Povestea zmeului ce se credea Imparat
De Ovidiu Radulescu
A fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi fost… ce bine ar fi fost… A fost o data un zmeu. La viata lui fusese frumos din cale-afara dar, nu se stie cum, a devenit urat din cale-inauntru: balauros si serpos. Urat rau. Si rau de-i intrecea uratenia. Monstrul din provestea “Frumoasa si Bestia” avea cel putin o inima buna. Dar aratarea pe care incerc sa o descriu aici, era monstruozi-rautatea personificata. Avea sapte capete, zece coarne, coada “matura de stele” si tot arsenalul necesar ca sa te infioare doar auzindu-i descrierea celor doi martori care i-au facut portretul-robot. Daca aveai nesansa sa te intalnesti cu hidosenia asta, te… te… nici nu indraznesc sa spun ce te putea paste. In nici un caz o turma de miei. Si cum nu era de ajuns ca avea coarne in proportie de 10 la 7, si-a mai tras si un rand de coroane imparatesti peste ele; vorba proverbului, “nebunul pana nu e si fudul, nu este nebun destul”. Auzi, coarne cu coroane de imparat pe ele! Probabil in locul unei tichii de margaritar. Isi schimbase serpeste numele ca sa para “domnesc”: din balaur in “BaalAur”.
Balaurul asta avea doi urmasi, evident dupa chipul si asemanarea lui. Cel dintai semana leit, adica zmeit cu el. Si spun asa nu doar pentru ca avea gura de leu ca taica-sau dar mai avea si alte elemente care-l faceau sa aduca a mutant. Incrucisare intre leopard, urs si leu. Pai si muma padurii, ocupata sa curete terenul de copii fugiti de-acasa, daca s-ar fi intalnit cu aratarea prin preumblarile ei “ecologice” la mijloc de codru des, ar fi lesinat de groaza, asa de hidos copil avea balaurul. Pe deasupra, juniorul mai capatase si o rana urata la unul dintre capete; isi gasise si el nasul intr-o imprejurare, la dragoniada cu numarul de cod 1798. Din acest motiv isi tinea capul acesta ceva mai in spatele celorlalte, asa, ca sa nu se prinda cei ce au habar de istorie, de unde-i vine cicatricea. Si toti se mirau ce bine se tine in ciuda intamplarii cu pricina.
In scoala, progenitura balaurului era spaima tuturor celorlalti copii normali. Plus de asta mai vorbea si foarte urat. Nici nu avea 42 de luni si blestema de-ti tiuiau urechile. Nu era genul de copil pe care cineva si l-ar dori dar balaurului ii placea pentru ca-i semana. Si pentru ca il crescuse si-l educase exact asa cum dorise. Toti tremurau de frica inaintea fiarei asteia. Si se dadeau cu binisorul pe langa ea, stiind ca ca va primi toata puterea si atributiunile balaurului-tata, ca mostenitor de fapt si de nedrept. Ca de drept nu se putea deoarece imparatia era a Fiului Imparatului cel bun.
Al doilea fiu al balaurului parea mai altfel. Nu avea mai mult de un singur cap. Dar si asta cu doua coarne crescute frontal: deh, genetica. Iar coarnele nu pareau a fi nici de cerb, ramuroase si nici de rinocer, viguroase ci cornite ca de miel.… Cand tacea, nici nu-ti dadeai seama ca e samanta de balaur, zmeu si fiu de zmeu. Dar cand dadea sa vorbeasca, deschidea o gura maaare si urla brontozauriceste intocmai ca parintele lui. Brrrr…. Te luau fiorii. Mic si rau, fiul asta. Si avea doua fixuri.
In primul rand, se credea profet. Incepuse cu scamatorii ieftine prin biserici harismatice: vindecari televizate in direct, vorbiri in limbi extraterestre, tragerea sforilor electorale pe la congrese si intruniri ecumenice pentru alegerea in posturile cheie a simpatizantilor fratelui mai mare. Dupa care se specializase in incedii la comanda venite de undeva de sus. Ei, nu foarte de sus, dar asta lasa el sa se vada… Tata il ajuta intotdeauna tinandu-i de sase de cate ori avea nevoie de asemenea oxidari exoterme la ore de maxima audienta.
Al doilea fix era acela ca se credea a fi mare artist. Ceva in genul lui Nero: si cu focul si cu arta…Dar nu se dadea poet precum antemergatorul lui roman intr-ale nebuniei, ci artist plastic. Mai precis facator de icoane. Si-a batut singurul cap cu cele doua coarne, de la Ronald Reagan incoace timp de cateva mandate prezidentiale, sa gaseasca un model potrivit pentru icoana-capodopera la care lucra in ascuns, iar in cele din urma si-a dat seama ca frate-sau era ceea ce-i trebuia.
Ajunsi in acest punct, trebuie sa lamurim ceva. In mod normal ar fi trebuit sa fie o rivalitate intre cei doi frati ai balaurului, precum in mai toate povestile si povestirile cu frati. Iosif, David, ba chiar imaginarii Greuceanu si Praslea cel Voinic, ne stau marturie in acest sens. Dar aici nici pomeneala de rivalitate sau de exemplu in care fratele cel mic se dovedeste mai inteligent decat cel mare si singurul in stare sa salveze situatia. In povestea aceasta, fratele mai mic si cu mai putine coarne, il admira pe cel mai mare. Asa se face ca, sub directa indrumare a Serpeniei sale, tatal lor, mezinul se apuca sa mestereasca o icoana facatoare de minuni avandu-l ca model pe frate-sau. Ca doar avea capete mai multe, mandre si cornute… si incoronate. Ar fi fost lipsa de zmeirenie din partea cuiva sa spuna ca darul lui profetic si artistic nu este exploatat la justa valoare.
Iar admiratia pentru frate i-a crescut progresiv in timp ce lucra la facerea icoanei, ajungand la paranoia. Vroia ca intreaga lume sa se inchine icoanei fratelui. Si toti sa aiba pe mana sau pe frunte un semn care sa le aduca permanent aminte cui trebuie sa se inchine si in ce zi anume. Ca de nu, ii taie in sase-sase-sase fara discutie. Strategic, bagase deja in ei spaima de atacuri teroriste. “Si-asa sambata sunt trei ceasuri rele, cum ‘inspirat’ ne-a avertizat balaurul. Pai mai bine ne inchinam fiarei, oficializat si duminicalizat, decat sa ne puna islamistii bombe pe la banci. Si mai degraba ne lasam cu semne pe ici pe colo decat sa nu mai putem utiliza credit-cardurile” – si-au spus resemnati toti cei “insemnati”.
Ca in orice poveste, apare si un bal, adica in varianta de fata, un baal: ocazie potrivita pentru clarificarea unor situatii si precipitarea deznodamantului. Initial balul fusese organizat de Imparatul cel bun pentru a gasi o mireasa potrivita Fiului Sau. Dar cum o parte a imparatiei fusese invadata de zmeu si fiii lui, acestia si-au arogat atributiuni de gazda. Balaur Senior era in mod special interesat sa gaseasca lui balaurel, fiul cel mare, o pereche potrivita. Era timpul sa lase pe gheare bune, ceea ce acaparase de la Imparat, inainte ca sa armaghedoneasca si alte teritorii si sa le transforme in Jurasic-Park. Balaurul al batran a invitat deci toata lumea la bal, evident, fara sa-i treaca prin cele sapte capete sa pregateasca haine de nunta pentru musafiri, asa cum facea Imparatul cel bun. Era interesat nu de protocol ci de incasari si ploconeli.
Iar la bal a observat o persoana care i-a atras imediat atentia: Scufita Rosie? Parea tanara, frumoasa, inocenta si evident, imbracata in stacojiu. Asta era si culoarea favorita a balaurului asa ca s-a apropiat de ea. Insa vazuta de aproape, chiar si la lumina chioara a candelelor fara ulei de rezerva, (decorul favorit al familiei), Scufita nu mai aparea tanara, frumoasa si inocenta. Era de fapt o vrajitoare batrana si sulemenita, imbracata tipator in stacojiu si beata turta, sorbind cocktail din cupa capatata de la cei cu care dansase. Ea s-a apropiat de balaur si i-a soptit cu vocea tabacita de fum (in tinerete i-au placut ereticii la gratar, dar se isca mult fum si asta se resimtea tocmai acum)
– Dracul meu… (cah-cah!, tuseste iar) pardon, dragul meu, am auzit ca i-ai dat toata puterea fiarei dintai…
– Fii atenta cum vorbesti de fiul meu intai nascut – a zis balaurul clipind nervos din cei 14 ochi ai celor sapte capete…
– Ei, nu fii suparat draga. Daca mi-l dai de sot, o sa fim o familie unita, familia Balaurescu si o sa am grija sa-l manipulez ca te asculte intocmai ca si pana acum. Mai ales ca natangul ala mic cu cornite democratice e si el indragostit de mine. Noi deja am…
– Destul. M-ai convins. Esti cea mai potrivita. Hai sa facem chiar noaptea asta nunta, inainte ca invitatii sa-ti citeasca biografia din cupa si din concilii.
Si cand pe la miezul noptii balul se pregatea sa se transforme in nunta, iata ca apare Fiul Imparatului cel bun, calare pe un cal alb, cu o sabie infricosata in mana, cu o haina alba si incins cu un brau de aur.. Doar aparitia Lui a fost suficienta sa distruga fiarele prezente, fara vreun alt efort. Si ca orice poveste cu binele triumfator in cel din urma, aceasta se termina si ea cu o nunta. Nunta Fiului de Imparat cu… O, nu cu Scufita Stacojie cum ati crede. Pai nu era singura prezenta feminina de acolo si in afara de asta ar fi fost sub demintatea Lui pana si sa-i arunce o privire neRosinatei. Mai era cineva… Mai era un personaj care nu fusese remarcat de nimeni pana atunci. Vreti sa stiti cine?
Raspuns
Si mirii au trait vesnic fericiti in orasul de aur al pacii. Si nimeni nu si-a mai adus aminte vreodata de balaur si nici de fii lui sau de cu… na! ca era sa-i spun pe numele biblic, de cumatra stacojie.
PS. Biserica-Ramasita nu trebuie sa fie complexata de vitrega cea care-si zice “Mama”. Nu trebuie sa se lase descurajata de situatiile prezente exploatate de mastera, de umilitele, barfele si aparenta lipsa de pretendenti, de felul cum este tinuta departe de ochii celor care iscodeasc sa caute adevarul… Vine vremea cand Printul coboara sa o ia la palat. Iar El nu cauta altceva decat o fata onesta si curata, pentru a o face Regina. Regina Lui.
: Biserica Ramasitei, “cenusareasa”, cea dispretuita astazi, neatragatoare si persecutata, ea, va fi Mireasa lui Isus Christos: 1 Corinteni 1, 26.27; Apocalipsa 12,17; Apocalipsa cap.21.
