Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că Dumnezeu a revărsat asupra tuturor membrilor bisericii Sale din orice generație daruri spirituale, pe care fiecare membru trebuie să le folosească într-o slujire plină de iubire și pentru binele comun al bisericii și al omenirii. Date prin mijlocirea Duhului Sfînt, care dă fiecărui membru după cum voiește, darurile aduc cu ele toate aptitudinile și capacitățile de slujire de care are nevoie biserica pentru a îndeplini funcțiile ei stabilite de Dumnezeu. Conform Sfintelor Scripturi, aceste daruri cuprind funcții în vederea slujirii, ca de exemplu slujba vindecării, a credinței, profeției, predicării, învățăturii, administrării, împăcării, compasiunii, slujirii din iubire pînă la sacrificiu de sine, pentru ajutorarea și încurajarea oamenilor. Unii membri sînt chemați de Dumnezeu și înzestrați de Duhul Sfînt pentru îndeplinirea funcțiilor recunoscute de către biserică în lucrarea de pastorație, evanghelistică, apostolică și de învățare, necesare în mod deosebit pentru pregătirea membrilor în vederea lucrării de slujire, pentru dezvoltarea bisericii și atingerea maturității spirituale, cum și pentru promovarea unității credinței și cunoașterii de Dumnezeu. Cînd membrii folosesc aceste daruri spirituale, ca niște slujitori credincioși ai harului felurit al lui Dumnezeu, biserica este ocrotită de influențele distructive ale falselor învățături și progresează cu puterea de creștere ce vine de la Dumnezeu și se zidește în credință și dragoste.
Darurile și slujbele spirituale
Cuvintele pe care Isus le-a rostit, chiar înainte ca El să Se înalțe la cer, aveau să schimbe istoria. „Duceți-vă în toată lumea", a poruncit El ucenicilor Săi, „și propovăduiți Evanghelia la orice făptură" (Marcu 16, 15).
În toată lumea? La orice făptură? Ucenicii trebuie să fi considerat aceasta o sarcină imposibilă. Domnul Hristos, sesizînd neputința lor, i-a sfătuit să nu părăsească Ierusalimul, ci să „aștepte acolo făgăduința Tatălui". Apoi El i-a asigurat: „Veți primi o putere, cînd Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și pînă la marginile pămîntului" (Fapte 1, 4. 8).
După înălțarea lui Isus la cer, ucenicii au petrecut mult timp în rugăciune. Armonia și umilința au luat locul discordiei și geloziei care tulburaseră o mare parte din timpul lor petrecut cu Isus. Ucenicii au fost convertiți. Comuniunea lor strînsă cu Hristos și unitatea ce rezultă din aceasta au fost necesare pregătirii pentru revărsarea Duhului Sfînt.
După cum Isus a primit o ungere specială cu Duhul Sfînt, care să-L facă capabil pentru lucrarea Sa (Fapte 10, 38), tot astfel ucenicii au primit botezul Duhului Sfînt (Fapte 1, 5) pentru a-i face în stare să dea mărturie. Rezultatele au fost electrizante. În ziua în care au primit darul Duhului Sfînt, ei au botezat trei mii de persoane (vezi Fapte 2, 41).
Darurile Duhului Sfînt
Hristos a ilustrat darurile Duhului Sfînt cu o parabolă: „Împărăția cerurilor se va asemăna cu un om, care, cînd era să plece într-o altă țară, a chemat pe robii săi, și le-a încredințat avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi și altuia unul, fiecăruia după puterea lui și a plecat" (Matei 25, 14-15).
Omul care a plecat în călătorie într-o altă țară reprezintă pe Hristos mergînd la cer. „Robii" omului sînt urmașii Săi, care „au fost cumpărați cu un preț" (1 Cor. 6, 20), „cu sîngele scump al lui Hristos" (1 Petru 1, 19). Hristos i-a răscumpărat pentru slujire și ei n-au mai trăit „pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei" (2 Cor. 5, 15).
Hristos a dat fiecărui slujitor bunuri în raport cu capacitatea lui și a arătat „fiecăruia datoria lui" (Marcu 13, 34). Alături de alte daruri și capacități (vezi cap. 20 al acestei cărți), aceste bunuri reprezintă darurile speciale date de Duhul. 1
Într-un sens special, Hristos a dat aceste daruri spirituale bisericii Sale la Ziua Cincizecimii. Cînd El „S-a suit sus", spunea Pavel, „a dat daruri oamenilor". Astfel că „fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos" (Ef. 4, 8. 7). Duhul Sfînt este instrumentul prin care El dă „fiecăruia în parte, cum voiește" (1 Cor. 12, 11) aceste daruri, care să facă biserica în stare să aducă la îndeplinire lucrarea ce i-a fost încredințată.
Scopul darurilor spirituale
Duhul Sfînt dă o capacitate specială unui membru, făcîndu-l în stare să ajute biserica să-și aducă la îndeplinire misiunea ei divină.
Armonie înăuntrul bisericii. Biserica din Corint nu ducea lipsă de nici un dar spiritual (1 Cor. 1, 4. 7). Din nefericire, se certau între ei ca niște copii cu privire la care daruri erau mai importante.
Preocupat de divizările din comunitatea lor, Pavel a scris corintenilor despre adevărata natură a acestor daruri și cum trebuie să acționeze ele. Darurile spirituale, explica el, sînt daruri ale harului. Din același Spirit vin „felurite daruri", care duc la „felurite slujbe" și „felurite lucrări". Dar Pavel subliniază faptul că este „același Dumnezeu, care lucrează totul în toți" (1 Cor. 12, 4-6).
Duhul distribuie daruri fiecărui credincios, pentru zidirea și întărirea bisericii. Nevoile lucrării lui Dumnezeu determină ceea ce distribuie Duhul și cui distribuie. Nu toți primesc aceleași daruri. Pavel spunea că Duhul dă unuia înțelepciune, altuia cunoștință, altuia credință, altuia darul minunilor, altuia darul proorociei, altuia darul de a cerceta duhurile, altuia darul vorbirii în limbi și altuia darul tălmăcirii limbilor. „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte cum voiește" (v. 11). Recunoștința, mulțumirea pentru lucrarea unui dar în biserică trebuie să fie îndreptate spre Dătător și nu spre persoana care folosește darul. Și, pentru că darurile sînt date pentru biserică și nu pentru individ, cei care le primesc nu trebuie să considere darurile ca o proprietate personală.
Deoarece Duhul distribuie darurile după cum voiește El, nici un dar nu trebuie să fie disprețuit sau socotit fără valoare. Nici un membru al bisericii nu are dreptul să fie arogant ca urmare a unei numiri sau poziții deosebite și nimeni n-ar trebui să se simtă inferior datorită deținerii unei poziții umile.
1. Modul de funcționare. Pavel a folosit corpul omenesc pentru a ilustra armonia în diversitatea darurilor. Corpul are multe părți și fiecare contribuie întrun mod unic. „Acumdar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare așa cum a voit El" (v. 18).
Nici o parte a corpului nu va spune unei alte părți: „N-am nevoie de tine!". Ele toate sînt dependente unele de altele și „mădularele trupului, care par mai slabe, sînt de neapărată trebuință și părțile trupului, care par vrednice de mai puțină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Așa că părțile mai puțin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumusețe, pe cînd cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste" (vers. 21-24).
Lipsa sau îmbolnăvirea unui organ va afecta întreg corpul. Dacă corpul nu are creier, stomacul nu va funcționa; dacă nu are stomac, creierul este nefolositor. Tot astfel și biserica va suferi dacă vreun membru, indiferent cît de umil ar fi el, lipsește.
Anumite părți ale corpului, care structural sînt mai slabe, au nevoie de o protecție deosebită. Cineva poate să trăiască fără o mînă sau fără un picior, dar nu fără ficat, inimă sau plămîni. În mod normal, noi ne expunem fața și mîinile, dar acoperim celelalte părți ale corpului cu haine, din motive de modestie sau decență. Departe de a prețui mai puțin darurile mai mici, mai neînsemnate, noi trebuie să le tratăm cu o mai mare grijă, pentru că sănătatea bisericii depinde de ele.
Dumnezeu a intenționat ca distribuirea darurilor spirituale în biserică să prevină „dezbinarea în trup" și să producă un spirit de armonie și dependență, astfel încît „mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Și, dacă suferă un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el" (vers. 25-26). Tot astfel, cînd un credincios suferă, întreaga biserică trebuie să cunoască acest lucru și să ajute la alinarea suferinței. Numai cînd această persoană este refăcută, însănătoșită, numai atunci sănătatea bisericii este asigurată.
După discutarea valorii și importanței fiecărui dar, Pavel prezintă o listă, enumerînd unele dintre ele: „Și Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, cîrmuirilor și vorbirii în felurite limbi" (vers. 28; cf. cu Ef. 4, 11). Deoarece nici un membru nu are toate darurile, el încurajează pe toți să umble „după darurile cele mai bune" (vers. 31), referindu-se la acelea care sînt cele mai folositoare în biserică. 2
2. O dimensiune indispensabilă. Darurile Duhului Sfînt nu sînt totuși suficiente în ele însele. Există „o cale nespus mai bună" (v. 31). În timp ce darurile Duhului Sfînt vor înceta la revenirea Domnului Hristos, roadele Duhului Sfînt sînt veșnice. Ele constau în virtuțile eterne ale iubirii, păcii, bunătății și neprihănirii pe care dragostea le aduce cu ea (vezi Gal. 5, 22. 23; Ef. 5, 9). În timp ce profeția sau proorocia, vorbirea în limbi și cunoștința vor dispărea, credința, nădejdea și dragostea vor rămîne. „Dar cea mai mare dintre ele este dragostea" (1 Cor. 13, 13). 3
Această dragoste pe care o dă Dumnezeu (agape în limba greacă) este o iubire a sacrificiului de sine, o iubire ce se dăruie (1 Cor. 13, 4-8). Ea este „cel mai înalt tip al iubirii, care recunoaște ceva de valoare în persoana sau obiectul ce este iubit; iubirea ce este bazată pe principiu și nu pe sentiment; iubire ce izvorăște din respect față de calitățile admirabile ale obiectului ei". 4 Darurile lipsite de iubire produc confuzie și dezbinare în biserică. „Calea nespus mai bună", deci, înseamnă că fiecare, odată cu darurile spirituale, să aibă această iubire în totul neegoistă. „Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești" (1 Cor. 14, 1).
Trăind spre slava lui Dumnezeu. Pavel vorbește, de asemenea, despre daruri spirituale în epistola sa către Romani. Chemînd pe fiecare credincios să trăiască spre slava lui Dumnezeu (Rom. 11, 36 – 12, 2), Pavel folosește din nou părți ale trupului, pentru a ilustra diversitatea și totuși unitatea ce caracterizează pe credincioșii care se strîng laolaltă în biserică (vers. 3 – 6).
Atunci cînd recunosc că atît credința, cît și darurile spirituale își au izvorul în harul lui Dumnezeu, credincioșii rămîn umiliți. Cu cît sînt date unui credincios mai multe daruri, cu atît mai mare este influența spirituală și cu atît mai mare trebuie să fie dependența lui de Dumnezeu.
În acest capitol, Pavel prezintă lista următoarelor daruri: proorocia (vorbirea inspirată, proclamarea), slujba (slujirea, servirea), învățarea, îmbărbătarea, (sfătuirea, încurajarea), dăruirea, cîrmuirea și milostenia (compasiunea). Ca și în 1 Corinteni 12, el termină prezentarea sa cu cel mai mare principiu al creștinismului – iubirea (vers. 9).
Petru a prezentat tema darurilor spirituale pe fundalul faptului că sfîrșitul tuturor lucrurilor „este aproape" (1 Petru 4, 7). Urgența ceasului impune ca cei credincioși să folosească darurile. „Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu", spunea el, „fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit" (vers. 10). Asemenea lui Pavel, Petru învață că aceste daruri nu sînt pentru glorificarea eului, ci pentru ca „în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu" (vers. 11). De asemenea, acestor daruri el le asociază iubirea (vers. 8). Creșterea bisericii. În cea de-a treia și ultima examinare de către Pavel a darurilor spirituale, el îndeamnă pe credincioși: „Purtați-vă într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o, cu toată smerenia și blîndețea, cu îndelungă răbdare, îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste și căutați să păstrați unirea Duhului prin legătura păcii" (Ef. 4, 1- 3).
Darurile spirituale contribuie la încurajarea unei unități ce face ca biserica să crească. Fiecare credincios a primit „harul. după măsura darului lui Hristos" (vers. 7).
Domnul Hristos personal „a dat pe unii apostoli; pe alții prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători". Aceste daruri sînt date pentru slujire, pentru „desăvîrșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge cu toții la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos" (vers. 11-13). Aceia care primesc darurile spirituale trebuie, în mod deosebit, să slujească credincioșilor, instruin-du-i în vederea acelui tip de slujire ce corespunde darurilor primite. Aceasta zidește biserica spre a ajunge la o maturitate care să atingă înălțimea staturii plinătății lui Hristos.
Aceste acțiuni de slujire fac să crească stabilitatea spirituală și întăresc apărarea bisericii împotriva falselor învățături, astfel încît credincioșii să nu mai „fie copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vînt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos" (vers. 14-15).
În final, în Hristos, darurile spirituale aduc atît unitate, cît și prosperitate bisericii. „Din El tot trupul, bine închegat și strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste" (vers. 16). Pentru ca biserica să trăiască creșterea pe care Dumnezeu o intenționează, fiecare membru trebuie să folosească darurile harului pe care El le dă.
Ca rezultat, biserica cunoaște o dublă creștere – o creștere în numărul membrilor și o creștere individuală a darurilor spirituale. Și, din nou, iubirea este o parte a acestei chemări, pentru că biserica poate să realizeze această zidire și creștere numai dacă ea folosește cu iubire aceste daruri.
Implicații ale darurilor spirituale
O slujire comună. Scriptura nu susține părerea că pastorii trebuie să slujească, în timp ce membrii laici n-au altceva de făcut decît să încălzească băncile din biserică și să aștepte să fie hrăniți. Atît pastorii, cît și membrii laici formează biserica, „un popor pe care Dumnezeu Și l-a cîștigat ca să fie al Lui" (1 Petru 2, 9). Ei sînt împreună răspunzători pentru binele și prosperitatea bisericii. Ei sînt chemați să lucreze împreună, fiecare după darul special al lui Hristos. Diversitatea darurilor duce la o varietate a slujirii sau a serviciilor, toate unindu-se în lucrarea mărturiei lor pentru lărgirea Împărăției lui Dumnezeu și pentru a pregăti lumea pentru a întîlni pe Mîntuitorul (Mat. 28, 18-20; Apoc. 14, 6-12).
Rolul corpului pastoral. Doctrina darurilor spirituale așază pe umerii pastorului responsabilitatea instruirii pentru lucrare a congregației. Dumnezeu a dat pe unii apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători, pentru a înzestra poporul Său în vederea slujirii. „Pastorii nu trebuie să facă lucrarea care aparține comunității, epuizîndu-se pe ei înșiși și împiedicînd pe alții să-și îndeplinească îndatoririle lor. Ei trebuie să învețe pe membri cum să lucreze în biserică și în societate". 5
Pastorul care nu are darul instruirii nu aparține lucrării pastorale, ci unei alte ramuri a lucrării lui Dumnezeu. 6 Succesul planului lui Dumnezeu pentru biserică depinde de dispoziția și capacitatea pastorilor ei de a-i instrui pe membri să folosească darurile date lor de Dumnezeu.
Daruri și misiune. Dumnezeu dă daruri spirituale pentru folosul întregului corp, nu numai al persoanelor care le primesc. Și, așa după cum primitorul nu primește darul pentru sine, tot astfel biserica nu primește totalitatea darurilor pentru ea. Dumnezeu înzestrează comunitatea bisericii cu daruri ca s-o pregătească pentru a-și împlini misiunea pe care i-a dat-o El în lume.
Darurile spirituale nu sînt o răsplată pentru o slujbă bine făcută, ci ele sînt instrumente care să fie folosite pentru a îndeplini bine slujba. Duhul dă în mod obișnuit aceste daruri în raport cu darurile naturale ale persoanei, căci darurile naturale în ele însele nu sînt daruri spirituale. Este necesară nașterea din nou pentru a da unei persoane Duhul. Noi trebuie să fim născuți din nou pentru a fi înzestrați cu daruri spirituale.
Unitate în diversitate, nu uniformitate. Unii creștini încearcă să facă pe toți ceilalți credincioși asemenea lor. Acesta este planul omului și nu al lui Dumnezeu. Faptul că biserica rămîne unită, în ciuda diversității darurilor spirituale, arată spre natura complementară a darurilor. Aceasta arată că progresul bisericii lui Dumnezeu depinde de fiecare credincios. Dumnezeu intenționează ca toate darurile, orice slujire și acțiune din cadrul bisericii să se împletească laolaltă în lucrarea zidirii, pe temelia pusă de biserică de-a lungul timpului. În Isus Hristos, piatra din capul unghiului, „toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfînt în Domnul" (Ef. 2, 21).
Scopul darurilor – de a da mărturie. Credincioșii primesc o diversitate de daruri, ceea ce demonstrează faptul că fiecare are o misiune individualizată. Cu toate acestea, fiecare credincios trebuie să fie în stare să dea mărturie despre credința sa, împărtășind și altora credința, spunîndu-le ce a făcut Dumnezeu în viața lui. Scopul pentru care Dumnezeu dă fiecare dar, indiferent care este acela, este de a face pe posesorul lui în stare să dea mărturie.
Insuccesul folosirii darurilor spirituale. Credincioșii care refuză să folosească darurile lor spirituale, nu numai că își vor da seama că darurile lor se atrofiază, ci, de asemenea, își pun în pericol viața veșnică. Cu o preocupare plină de iubire, Isus a avertizat solemn că slujitorul care nu-și folosește talentul nu este decît „un rob viclean și leneș", care va ajunge la pierderea răsplătirii veșnice (Mat. 25, 26-30). 7 Slujitorul necredincios admite de bunăvoie că eșecul lui a fost deliberat și premeditat. Astfel că el a trebuit să poarte răspunderea pentru eșecul său. „În marea zi finală a judecății, aceia care au refuzat folosirea ocaziilor și care fug de răspundere vor fi așezați de către Marele Judecător între făcătorii de rele". 8
Descoperirea darurilor spirituale
Pentru ca membrii să fie implicați cu succes în misiunea bisericii, ei trebuie să își înțeleagă darurile. Darurile funcționează ca o busolă, direcționînd pe posesor spre slujire și spre a se bucura de viața pe care s-o aibă din belșug (Ioan 10, 10). Dacă noi „nu hotărîm sau pur și simplu neglijăm să recunoaștem, să dezvoltăm și să exercităm darurile noastre, biserica va fi mai puțin decît poate să fie, mai puțin decît Dumnezeu a intenționat ca ea să fie". 9
Procesul descoperirii darurilor noastre spirituale 10 trebuie să aibă următoarele caracteristici:
Pregătire spirituală. Apostolii s-au rugat cu stăruință pentru destoinicia de a rosti cuvinte care să conducă pe păcătoși la Hristos. Ei au dat la o parte diferendele dintre ei și dorința de supremație care stătuseră între ei. Mărturisirea păcatului și pocăința i-au adus într-o strînsă comuniune cu Hristos. Aceia care primesc astăzi pe Hristos au nevoie de o experiență asemănătoare în pregătirea lor pentru botezul Duhului Sfînt.
Botezul Duhului nu este un eveniment unic; noi îl putem trăi zilnic. 11 Avem nevoie să stăruim înaintea Domnului pentru acest botez, pentru că el dă bisericii puterea de a da mărturie și de a vesti Evanghelia. Pentru a face acest lucru, noi trebuie să ne supunem continuu viața lui Dumnezeu, rămînînd pe deplin în Hristos, cerîndu-I înțelepciunea de a descoperi darurile noastre (Iacov 1, 5).
Studiul Scripturii. Studierea, cu rugăciune, a ceea ce ne învață Noul Testament despre darurile spirituale îngăduie Duhului Sfînt să impresioneze mintea noastră cu lucrarea deosebită pe care El o are pentru noi. Este important ca noi să credem că Dumnezeu ne-a dat cel puțin un dar care să fie folosit pentru slujirea Sa.
Deschidere față de călăuzirea Providenței. Noi nu putem să folosim Duhul, ci Duhul Sfînt este Acela care ne folosește pe noi, pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în poporul Său „și voința și înfăptuirea. după plăcerea Lui" (Filip. 2, 13). Este un privilegiu să lucrezi în orice ramură a lucrării pe care ne-o prezintă Dumnezeu în providența Sa. Noi trebuie să-I dăm lui Dumnezeu ocazia de a lucra prin alții, ca aceștia să solicite ajutorul nostru. Astfel că noi trebuie să fim gata a răspunde la nevoile bisericii ori de cîte ori este nevoie. Noi nu trebuie să ne temem să încercăm lucruri noi, dar trebuie să ne simțim, de asemenea, liberi să-i informăm pe aceia care ne solicită ajutorul despre talentele și experiența noastră.
Confirmarea corpului bisericii. Deoarece Dumnezeu acordă aceste daruri pentru zidirea bisericii Sale, noi putem aștepta ca o confirmare finală a darurilor noastre să vină de la judecata corpului lui Hristos și nu din partea propriilor noastre simțăminte. Adesea, este mult mai dificil a recunoaște propriile daruri decît pe cele ale altora. Nu numai că trebuie să fim dispuși să ascultăm la ceea ce alții au să ne spună despre darurile noastre, dar este important ca noi să recunoaștem și să confirmăm darurile date altora de Dumnezeu.
Nimic nu este mai entuziasmant și mai necesar în vederea creșterii decît să știm că noi ocupăm poziția sau îndeplinim serviciul pe care Providența ni l-a hotărît. Ce binecuvîntare este pentru noi aceea de a folosi în slujba Sa darul deosebit pe care Hristos ni l-a dat prin Duhul Sfînt. Domnul Hristos dorește mult să ne dea darurile harului Său. Astăzi, noi putem să acceptăm invitația Sa și să descoperim ce pot să facă darurile Sale într-o viață plină de Duhul Sfînt!
Referinte:
1. Vezi E. G. White „Parabolele Domnului", ed. 1980, pag. 257 – 258. Nu putem face totdeauna distincție între darurile supranaturale, cele moștenite și cele dobîndite. În aceia care sînt sub controlul Duhului Sfînt, aceste capacități par adesea că se împletesc laolaltă.
2. Vezi Richard Hammill, „Spiritual Gifts in the Church Today" (Daruri spirituale în biserică astăzi), Ministry, iulie 1982, pag. 15, 16.
3. În sensul cel mai larg al cuvîntului, dragostea este un dar de la Dumnezeu, căci toate lucrurile bune vin de la El (Ioan 1, 17). Ea este roada Duhului (Gal. 5, 22), însă nu este un dar spiritual în sensul că Duhul Sfînt a dat acest dar unor credincioși, dar nu l-a dat tuturor. Fiecare trebuie să „urmărească dragostea" (1 Cor. 14, 1).
4. Comentariul biblic . A. Z. Ș. , vol. 6, pag. 778.
5. White „Appeals for Our Missions" (Apeluri pentru misiunile noastre) în Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists (Schițe istorice din misiunile străine ale adventiștilor de ziua a șaptea) (Basel, Elveția; Imprimerie Polyglotte, 1886), pag. 291. cf. Rex D. Edwards, „A New Frontier-Every Believer a Minister" (O nouă frontieră – fiecare credincios un slujitor), (Mountain View, CA. , Pacific Press, 1979) pag. 58-73.
6. Cf. J. David Newman, „Seminar in Spiritual Gifts" (Seminar despre daruri spirituale) manuscris nepublicat, pag. 3.
7. Cu referire la seriozitatea acestei condiții, vezi White „Home Discipline" (Disciplina în cămin) Review and Herald, 13 iunie, 1882, pag. 1.
8. Comentariul biblic A. Z. Ș. , vol. 5, pag. 511.
9. Don Jacobsen, .What Spiritual Gifts Mean to Me" (Ce înseamnă darurile spirituale pentru mine) Adventist Review, 25 decembrie 1986, pag. 12.
10. Vezi Roy C. Naden, Discovering Your Spiritual Gifts (Descoperind darurile tale spirituale), Berrien Springs MI, Institute of Church Ministry, 1982; Mark A. Finley, „The Way to Adventist Church Growth (Calea spre creșterea bisericii adventiste) (Siloam Springs, AR: Concerned Communications, 1982); C. Peter Wagner, „Your Spiritual Gifts Can Help Your Church Grow (Darurile tale spirituale pot ajuta comunitatea ta să crească) (Glendale, CA; Regal Books, 1979).
11. Cf. White, Acts of the Apostles, (Faptele Apostolilor), pag. 50; White, Counsels to Parents, Teachers and Students (Sfaturi către părinți, învățători și
studenți), (Mountain View, CA; Pacific Press), 1943, pag. 131.
Sursa: www.adventist.ro
