George W. Reid
Dacă Dumnezeu v-ar vorbi, ați asculta? De fapt, ascultarea înseamnă mai mult decât auzirea sunetelor. Ea înseamnă să intri într-o relație pozitivă, de respect și dragoste. O astfel de relație cu Dumnezeu conduce în aceeași măsură la ascultare, la fapte care să fie pe placul Său și care să-I aducă slavă. Deci, dacă Dumnezeu v-ar vorbi, ați asculta cu adevărat?
După cum putem observa în Scriptură, aceasta a fost dificultatea esențială a omului încă de la început.
I. Planul inițial al lui Dumnezeu pentru ființele umane
Să începem cu ceea ce ne spune Biblia, în primele capitole ale Genezei. Aici, într-o relatare concisă, Moise ne înfățișează originile lumii noastre. Pentru el, momentul culminant a fost crearea oamenilor după chipul lui Dumnezeu. Ei au fost creați îndeosebi cu scopul de a trăi o viață desăvârșită și nesfârșită, în deplină comuniune cu Însuși Creatorul. Nicio altă făptură de pe pământ nu avea să se bucure de acest privilegiu.
Dar, așa cum se întâmplă întotdeauna, privilegiul aduce odată cu el și responsabilitatea. Dumnezeu a lăsat în grija omului mediul natural perfect sincronizat și echilibrat. Ne minunăm că Adam și Eva au avut parte de o astfel de oportunitate, că soarta întregii naturi se afla în mâinile lor.
Cum puteau doi oameni, care de-abia fuseseră aduși la existență, să se achite de o așa sarcină? Dumnezeu Și-a asumat responsabilitatea de a-i ajuta, călăuzindu-i personal la fiecare pas. Ne este dificil să pricepem semnificația acestei relații personale cu Creatorul Universului. La orice întrebare, avea să fie dat un răspuns – nu o simplă replică, ci un sfat din partea înțelepciunii divine, potrivit nu numai pentru moment, ci încununat cu o înțelepciune care putea să îi ajute să gândească de la cauză la efect. Era o îndrumare desăvârșită. Dar ei aveau să beneficieze de acestea numai dacă ascultau de ceea ce spunea Dumnezeu.
II. Planul este zădărnicit
Luând în considerare acest privilegiu, alunecarea lor în păcat capătă o semnificație vastă. Nu era vorba de simpla luare a fructului, deși și acest lucru a avut importanța lui, fiindcă reprezenta îndepărtarea de calea lui Dumnezeu și afirmarea voinței personale. Ei au refuzat să asculte, să ia seama la cuvintele lui Dumnezeu. Din nefericire, cultura noastră manifestă o puternică tendință de a minimaliza, dacă nu chiar de a ridiculiza, întreaga relatare. În cultura occidentală, această relatare este respinsă cu ușurință prin glume, luând în derâdere însăși ideea că folosirea greșită a unui fruct ar putea fi atât de grav. Din perspectiva omenească, mulți văd lucrurile așa, dar ei nu văd cu ochii lui Dumnezeu.
Acest act de independență și de slujire de sine din partea primilor noștri părinți, le-a afectat nu numai inocența, ci a afectat și ordinea naturii, așa cum fusese ea stabilită. Viața s-a schimbat. Geneza, capitolul 3, consemnează discuția dintre primii oameni și Domnul, în care El le înfățișează consecințele dureroase ale faptului că nu au ascultat, că s-au îndepărtat de calea lui Dumnezeu și că s-au despărțit de prezența Sa. Acum, pământul, care odată fusese primitor, avea să aducă spini și mărăcini. Teama și lupta aveau să invadeze regnul animal, o nouă relație avea să afecteze familia omenească, iar primul cuplu avea să fie alungat din singurul cămin pe care îl cunoscuse până atunci. Acum aveau să intre singuri în lumea rece și neospitalieră a trudei și lacrimilor. Însă, cel mai rău lucru a fost că legătura plăcută cu Dumnezeu avea să se diminueze. Erau singuri într-o lume sălbatică.
III. Planul lui Dumnezeu de restaurare
Înainte de a începe lupta pentru un nou fel de viață – în care se includeau consecințele păcatului și la sfârșitul căreia îi aștepta moartea – Creatorul îndurător le-a umplut inima, mai ales pe cea a Evei, cu solia speranței supreme. A fost prima profeție biblică reală – transmisă lui Adam și Evei în mod personal de către Dumnezeu, pe care o citim astăzi în Scriptură. În timp ce Adam și Eva ascultau în tăcere, Dumnezeu S-a întors spre Satana, care se ascunsese în forma unui șarpe, ca să-i prezinte într-un limbaj criptic viitorul: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3,15). Așadar, în conflictul dintre Hristos și Satana, cel rău va fi lăsat să facă ce dorea într-o zi la Calvar, dar, la sfârșit, va fi nimicit.
Eva, cu care a început trista istorie a păcatul aici pe pământ, a fost încurajată și atunci când a auzit această făgăduință și mereu după aceea. Dintre urmașii ei, urma să apară Eliberatorul, care, deși va îndura consecințele alegerilor greșite pe care le făcuse împreună cu Adam, avea să le pună, în cele din urmă, capăt înșelătorului și lucrării păcatului lui. Cu această rază de speranță, primii oameni au ieșit singuri din Eden, umbriți de zidul sumbru al păcatului care îi despărțea de Dumnezeu. Legătura strânsă cu Dumnezeu de care se bucuraseră până atunci s-a rupt.
Cu o durere intensă, Dumnezeu a văzut cum făpturile pe care le iubea își începeau acum peregrinajul într-o lume căzută și deseori periculoasă. În acea primă generație, avea să apară în viața lor tulburată până și crima, când au dat peste trupul fiului lor, chircit pe pământ, victima propriului frate. Ce lacrimi amare și nestăpânite trebuie să se fi scurs din ochii lor, în timp ce luau trupul fără vlagă ca să-l înmormânteze! Se simțeau singuri, dar adevărul este că nu fuseseră abandonați. Ei erau copiii preaiubiți ai lui Dumnezeu, pe care nu-i putea uita. Înainte să dispară după orizont, Dumnezeu a intervenit ca să stabilească o cale de comunicare prin intermediul darului profeției. Deși acum se îndepărtase de familia omenească, făpturile Sale aveau să primească călăuzire și sfat de la El. Acest lucru avea să fie realizat prin profeții Săi. Poate că poporul Său va asculta cuvintele rostite de Dumnezeu prin profeți.
IV. Soliile profetice de la Dumnezeu
Avraam este primul om din Scriptură care este numit profet, titlu ce i-a fost dat de Însuși Dumnezeu (Geneza 20,7). Dumnezeu vorbea cu Avraam și chiar l-a chemat să prefigureze jertfa pe care Însuși Dumnezeu avea să o aducă prin oferirea Fiului Său (Geneza 22). Isaac a fost cruțat în ultima clipă, însă de atunci generațiile de credincioși au cunoscut inima lui Dumnezeu și au înțeles marea Sa jertfă din istoria uimitoare a unui tată pământesc și a fiului său, ale căror vieți păreau o profeție a harului salvator al lui Dumnezeu. Iar Avraam ne-a lăsat un exemplu cu privire la cum să ascultăm de glasul lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis despre El: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele, și legile Mele” (Geneza 26,5).
După mai mulți ani, Israel se afla în sfârșit la granița Å¢ării Făgăduite. Tatăl ceresc, plin de milă, l-a inspirat pe Moise, slujitorul Său îmbătrânit, să îi adreseze lui Iosua, succesorul lui, înaintea oamenilor adunați, cuvinte de mare încurajare. Moise fusese conducătorul și profetul lor. După o călătorie dificilă prin deșert, în care se răzvrătiseră de zece ori împotriva conducerii lui, Moise le-a zis: „Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te spăimânta!” (Deuteronom 31,8). Darul profeției i-a chemat la ascultare și le-a dat asigurarea că Dumnezeu avea să îi conducă și să se îngrijească de ei mai departe.
De asemenea, alți profeți le-au îndreptat oamenilor atenția spre Dumnezeu, le-au mustrat păcatele și i-au îndemnat să se pocăiască. Însă cele mai prețioase solii dintre toate erau cele care îi asigura că Dumnezeu le va purta mereu de grijă. Isaia a transmis astfel aceste cuvinte de încurajare de la Dumnezeu: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41,10). Ieremia le-a spus ce atitudine are Dumnezeu față de ei: „Căci Eu știu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29,11). Modul în care ascultau cuvintele lui Dumnezeu adresate lor urma să hotărască dacă planurile bune ale lui Dumnezeu aveau să fie împlinite. Profeții le transmiteau cu credincioșie soliile divine și asigurarea preocupării și dragostei lui Dumnezeu.
Ca semn al prezenței Sale permanente, aceeași solie ajunge până la urechile poporului lui Dumnezeu din Noul Testament, peregrini care încă se mai află pe drumul spre cetatea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. În acest fel, solia apostolului ajunge la noi, cei care mergem pe urmele lui Isus: „Căci El Însuși a zis: ’Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi’” (Evrei 13,5).
Prin urmare, ce semnificație au toate acestea pentru noi astăzi? Prin sădirea darului profeției în poporul Său, dar ce apare mai intens din timp în timp, potrivit cu voința Sa, marele Creator menține legătura cu noi ca să ne călăuzească și să ne încurajeze. Iar și iar, ne-a vorbit prin profeții Săi, iar noi suntem binecuvântați cu aceste solii consemnate în Scriptură. Tot aici, găsim multe relatări despre alți profeți. Mișcați de Duhul lui Dumnezeu, ei au avut menirea de a sluji nevoilor vremii și locului în care au trăit. Nu au fost chemați să scrie Scriptura, dar slujirea lor a fost în toate privințele o lucrare adevărată pentru Dumnezeu.
V. Continuitatea darului profeției
În patru pasaje din Noul Testament, apostolul Pavel include darul profetic printre cele mai importante daruri ale Duhului. Încă de la început, profeția a pus la dispoziție un mijloc prin care soliile lui Dumnezeu ajungeau la poporul Său. Poate că ne întrebăm: Cât timp va mai exista acest dar? Este adevărat, Scriptura este completă, însă nevoia noastră de călăuzire din partea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Răspunsul lui Pavel la întrebarea noastră este clar. Darul profeției este dat „până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13).
Atâta timp cât mai avem de crescut până la înălțimea staturii plinătății lui Hristos, darul profeției Lui va fi prezent, după cum va găsi El cu cale. În istoria manifestărilor darului profeției, observăm un principiu clar. Darul este vizibil cel mai bine atunci când poporul lui Dumnezeu se confruntă cu decizii și pericole serioase.
Venirea lui Isus Mesia a marcat o revărsare dramatică a darului profeției care a adus la existență Noul Testament în puțin mai mult de 50 de ani. Evenimentul culminant al veacurilor avusese lor, timpul când Răscumpărătorul celor care Îl iubeau pe Domnul a venit ca să Se confrunte cu Satana pe terenul lui. Demonii Îi urmăreau fiecare mișcare și s-au bucurat când a fost răstignit. Însă El a fost biruitor, Satana a fost înfrânt și condamnat, iar prizonierii lui Satana au fost eliberați. Învierea lui Isus a pecetluit sfârșitul conflictului veacurilor și, deși I-a fost zdrobit călcâiul, triumful Său la Calvar i-a dat lovitura de grație lui Satana. Cu aceasta, prima profeție dată lui Adam și Evei și-a găsit împlinirea.
Observăm, așadar, că darul profetic rămâne în poporul lui Dumnezeu până în ziua venirii Sale. Această făgăduință capătă o putere nouă dacă ținem seama faptul că Dumnezeu, care i-a creat pe Adam și Eva și care i-a inspirat pe Avraam, Moise și pe ceilalți profeți, a venit între noi în formă umană. Aici se află cea mai înaltă descoperire a Sa pe care ne-a dat-o. Născut în mod miraculos dintr-o fecioară, El a venit în familia omenească pentru a demonstra pentru totdeauna profunzimea dragostei Sale față de creaturile Lui. Mai mult decât atât, El a urcat pe cruce ca să ne asigure prin sângele Său viața veșnică.
Acest Hristos, care la începutul istoriei acestui pământ, a pronunțat cuvintele puternice ce ne-au adus la existență, care ne-a făcut din țărână și ne-a suflat în nări suflarea de viață – este Darul suprem. Vorbind despre aceasta, Pavel le scrie credincioșilor din Coloseni: „El este chipul Dumnezeului cel nevăzut… Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute… Toate au fost făcute prin El și pentru El” (Coloseni 1,15.16).
Isus Hristos este Binefăcătorul nostru veșnic, Creatorul nostru, Răscumpărătorul nostru și Împăratul nostru care va veni. În timp ce Îl așteptăm să vină, am devenit un popor special într-un veac în care istoria omenească se apropie de sfârșit. Isus revine. În această criză deosebită, El a considerat că este potrivit să îi ofere poporului Său solii prin intermediul spiritului profeției. Ellen G. White a apărut între noi ca sol al Său ca să ne pregătească și să ne călăuzească în timpul de necaz de dinaintea revenirii Sale. Vom fi mult binecuvântați dacă ascultăm solia Sa pentru poporul rămășiței, care au poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.
În tumultul activităților ce marchează lumea modernă, întrebarea reală este dacă vom căuta să auzim soliile de la Dumnezeu din Biblie și în lucrarea profetului Lui, Ellen White. Astăzi avem ocazia de a asculta și de a ține seama de soliile Sale.
Isus vine. În curând, nevoia darului profetic va înceta, căci vom fi din nou în prezența lui Dumnezeu. Tot ce am pierdut în Eden ne va fi redat în Împărăția lui Dumnezeu. Sarcina noastră este să ascultăm bine de glasul Său acum și purtăm hainele harului Său la revenirea Sa. Ce altceva contează mai mult?
George W. Reid a fost directorul Institutului de Cercetare Biblică al Conferinței Generale și este membru al Consiliului de Administrație al Patrimoniului Ellen G. White.
Sursa: http://lucianfl.blogspot.com
