Pe langa anumite apocrife si pseudoepigrafe care au fost scrise la origine in greceste si sunt reprezentative pentru iudaismul elenistic, sunt multe alte lucrari iudaice importante in limba greaca. Deosebit de importante intre acesta sunt Septuaginta, cunoscuta prin simbolul LXX si lucrarile lui Philo si Iosif.
Septuaginta. – In ce priveste o tratare a originii si istoriei acestei celei mai timpurii traduceri a Vechiului Testament vezi vol. I, p.39. Cateva caracteristici disting LXX in comparatie cu textul masoretic al Vechiului Testament ebraic. Una dintre acestea este aparitia de dublete, adica, de sinonime plasate impreuna pentru a traduce un singur cuvant Ebraic. O alta este ca LXX evita de repetate ori reprezentarile antropomorfice ale lui Dumnezeu, o tendinta care era intr-adevar caracteristica pentru iudeii cu inclinatii mai filosofice din Alexandria. Inca o alta deosebire dintre LXX si textul masoretic este aranjamentul anumitor sectiuni; astfel succesiuni diferite de material apar in Exod 35-39,1 [3-a LXX] Regi 4-11, ultima parte din Ieremia si sfarsitul Proverbelor. Tendinta aceasta din LXX se extinde si asupra aranjamentului cartilor, care difera de ordinea traditionala ebraica a Legii, Profetilor si Psalmii (Vezi vol. I, p. 37). In timp ce manuscrisele LXX variaza oarecum in detaliile ordinii, ele urmeaza in general tiparul pastrat in Bibliile engleze de astazi. In ce priveste cartile apocrife, 1 Ezra precede Ezra; Intelepciunea, Sirah, Iudita si Tobit precede pe Isaia; Baruc urmeaza pe Ieremia; si cartile Macabeilor vin dupa Maleahi. Iov vine intre Cantarea lui Solomon si Intelepciune; Estera cu adaugirile ei apocrife, intre Sirah si Iudita; iar Daniel este insotita de Suzana si Bel si balaurul. Vezi p. 84-87.
Poate cea mai interesanta deosebire dintre toate intre LXX si textul ebraic traditional este faptul ca in greceste apar unele materiale care nu sunt in limba ebraica, in timp ce alte pasaje sunt pastrate in limba ebraica, dar nu apar in limba greaca. Extinderea acestor variatii difera; in Pentateuc cele doua texte sunt foarte asemanatoare, dar in cartea lui Daniel LXX este foarte deosebita de textul ebraic masoretic. Din cauza acestei mari discrepante biserica primara a respins cartea lui Daniel din LXX si a inlocuit-o cu o traducere facuta de Theodotion in ultima parte a secolului al II-lea d.Hr. De fapt versiunea Septuaginta pentru Daniel a fost atat de putin folosita, incat ea supravietuieste astazi in greceste numai in doua manuscrise, o copie printre Papirusul Chester Beatty din secolul al II-lea sau al III-lea si manuscrisul Chigi cam de prin secolul al X-lea. Prezenta in LXX de material care nu se gaseste in textul ebraic traditional se extinde nu numai la pasaje individuale dar si la carti; astfel LXX contine acele carti care sunt acum in general cunoscute ca apocrife (vezi p. 84-87). Totusi, introducerea acestor carti aditionale pare ca nu se sprijina pe un canon ebraic diferit de cel masoretic; pare mai degraba ca se datoreaza acceptarii a unor carti de catre iudeii elenisti care erau respinse de fratii lor mai conservatori din Palestina.
Descoperirile recente de manuscrise la Khirbet Qumran (vezi p.90) au trezit un nou interes fata de studiul LXX, deoarece acolo s-au gasit mai multe fragmente ebraice din Vechiul Testament care prezinta un text mult mai apropiat de LXX decat textul ebraic traditional pastrat in celelalte suluri de la Marea Moarta si de masoreti. In timp ce semnificatia deplina a acestor descoperiri de texte ebraice de tipul LXX-ei urmeaza sa fie determinata, ele par sa arate ca cel putin unele din diferentele dintre textul grec si ebraic pana aici cunoscute sunt nu numai rezultatul unei rele traduceri sau a manipularii neatente, ci se bazeaza mai degraba pe originale ebraice diferite. Se pare ca cel putin prin secolul I i.Hr. era in circulatie mai mult decat un singur tip de text ebraic. Aceasta conduce la presupunerea ca unul din acestea reprezenta pe celapastrat de Septuaginta, si ca altul, cel aflat in majoritatea sulurilor de la Marea Moarta si textul masoretic. Totusi, pentru concluzii finale asupra relatiilor acestor texte trebuie sa asteptam si alte cercetari.
Philo. – Philo iudeul sta ca unul din cele mai bune exemple dintre acei carturari si filosofi iudei care a lucrat sub influenta elenismului. El era un om de un caracter nobil si cu vederi largi.
Nascut in Alexandria, probabil intre anii 20-10 i.Hr., Philo a crescut in atmosfera culturii cosmopolitane si a celor mai fine tipare de gandire si studiu iudaice. Probabil ca facea parte din ordinul preotesc si s-ar parea, din Farisei. A murit pe la anul 50 d.Hr.
Pentru Philo, Moise era cel mai mare dintre antici, ca ganditor, legiuitor si interpret al adevarului divin. El era, credea Philo, exponentul vrednic de incredere al adevarurilor pe care filosofia cautase cu ravna, dar ineficace, sa le dezvolte. Pentru Philo, rodul de dorit al studiului filosofic era de a intelege invatatura lui Moise ca revelatie a lui Dumnezeu si temelie a adevarului. Scopul lui Philo era de a scoate la iveala adevarul acesta, despre care el credea ca era in parte aratat clar si in parte numai in chip embrionar in cartea lui Moise. Pentru a realiza lucrul acesta, Philo a aplicat in exegeza lui la invataturile mozaice metoda alegorica, care deja devenise o arta bine dezvoltata in cercurile literare alexandrine. Philo a dus alegorizarea aceasta la o extrema care este adesea dezagreabila pentru cititorul modern.
Influenta gandirii filosofice neiudaice, mai ales aceea a lui Platon il stapanea puternic pe Philo. Pentru el, referirile la Dumnezeu ca o Fiinta cu picioare, maini sau fata erau doar antropomorfism, adica atribuirea de caracteristici umane lui Dumnezeu doar ca figuri de stil. Pe acestea Philo cauta sa le elimine, intrucat el credea ca ele nu erau adevarate din punct de vedere literar. Dumnezeu era doar "simplu Cel existent", care sa fie conceput nu material, ci spiritual, sau mai degraba metafizic. Pentru Philo, adevarata ratiune era Logos. Pe acesta el nu-l personifica, dar se pare ca il recunostea ca Spiritul care, imanent in Mesia, facea din El solul divin al lui Dumnezeu. Philo n-a unit niciodata ideile de Logos si de Mesia intr-o singura Persoana divina, cum a facut atat de indraznet Ioan (Ioan 1,1-3.14).
Invatatura morala a lui Philo care era influentata pe de o parte de Tora si pe de alta parte de stoicism, prezinta o fina distilare a ceea ce era mai bun, omeneste vorbind, din interpretarea acumulata a legii iudaice. El credea ca scopul suprem al omului in viata era de a constata voia lui Dumnezeu si de a o implini. El sustinea ca familia, comunitatea si cea mai buna dezvoltare a eului sunt posibilitati pentru exercitarea binelui de catre fiecare om care are spiritul cuvenit. De fapt, influenta lui Philo a fost atat de extinsa, incat invataturile platonicienilor crestini Clement si Origen din Alexandria prezinta impactul ei lor cam doua secole mai tarziu.
Iosif. – Scriitorul iudeu cel mai bine cunoscut si mai larg citat al perioadei acesteia a fost Iosif Flavius, preot, carturar, ofiter in armata oarecum accidental si istoric de mare insemnatate. S-a nascut in Ierusalim, intr-o familie nobila si preoteasca cam pe la 37 d.Hr. si pretindea ca descind din Hasmonei (vezi p. 30,75). Dupa ce a facut experiente cu cele trei secte mai mari ale iudaismului din vremea sa, Fariseii, Saducheii si Esenienii, el a devenit un Fariseu la varsta de 22 sau 23 de ani.
Patru ani mai tarziu, Iosif s-a dus la Roma, unde a mijlocit cu succes pentru cativa iudei care cazusera in dizgratia lui Felix, procuratorul din Palestina. Aici el a fost atat de mult impresionat de puterea Romei, incat cand revolta cea mare din anii 66-73 d.Hr., era aproape sa izbucneasca, el, ca si Irod Agripa II, a cautat staruitor sa le arate iudeilor zadarnicia razvratirii contra imperiului. De fapt, el era un conservator care se opunea revoltei din principiu.
Insa iudeii au respins sfatul lui Iosif si astfel, pe la varsta de 30 de ani el s-a gasit amestecat in revolta care a culminat cu distrugerea Ierusalimului. Cand iudeii l-au numit guvernator al Galileei, a condus trupele sale din acea provincie contra romanilor, a fost infrant si luat prizonier si a fost tinut in situatia aceasta timp de doi ani. Cand a fost dus inaintea generalului roman Vespasian, Iosif a profetizat ca acest general va deveni imparat si cand, in anul 69 d.Hr., Vespasian a fost ales imparat de catre trupele sale, Iosif a fost eliberat pe cuvant de onoare. Ca tribut pentru protectia imparatului, Iosif a luat numele Flaviu, care era numele familiei lui Vespasian. Inainte de distrugerea Ierusalimului, romanii l-au trimis ca pe un emisar binevoitor, dar fara de succes, catre revolutionarii iudei pentru a-i convinge sa se predea.
Iosif a trait cea mai mare parte din restul vietii sale la Roma, unde a primit o pensie si cetatenie romana, ca si darul unei mosii in Iudea. El a devotat ultima jumatate a vietii sale scopurilor literare, timp in care a produs patru lucrari principale.
Razboiul iudaic, cea mai timpurie stradanie istorica a lui Iosif, a fost scrisa mai intai in aramaica, si apoi tradusa in greceste de catre lingvisti talentati, sub supravegherea lui. Exista numai traducerea greaca. Scrisa cam pe la anul 79 d.Hr. si constand din sapte carti, lucrarea urmareste istoria iudeilor de la capturarea Ierusalimului de catre Antioh Epifanul pana la sfarsitul marelui razboi roman in anul 73 d.Hr. Prima parte a acestei istorii a fost bazata in cea mai mare parte pe lucrarea lui Nicolae din Damasc; ultima parte consta mai mult sau mai putin din propriile observatii ale lui Iosif, la care fara indoiala el a adaugat din relatarile disponibile pentru el la Roma. Scriind lucrarea aceasta, Iosif nadajduia probabil sa convinga pe iudeii din Mesopotamia sa nu incerce o revolta asa cum incercasera atat de tragic fratii lor din Palestina.
Antichitati iudaice, a doua lucrare mare a lui Iosif, terminata in cursul anilor 93-94 d.Hr., a fost o scurta istorie a poporului lui Dumnezeu, de la creatiune pana la inceputul razboiului roman din anul 66 d.Hr. Prima parte a acestei lucrari urmeaza destul de apropiat raportul biblic potrivit cu versiunea Septuaginta, desi uneori Iosif prezinta ca fapte reale anumite elemente ale traditiei Fariseice. Pentru portiunea acestei lucrari care se ocupa cu perioada de dupa Vechiul Testament, Iosif pare sa foloseasca ca surse 1 Macabei si scrierile lui Polybius, Strabo si Nicolae din Damasc. Rezultatele lui dovedesc adevarul marturisirii lui ca spre sfarsitul lucrarii si-a dat seama ca este obosit de sarcina sa. Antichitatile fac un numar de referiri la personaje iudaice care apartin si de Noul Testament, ca de pilda Ioan Botezatorul (Antichitati XVIII.5.2). Iacob fratele Domnului (ibid. XX.9.1) si Iuda din Galilea (ibid XVIII.1.6.). Exista, de asemenea, un paragraf (ibid. XIII.3.3) in care Isus din Nazaret este descris in termeni extrem de favorabili, cu o notare a crucificarii si invierii Lui. Pasajul acesta declara cu privire la Isus ca "El era Hristosul". Consensul general al eruditiei este ca pasajul acesta e probabil o interpolare crestina si nu o marturisire a lui Iosif insusi.
Contra lui Apion este o aparare a invataturilor iudeilor. Apion era un vrajmas al iudeilor care a devenit pentru Iosif paganul tipic, in legatura cu care el prezinta apologia sa pentru iudaism. Intrucat Iosif era Fariseu, tocmai acel fel de iudaism il apara el. Lucrarea aceasta este importanta si pentru fragmentele pe care le pastreaza din scrierile pierdute ale istoricului babilonian Berosus si ale istoricului egiptean Manetho.
Viata este autobiografia lui Iosif. Ea a fost scrisa in primul rand ca raspuns adresat unuia Justus, care acuzase pe Iosif ca ar fi fost duhul agitator al revoltei iudaice. In lucrarea aceasta autorul se descrie ca un partizan al romanilor, o vedere care nu prea este sustinuta de raportul sau din Razboiul iudaic.
Lucrarile lui Iosif au fost mult revizuite de critici si cu rezultatele oarecum adverse, deoarece el nu era lipsit de partinire. El favoriza pe romani in contrast cu iudeii razvratiti si favoriza pe iudei in contrast cu Neamurile. O astfel de atitudine este de inteles din partea unui scriitor care traia pe vremea unei inversunate atasari la o partida, care incerca sa scrie o apologie pentru un popor a carui comportare ii atrasese infrangere si subjugare, dar al carui spirit era inca neinfrant.
Cand Iosif este verificat in anumite puncte prin arheologie si prin scriitori mai putin partizani care se ocupa de aceleasi probleme, reiese ca el a fost in unele imprejurari neatent in manipularea materialelor istorice. Dar un lucru ramane stabilit ca fara lucrarea lui Iosif ar fi fost goluri serioase in cunoasterea actuala nu numai a istoriei iudaice dar si a celei romane. Iosif a murit pe la anul 100 d.Hr.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
