Petru stia ca Cel din fata lui este Domnul; el stia ca vrea sa ajunga langa El cat mai curand, cat mai aproape. Era ceva rau in acestea ?
Nicidecum ! Petru da dovada de supunere si credinta, caci nu face niciun pas fara sa aiba aprobarea lui Iisus.
Intelegem de aici care trebuie sa fie relatia normala dintre dorinta omului si porunca lui Dumnezeu: dorinta omului trebuie sa fie insotita intotdeauna de o porunca clara din partea lui Dumnezeu, iar porunca divina , pentru a fi cu adevarat implinita, trebuie insotita de dorinta omului. Cand ajungem sa spunem ca si psalmistul: “Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule, si Legea Ta este in fundul inimii mele” ( Psalmul 40,8 ), doar atunci relatia intre dorinta noastra si voia lui Dumnezeu se afla intr-o armonie perfecta.
Adesea dorim lucruri bune in viata. Cel putin asa credem noi ca sunt lucruri bune. Dar ne miram ca Dumnezeu nu ni le ofera. Dimpotriva, uneori El ne pune piedici ca sa le dobandim. De cele mai multe ori nici nu cautam aprobarea Lui pentru acele planuri care noua ni se par bune. Si intram in lupta pentru realizarea lor. Poate ca reusim chiar sa ne atingem tintele, insa la urma ni se deschid larg ochii, parca orbiti pana atunci, si vedem cat de gresit am evaluat dorintele noastre. Ceea ce ni se parea a fi bun, acum se dovedeste a fi o piedica in calea fericirii si chiar a mantuirii noastre.
Ce bine ar fi daca, in fata unor planuri “bune” pe care le avem in viata personala, in familie, biserica sau societate, am apela inainte de orice la intelepciunea Tatalui ceresc, spunand: “ Doamne, daca vrei sa realizez acest lucru care mie mi se pare bun, porunceste-mi sa-l fac si deschide-mi , te rog, o cale pentru aceasta.”
– “Petru s-a coborat din corabie si a inceput sa umble pe ape ca sa mearga la Iisus” ( vers. 29 )
Credeti ca i-a fost usor lui Petru sa porneasca in aceasta experienta inedita a vietii lui ? Cu siguranta ca nu ! Vantul sulfa inca cu putere, marea era infuriata, iar tovarasii lui din corabie nu erau indiferenti la gestul sau. Probabil ca unii ucenici au incercat sa-l opreasca din gestul sau, care li se parea total necugetat: “Petre, esti nebun? Nu vezi ce furtuna este ? Nu vezi ca este doar o naluca ? Disperarea ti-a luat mintile. Vino-ti in fire !”
O nota maxima pentru Petru: El nu tine cont de parerile oamenilor, chiar prieteni fiind, nici de vreme sau imprejurari atunci cand la mijloc e vorba de relatia sa personala cu Mantuitorul. Petru tine cont doar de dorinta lui fierbinte de a fi langa Iisus si de porunca ( aprobarea ) Acestuia.
Oare cati oameni nu L-ar urma pe Domnul daca nu s-ar teme de “furtuna” din propriile familii, din cercul prietenilor sau al colegilor de serviciu ? Satana cunoaste foarte bine forta spiritului de masa asupra deciziilor individului si foloseste acesta arma pentru a-i impiedica pe cei mai multi sa vina la mantuire. De aceea, printre indemnurile cu valoare de porunca pe care le gasim pe paginile Scripturii se afla si acesta: “Sa nu te iei dupa multime ca sa faci rau !” ( Exod 23 ,2 )
Sau, parafrazand textul: “Fii tu insuti ! Daca vrei mantuirea, vino la Iisus, indiferent ce vor zice rudele, familia, colegii de serviciu, vecinii sau oricine altcinava.”
Dorinta lui Petru a fost mai mare decat piedicile si el a reusit o experienta unica. In lupta vietii ies biruitori doar aceia care trec peste orice prejudecati, peste orice intimidari sau ironii din partea societatii sau a celor apropiati.
– “S-a temut” ( vers. 30 )
Atata timp cat priveste la Iisus, Petru reuseste o performanta demna de invidiat: El merge pe ape. Dar atunci cand isi indreapta privirea intr-o alta directie, cand se uita la marimea valurilor inspaimantatoare sau la colegii din corabie care-l priveau uimiti, legatura sa cu Iisus se intrerupe si el incepe sa se scufunde. Petru redevine omul slab si temator, care se scufunda ca orice muritor de rand.
Marele adevar care se ascunde in acesta relatare va fi exprimat chiar de Domnul, intr-o ocazie viitoare: “Caci despartiti de Mine nu puteti face nimic” ( Ioan 15, 5 up. )
– “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit ?” ( vers. 31 )
Problema credintei e legata de persoana la care privim. Nu ai trecut niciodata printr-o experienta asemanatoare cu a lui Petru ? Cand ai avut privirea atintita la Mantuitorul, cand nimic nu s-a interpus intre tine si El, ai putut trece peste orice greutati si probleme. Privind in urma la futunile din viata ta, ti se pare ca ai trecut atat de usor prin ele, pentru ca nu erai singur. Iisus era cu tine. Ce conta ca in jur se ridicau valuri amenintatoare care voiau sa te inghita ? Iisus era in centrul atentiei tale si erai fericit.
Dar atunci cand o persoana, un necaz, o primejdie, o batjocura sau orice altceva s-a intrepus intre tine si Mantuitorul, ai inceput sa te scufunzi in descurajare. Iata de ce Biblia ne indeamna cu toata puterea ei de convingere: “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Iisus…” ( Evrei 12, 2 pp.) Doar asa vom putea trece cu bine prin orice furuna a vietii si vom putea ajunge la tarmul celalat.
– “Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu” ( vers. 32-33 )
Stiti ce inseamna aceste cateva cuvinte ? Ele reprezinta temelia bisericii crestine ( vezi Matei 16,
16-18 ). De ce au trebuit ucenicii sa ajunga aici, la aceasta concluzie, trecand prin framantari , temeri si dezamagiri ? Desigur, nu era obligatoriu ca ei sa guste din amaraciunile esecurilor lor pentru a ajunge aici. Se putea si altfel… Dar uneori, furtunile de pe marea vietii sunt o mare binecuvantare. Ele ne deschid ochii sa-L vedem pe Iisus venind spre noi.
Concluzii:
Alvin Toffler, autorul cartii “Socul viitorului”, vorbeste despre “instinctul reintoarcerii acasa”, pe care il are orice fiinta. Tarmul acesta, de pe care pornim in calatoria vietii, nu e casa noastra. Nici marea agitata nu e casa noastra. Adevarata noastra casa e “tarmul celalalt”- Canaanul ceresc. Nici mormantul nu e casa noastra, desi unii il numesc “loc de veci”. Exista o lume la fel de reala ca cea prin care calatorim acum si aceea va fi caminul linistii si al odihnei vesnice.
Nu doresc altceva decat sa putem arunca cat mai curand ancora in portul Noului Pamant. Pentru totdeauna ! Iisus ne asteapta .
Lori Balogh
