Cea mai mare parte a legii civile si canonice iudaice este cuprinsa intr-o literatura extinsa cunoscuta sub numele de Talmud, un cuvant care inseamna "invatatura". Avandu-si originea in traditia orala care s-a dezvoltat in decurs de mai multe secole, Talmudul a inceput sa fie scris pe la inceputul secolului al III-lea d.Hr. cu codificarea partii lui fundamentale, Misna; in decursul celor doua secole care au urmat, o mare cantitate de comentariu la Misna a fost elaborata si codificata, parte cunoscuta ca Ghemara. Aceste doua colectii alcatuiesc Talmudul ca un tot si asigura structura iudaismului istoric. Vezi p.99.
Traditia orala. – Rabinii epocii apostolice pretindeau ca tratia iudaica orala era de aceeasi origine divina ca si revelatia scrisa continuta in Tora. Traditia a fost transmisa din generatie in generatie pana la inceputul secolului al III-lea d.Hr. cand a fost cristalizata in forma scrisa in Misna, care a devenit regula de purtare pentru iudeii ortodocsi.
Cand a fost scris Noul Testament, traditia iudaica, inflorind inca in forma orala, se ocupa mai ales cu o exegeza a Scripturilor ebraice. Aceasta se chema Midras. Exegeza aceasta nu era o abordare lingvistica sau istorica in sensul modern, ci mai degraba o cautare dupa cunostinte noi, iar textul existent al Bibliei era folosit numai pentru a da indrumare si inspiratie. O astfel de exegeza lucra prin mijloacele deductiei logice, prin combinarea pasajelor inrudite si interpretare alegorica. Exegeza Midras care se ocupa cu subiecte istorice sau dogmatice este numita Haggada ("exprimarea") sau Midras Haggadic, iar aceea care se ocupa cu subiecte legale este numita Halaka (literal "umblare", adica "o norma" sau "o regula") sau Midras Halakic.
Termenul Haggada se refera la exegeza subiectelor poetice, istorice si a altor subiecte ne-legale aflate in Biblia ebraica. In sinagoga era o metoda obisnuita de a explica Biblia si de a folosi simbolul, alegoria, fabula si parabola. Haggada nu era legata de reguli stricte de exegeza si ar fi putut folosi aproape orice mijloc prin care se putea face o impresie dainuitoare asupra ascultatorului. Literatura iudaica legendara voluminoasa a erei crestine tarzii este in cea mai masura rezultatul exegezei haggadice a Bibliei, dar numai o mica parte din Talmud isi datoreaza originea Haggadei.
Termenul Halaka inseamna reglementarile religioase bazate mai ales pe sectiunile legale ale Bibliei. In timp ce Haggada era felul de exegeza folosit mai ales in serviciul sinagogii, Halaka era studiata in scolile superioare de invatatura religioasa. Daca era posibil, era data o baza scripturistica pentru reglementarile halakice, dar erau sustinute multe reguli pentru care nu se putea gasi nici un temei biblic, pretinzandu-se ca fusesera predate de Moise la Sinai, dar numai in forma orala. Halaka a fost colectionata sistematic in coduri si era ambitia cea mai mare a fiecarui erudit iudeu al Legii ("carturarul" din Noul Testament) sa invete si sa inteleaga toate regulile halakice care faceau parte din viata religioasa si seculara a unui iudeu constiincios.
Cei mai mari invatatori de Halaka au fost Hillel cel Batran (mort c. 10 d.Hr.) si Shammai. Ambii barbati si-au dezvoltat invataturile in ultimele decade ale secolului I d.Hr. si urmasii lor au format scoli separate. Hillel era vestit pentru amabilitatea caracterului sau, care se dadea pe fata prin reglementari mai liberale decat cele rostite de Shammai. De acord cu Shamai ca litera Torei trebuie sa fie implinita literal, el o interpreta asa ca numai minimum de cerinte ale Legii urma sa fie implinit. Shammai, pe de alta parte, era strict si cerea de la aderentii sai maximum din cerintele Legii.
Pentru privitorii din afara diferentele dintre scoala lui Hillel si a lui Shammai trebuie sa fi parut artificiale. Natura vederilor halakice si deosebirile dintre Hillel si Shammai sunt ilustrate prin urmatorul exemplu. Shammai decreta ca nu era permis de a vinde ceva unui pagan sau de a-l ajuta sa-si incarce animalul daca ar fi trebuit sa calatoreasca cu el in Sabat. Hillel insa, nu vedea nici un rau in a ingadui aceasta (Misna Shabbath 1.7, ed. Soncino a Talmudului, p. 73). Un exemplu aparent extrem al minutiozitatii lui Shammai era staruinta lui ca la luarea de pasari pentru taiere intr-o zi de sarbatoare, o scara nu putea sa fie mutata de la un porumbar la altul, ci numai de la o deschidere la alta a aceluiasi porumbar. Hillel, pe de alta parte, le permitea pe amandoua (Misna Bezah 1.3, ed. Soncino a Talmudului, p. 39).
Totusi, sunt cateva cazuri in care reglementarile lui Hillel par a fi mai stricte decat cele ale lui Shammai. De pilda, Shammai permite sa fie mancat un ou care fusese ouat in Sabat, dar Hillel interzicea aceasta pe temeiul ca oprelistea de a pregati hrana in zilele de Sabat se aplica nu numai la oameni, dar si la gaini (Misna "Eduyyoth 4.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 22).
Dupa distrugerea Ierusalimului de catre Titus s-a infiintat o scoala de stiinta iudaica la Iabneh (Iamnia), la sud de Iopa. Aici s-a reorganizat si Sinedriul. Cel dintai conducator al acestui centru de invatatura iudaic a fost Rabbi Iohanan ben Zakkai. El este cel care a izbutit sa salveze traditia iudaica pentru posteritate facand-o, alaturi de Scriptura ebraica, centrul intregii gandiri si vietuiri ebraice ortodoxe. Cel mai vestit dintre urmasii sai a fost Rabbi Akiba (c. 50 – c. 132 d.Hr.), unul dintre cei mai distinsi cugetatori iudei din toate timpurile. Potrivit cu vederile rabinice, Akiba a capatat o mai adanca si mai patrunzatoare intelegere a Legii decat Moise insusi.
Prima parte a vietii lui Akiba este invaluita in obscuritate. Insa se stie in mod sigur ca era de obarsie umila si nu si-a inceput studiile decat cand a ajuns de varsta mijlocie. Intrucat a invatat sa citeasca si sa scrie numai tarziu in viata, el a pastrat o teama mitica fata de scris. Respectul acesta s-a manifestat intr-o exegeza care gasea inteles nu numai in propozitii si cuvinte, dar si in litere si parti de litere. El considera drept sarcina sa principala de a gasi o baza reala sau presupus scripturala pentru fiecare halaka prin deductie logica. In felul acesta el a izbutit sa introduca ordine sistematica in marea masa de material halakic. Astfel, el a creat prima colectie Misna atotcuprinzatoare. Desi materialul acesta nu era inca scris, este cu putinta ca unele colectii halakice mici sa fi fost scrise sub indrumarea lui. Rabbi Akiba este important si pentru rolul sau conducator in Conciliul din Iamnia (c. 90 d.Hr.), unde s-au luat hotarari importante cu privire la canonul si textul Bibliei ebraice (vezi vol. I, p. 43) si pentru ajutorul dat insurectionistului Bar Cocheba ca Mesia Cel fagaduit in timpul razboiului care a inceput in anul 132 d.Hr. (vezi vol V, p. 79). Chiar inainte de izbucnirea razboiului, pare ca Akiba a fost pus la inchisoare de catre romani si, dupa ce a petrecut mai multi ani in inchisoare, a murit ca martir, probabil in cursul razboiului.
Elevul cel mai ilustru a lui Akiba a fost Rabbi Meir, care a continuat si a completat sistemul legal al maestrului sau. Importanta lui poate fi dedusa din faptul ca in Misna este citat mai mult decat oricare din predecesorii sai.
Misna. – Misna (literal "repetitie") este legea traditionala codificata a iudeilor. Ea contine reguli si reglementari formulate in decurs de multe secole de catre Sinedriu, de Hillel, Shammai si de catre alti rabini vestiti. Contine concluzii trase din pronuntari cu privire la cazuri noi in care regulile vechi aveau nevoie de reinterpretare sau de modificare. Asa ca reglementarile si oprelistile rituale religioase alcatuiau partea cea mai mare din Misna.
Redactorul Misnei a fost Iuda, fiul lui Simon (c. 135 – c. 220 d.Hr.), care este cunoscut mai obisnuit ca Judah ha-Nasi ("Iuda principele"), sau simplu Rabbi. El a dirijat producerea primei editii cuprinzatoare a legii traditionale iudaice in forma scrisa.
Judah ha-Nasi a fost un carturar extrem de patrunzator. El a studiat greaca, latina si astronomia cu profesori seculari si invataturile din legea iudaica cu mai multi carturari distinsi ai vremii sale. Curand a lasat in urma sa pe toti instructorii sai si a devenit o autoritate atat de recunoscuta in halaka incat rostirile sale erau puse mai pe sus de acelea ale Sinedriului si reglementarile acestuia erau considerate obligatorii numai daca Rabbi Judah le confirma. Pentru intelepciunea sa a primit titlul ha-Nasi, "principele" si din cauza obiceiurilor sale stricte de vietuire, atributul de hag-qadosh, "sfantul". Mergand pe urmele lui Akiba si ale lui Meir, Iuda a pus ordine in multimea regulilor halakice si le-a grupat pe subiecte ca sarbatori, jertfe, curatiri etc. Lucrarea aceasta s-a terminat prin anul 200 d.Hr. si a devenit Misna oficiala a iudaimii.
In afara de Biblie, Misna a devenit sursa principala a studiilor religioase iudaice si autoritatea ei cu timpul a inlocuit pe aceea a Scripturilor. Ea a devenit si legatura spirituala care a unit pe iudeii raspanditi printre multe natiuni. De fapt, dupa ce Misna a devenit norma de viata, Sinedriul si conducatorii vii erau aproape fara rost.
Asa cum este aranjata de Judah ha-Nasi, Misna este impartita in sase sedarim sau "ordine", continand 63 de tractate, fiecare cu un nume indicand continutul lui. Cele sase ordine sunt:
1. Zera’im ("seminte"), continand 11 tractate, se ocupa mai ales cu agricultura si produsele ei.
2. Mo’ed ("sarbatori fixate"), continand 12 tractate, prezinta reglementari cu privire la Sabat si sarbatori.
3. Nashim ("femei"), continand 7 tractate, se ocupa mai ales cu regulile casatoriei si ale vietii de casatorie.
4. Nezikin ("daune"), continand 10 tractate, se ocupa cu legile civile si penale.
5. Kodashim ("lucruri sfinte"), continand 11 tractate, se ocupa cu jertfele.
6. Tohoroth ("curatiri"), continand 12 tractate, se ocupa de reglementari cu privire la lucrurile curate si cele necurate.
Misna nu se prea ocupa cu subiecte pur teologice si cuprinde putin material haggaic. Exceptia cea mai vrednica de notat este tratatul ‘Aboth, sau Pirqe ‘Aboth (tractatul al noualea din Seder Nezikin, care este o colectie de cuvinte edificatoare de la cei mai vestiti carturari iudaici de la aproximativ 200 i.Hr. la anul 200 d.Hr. Nici o alta parte a lucrarii Misna nu a fost tiparita si tradusa atat de des.
Ghemara. – Codificarea lucrarii Misna a incheiat o era din istoria iudeilor, deoarece a marcat completarea lucrarii asa numitilor Tanna’im, "traditionalisti", care transmisesera Halaka oral din generatie in generatie. In cursul perioadei urmatoare, carturarii in legea iudaica sunt numiti ‘Amoraim, "pronuntatori" sau "exegeti". Ei considerau drept sarcina a lor sa studieze Misna, sa o interpreteze si sa rezolve contradictiile ei reale sau aparente.
‘Amoraimii au lucrat intens in cursul secolelor al III-lea si al IV-lea ale erei crestine si materialul lor nou, constand dintr-o exegeza elaborata a Misnei, a fost codificat in secolele al IV -lea si al V-lea. Acest material exegetic a fost numit la data aceea Talmud, "invatatura". Mai tarziu, insa, a ajuns sa fie cunoscut ca Ghemara, "completare" si cuvantul Talmud este adesea aplicat acum la Misna si Ghemara contopite. Cuprinse in Ghemara sunt Baratithas, care sunt rostiri halakice care nu si-au gasit locul in Misna.
In timp ce Misna a fost o lucrare unificata scrisa in ebraica si acceptata de toti iudeii, Ghemara carturarilor palestinieni, cunoscuta ca Talmudul de la Ierusalim, se deosebea mult de acela al colegilor babilonieni, care este numit Talmudul Babilonian. Talmudul de la Ierusalim contine Ghemara pana la 38 de tractate din primele patru ordine ale lucrarii Misna si un tractat din ordinul al saselea. In timp ce Misna a fost scrisa in ebraica, Ghemara Talmudului de la Ierusalim a fost compusa intr-un dialect aramaic apusean. Talmudul Babilonian contine Ghemara pana la 34 de tractate ale ordinelor al doilea pana la al cincilea ale Misnei si pana la un tractat din primul si al saselea ordin. Atat in Talmudul Babilonian cat si in cel de la Ierusalim, Misna este in ebraica, dar Ghemara celui dintai este in aramaica apuseana, in timp ce a celui din urma este in dialectul aramaic rasaritean. Talmudul de la Ierusalim nu a prea ajuns sa obtina recunoastere in afara de Palestina, dar Talmudul Babilonian, de la editia lui finala din anul 500 d.Hr., a devenit norma acceptata a iudaismului ortodox.
Tosephta. – Tosephta, insemnand "extensiune, "adaugire", este o colectie si o interpretare de exprimari halakice care nu se gasesc nici in Misna si nici nu sunt citate ca Baraithas in Ghemara. Astfel, nu este de fapt o parte din Talmud. Ca si Misna, Tosephta e impartita in sase ordine, dar contine un total de numai 59 tractate in comparatie cu 63 din Misna. Colectorii ei originari nu sunt precis cunoscuti, dar ei trebuie sa fi facut lucrarea lor la scurt timp dupa terminarea Talmudului, daca nu inainte de timpul acesta.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
