Cuvântul "apocrife" se referă în grecește la lucruri care sunt "ascunse". Cărturarii au sugerat că atunci când a fost aplicat la anumite cărți religioase, el a fost folosit pentru a arăta că ele trebuie să fie reținute de la publicul general deoarece solia lor era de o natură atât de misterioasă, încât să fie descoperită numai celor inițiați. Așa cum este înțeles de protestanți astăzi, termenul apocrife descrie acele cărți ale perioadei Vechiului Testament care au fost cuprinse în LXX, dar care nu au fost acceptate de iudeii din Palestina ca Scriptură și nici nu au fost cuprinse în canonul ebraic. Deși nu sunt în general acceptate de către protestanți, și astfel nu sunt cuprinse de obicei în edițiile Bibliei de astăzi, cărțile apocrife sunt considerate de către Romano și Greco-Catolici drept canonice și pot fi găsite în Bibliile folosite de ei. Cărțile care constituie spocrifele sunt următoarele.
Întâia Ezra. – În LXX cartea aceasta precede Ezra, care împreună cu Neemia este cunoscută ca 2 Ezra. În Vulgata latină, pe de altă parte, Ezra și Neemia sunt intitulate 1 și 2 Ezra și această carte apocrifă este intitulată 3 Ezra. Versiunea Douay o omite. Cea mai mare parte din cartea aceasta e alcătuită din material aflat și în 2 Cronici, Ezra și Neemia; trăsătura ei unică este o poveste anacronică a unei santinele tinere care câștigă favoarea împăratului persan Dariu și în felul acesta înlesnește reîntoarcerea iudeilor și rezidirea Ierusalimului. Nu se știe când a fost scrisă această carte. Vezi p. 88.
Tobia. – Aceasta este o povestire fantezistă concentrându-se la întâmplările lui Tobia, un iudeu care se presupune că fi fost luat prizonier în Asiria de Salmanasar și despre fiul lui, Tobias. Ea povestește cum Tobias, călăuzit de îngerul Rafael în chip omenesc, a făcut o călătorie de la Ninive la Ecbatana în Media; cum a luat ficatul și fierea unui pește feroce din Tigru și arzând-o în tămâie a scos afară un demon ucigaș; și cum mai târziu a vindecat orbirea lui Tobit suflând pulbere de fiere în ochii tatălui său. Cărturarii consideră că povestea aceasta ar fi fost scrisă în secolul al II-lea î.Hr.
Iudita. – Povestirea aceasta patriotică spune cum un împărat asirian, Nebucadnețar (cu totul necunoscut pentru istorie), a trimis pe generalul său, Holofernes, să invadeze Palestina. Când a asediat cetatea Bethulia, Iudita, o văduvă bogată, evlavioasă și frumoasă, a căutat să-și izbăvească cetatea. Intrând în tabăra lui Holofernes a intrat în grațiile lui făcându-l să creadă că era o refugiată de la iudei și că îi va spune secretul pentru a-i birui. Dar în urma unui banchet cu beție ea a intrat în odaia lui de dormit și i-a tăiat capul. Lucrul acesta i-a încurajat atât de mult pe iudei încât ei s-au strâns și i-au alungat pe asirieni în debandadă. Cărturarii necatolici plasează în general scrierea Iuditei în Palestina cam pe la mijlocul secolului al II-lea î.Hr. și o văd ca pe o povestire patriotică fantezistă, intenționată să trezească înflăcărarea naționalistă în timpul războaielor Macabeice contra lui Antioh Epifanul.
Adăugiri la Estera. – Aceste adăugiri constau din șase pasaje care au fost introduse în diferite locuri în cartea canonică Estera. Ele cuprind un vis al lui Mardoheu, în care el are o înștiințare a celor ce amenințau să vină peste iudei, rugăciuni atât ale lui Mardoheu, cât și ale Esterei când au aflat de decretul lui Haman și o descriere melodramatică a audienței Esterei la Ahașveroș. Adăugirile acestea par să fi fost făcute pentru a spori tonul religios al povestirii Esterei.
Înțelepciunea lui Solomon. – Cartea aceasta este împărțită în două secțiuni distincte. Cea dintâi se ocupă cu înțelepciunea, în timp ce a doua este istorică, punând în contrast viața și religia egiptenilor cu aceea a lui Israel. Cartea scoate în evidență lucrarea deplină a Spiritului lui Dumnezeu. Ea declară că omul este compus din trup, suflet și un spirit nemuritor și că posedă libertatea de a alege. Deși nu se spune nimic cu privire la Mesia, autorul lucrării acesteia prezintă o zi a judecății pentru nelegiuiți ca și pentru cei drepți. Atât cărturarii catolici, cât și cei protestanți susțin în general că această carte este produsul iudaismului elenistic al secolului al II-lea sau al primului secol î.Hr. A fost scrisă probabil în Alexandria.
Eclesiasticus. – Numele latin Ecclesiasticus a fost dat acestei cărți în primele zile ale creștinismului întrucât era socotită corespunzătoare pentru a fi citită în biserică (Gr. ekklesia; Latin ecclesia), deși nu e în canonul ebraic. În LXX apare de obicei sub titlul Înțelepciunea lui Sirah, în timp ce Talmudul se referă la ea simplu prin numele autorului ei, Ben Sira’. Aceasta este o carte mare, cu 51 de capitole, conținând multe proverbe și multe instrucțiuni cu privire la înțelepciune. Autorul este de părere că nu există mântuire decât prin faptele bune ale omului și că păcatul este rezultatul alegerii libere a omului. El crede în jertfele de tot felul, punându-le împreună cu sărbătorile religioase, ca fiind primele dintre faptele bune ale omului. Pentru el, înțelepciunea este un dar fără plată de la Dumnezeu, care este obținut prin ținerea poruncilor Sale. Ecclesiasticus, potrivit cu propria lui mărturisire, a fost scris în ebraică de către un iudeu palestinian, Isus (sau Iosua) fiul lui Sirah, și a fost tradus în grecește de către nepotul său, probabil pe la anul 132 î.Hr.
Baruc. – Cartea aceasta susține că a fost scrisă de Baruc, secretarul lui Ieremia (vezi Ieremia 36,4). Cadrul este babilonian, în timpul captivității. Cartea începe cu o scrisoare trimisă de iudeii captivi conaționalilor lor rămași în Palestina după distrugerea Ierusalimului. Cea mai mare parte din carte constă din mărturisirea păcatului lor, o cerere de iertare, o recunoaștere a înțelepciunii lui Dumnezeu și o reamintire a făgăduințelor Lui de restatornicire. Cartea este în parte proză și în parte poezie. Ea pare să conțină o inexactitate istorică, încât impune iudeilor "să se roage pentru viața lui Nabucodonosor [Nebucadnețar] împăratul Babilonului și pentru viața lui Balthasar [Belșațar] fiul său" (cap. 1,11), lucru care ar lăsa să se înțeleagă că Belșațar era principe moștenitor al tronului în apropierea timpului când Ierusalimul a fost distrus în anul 586 î.Hr. Arheologia a arătat concludent că numai la o dată cu câteva decade după 586 î.Hr. ar fi putut Belșațar să fie privit astfel (vezi notă adițională la Daniel 5). Cărturarii necatolici de azi susțin în general că cartea lui Baruh a fost scrisă după distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr., pentru a încuraja pe iudeii singuri și exilați din vremea aceea, amintindu-le de resemnarea și credincioșia strămoșilor lor în captivitatea babiloniană.
Epistola lui Ieremia. – Deși în LXX epistola formează o lucrare separată, în Vulgata și în Versiunea Douay ea este anexată lui Baruc ca ultimul capitol al acestei cărți. Ea este o cuvântare scurtă de 73 de versete care susține că ar fi fost scrisă de proorocul Ieremia către iudeii care urmau să fie captivi în Babilonia și este în cea mai mare parte o avertizare contra idolatriei. Cartea prezintă dovezi că a fost scrisă la origine în grecește, probabil cândva între secolul al IV-lea și al II-lea î.Hr.
Adăugiri la Daniel. – LXX conține diferite adăugiri la cartea canonică Daniel. Acestea sunt Cântarea celor trei copii sfinți, Istoria Suzanei și Istoria distrugerii lui Bel și a balaurului.
Cântarea celor trei copii sfinți este în două părți principale: cea dintâi este o rugăciune care se presupune că ar fi fost rostită de Azarias (Azariah, adică Abednego) pe când umbla prin cuptorul de foc (vezi Daniel 3,19.25); a doua este o cântare de laudă atribuită gratuit de scriitorul anonim tuturor celor trei evrei din cuptor și seamănă foarte mult cu Psalmul 148.
Istoria Suzanei povestește cum doi judecători iudei au văzut o femeie frumoasă și virtuoasă, Suzana, îmbăindu-se în grădina ei și s-au înamorat de ea. Când au acostat-o, ea i-a respins, iar drept răzbunare ei au somat-o să se înfățișeze înaintea unui tribunal și au acuzat-o în chip mincinos de adulter. Suzana a fost condamnată la moarte, dar în drum spre locul de execuție a fost întâlnită de Daniel, care a cerut ca procesul să se judece din nou. Prin cercetarea separată a celor doi judecători, el i-a dovedit nevinovăția prin afirmațiile lor contradictorii. Ei au fost executați și Daniel a fost foarte înălțat.
Istoria cu nimicirea lui Bel și a balaurului conține două povestiri. Cea dintâi, ca și cea a Suzanei, proslăvește superioritatea lui Daniel în a descoperi înșelăciunea. Ea povestește cum a demonstrat el că un idol al zeului babilonian Bel (Marduk) nu-și devora hrana de fapt, cum se credea că face. Împrăștiind seara cenușă pe podea, Daniel a dovedit a doua zi dimineața prin urmele de pași pe cenușă că preoții intraseră în templul idolului noaptea și mâncaseră hrana așezată acolo pentru el. Drept urmare, regele a pus ca preoții să fie omorâți și templul să fie distrus. A doua povestire se ocupă cu distrugerea de către Daniel a unui balaur căruia babilonienii îi aduceau închinare. Hrănindu-l cu o fiertură de smoală, grăsime și păr, l-a făcut să plesnească și să moară. Drept răzbunare, populația Babilonului a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, unde leii au refuzat să-i facă rău și proorocul Habacuc, fiind transportat în chip miraculos prin aer din Iudea de un înger, i-a adus hrană. Împăratul a fost atât de impresionat de aceste minuni, încât a eliberat pe Daniel și a nimicit pe persecutorii lui. Cărturarii catolici și protestanți sunt de acord că aceste adăugiri nu făceau parte la origine din cartea canonică a lui Daniel.
Rugăciunea lui Manase. – Această lucrare scurtă de numai 15 versete se pretinde a fi o rugăciune a regelui Manase din Iuda când a fost pus la închisoare în Babilon (vezi 2 Cronici 33,9-13). Ea nu face parte din cărțile acceptate de Biserica Romano-Catolică la Sinodul din Trent, iar în edițiile oficiale Catolice ale Vulgatei este plasată într-un apendice ca apocrifă. Atât Biblia Germană a lui Luther, cât și KJV o cuprindeau la origine. Lucrarea aceasta pare a fi un psalm de penitență scris poate în secolul I î.Hr.
Întâi Macabei. – În contrast cu caracterul în cea mai mare parte fabulos al cărților descrise până aici, 1 Macabei este considerată un material sursă primar, cuprinzând istoria luptei iudaice pentru independență din secolul al II-lea î.Hr. Ea urmărește istoria perioadei de la urcarea la tron a lui Antioh IV Epifanul la tronul seleucid în 175 î.Hr., până la începutul domniei preotului-rege hasmonean Ioan Hircanul în 135 î.Hr. (În ce privește istoria cuprinsă în această carte, vezi p. 28-33). Autorul lui 1 Macabei este necunoscut, dar cărturarii de acord că el era un saducheu palestinian, bun cunoscător al întâmplărilor despre care scria. Cartea a fost scrisă în ebraică, probabil cam pe la anul 100 î.Hr.
A doua Macabei. – Această carte nu e continuare a lui 1 Macabei, ci la fel cu ea, începe cu urcarea la tron a lui Antioh IV Epifanul și narează luptele iudeilor pentru independență față de sirieni. Ea duce istorisirea numai până la victoria lui Iuda Macabeul asupra generalului sirian Nicanor la Beth-horon în 162/1 î.Hr. Deși cuprinde în felul acesta o perioadă mult mai scurtă decât 1 Macabei, ea dă în anumite locuri detalii mai multe, care uneori reiese ca și cum ar o fi elaborare literară și nu istorie sobră. 2 Macabei introduce concepții doctrinale noi, care nu se află în cartea întâia, când relatează cum Iuda Macabeul a adus o jertfă pentru păcatele morților și s-a rugat ca ei să fie eliberați de păcat, în nădejdea învierii (cap. 12,43-45). Din introducerea ei, cartea aceasta pare să fi fost scrisă în Palestina prin anul 124 î.Hr. (cap. 1,10), și e un epitom al unei lucrări mai mari făcută de cineva cu numele Iason din Cyrene (cap. 2,23).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
