Adventiștii de ziua a șaptea cred…
Că biserica este comunitatea credincioșilor care recunosc și mărturisesc pe Isus Hristos ca Domn și Mîntuitor. În continuarea poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, sîntem chemați să ieșim din lume, să ne strîngem laolaltă pentru rugăciune,pentru comuniune, pentru învățarea Cuvîntului, pentru celebrarea Sfintei Cine, pentru slujirea întregii omeniri și pentru proclamarea pe plan mondial a Evangheliei. Biserica își trage autoritatea de la Hristos,care este întruparea Cuvîntului, și din Sfintele Scripturi, care sînt Cuvîntul scris. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptați de El și devenind copiii Lui, membrii ei trăiesc pe baza noului legămînt. Biserica este corpul lui Hristos, o comunitate a credinței, al cărei Cap este Isus Hristos. Biserica este mireasa pentru care Hristos a murit, ca El să poată s-o sfințească și s-o curățească. La întoarcerea Sa în triumf, El va prezenta Sieși o biserică glorioasă, credincioasă în decursul tuturor veacurilor, răscumpărată cu sîngele Său, neavînd vreo pată sau zbîrcitură, ci sfîntă și fără prihană.
Biserica
Biruit de mînie, bătrînul lovi stînca cu toiagul pe care îl purta cu el. Îl trase înapoi, apoi lovi iarăși, strigînd: „Ascultați răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stînca aceasta?"
Un izvor de apă a țîșnit în șuvoi din stîncă, satisfăcînd nevoia lui Israel. Dar, atribuindu-și sieși meritul pentru darul apei, în loc să-l atribuie Stîncii, Moise a păcătuit. Și, datorită acelui păcat, el nu avea să intre în Å¢ara Făgăduinței (vezi Num. 20, 7-12).
Stînca aceea era Hristos, temelia pe care Dumnezeu Și-a întemeiat poporul Său atît în mod individual, cît și ca organizație. Această imagine o găsim în întreaga Scriptură. În ultima predică a lui Moise ținută lui Israel, reamintindu-și probabil acest incident, el a folosit metafora stîncii pentru a înfățișa stabilitatea și credincioșia lui Dumnezeu:
„Dați slavă Dumnezeului nostru!
El este Stînca; lucrările Lui sînt desăvîrșite,
Căci toate căile Lui sînt drepte;
El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate.
El este drept, neprihănit și curat" (Deut. 32, 3-4).
Mai tîrziu, peste veacuri, David a făcut să se audă ecoul aceleiași teme – Mîntuitorul Său ca Stîncă:
„Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul și slava mea; în Dumnezeu este Stînca puterii mele, locul meu de adăpost" (Ps. 62, 7).
Isaia folosește această imagine a lui Mesia ce stă să vină: „Iată, pun ca temelie. o piatră încercată, o piatră de preț, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică" (Is. 28, 16).
Petru mărturisește că Domnul Hristos a împlinit această profeție, nu ca o piatră obișnuită, ci ca „o piatră vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 2, 4). Pavel Îl identifică pe Isus ca fiind singura temelie sigură, spunînd: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decît cea care a fost pusă și care este Isus Hristos" (1 Cor. 3, 11). Referindu-se la stînca pe care Moise a lovit-o, el a spus: „Și toți au băut aceeași băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stîncă duhovnicească ce venea după ei, și stînca era Hristos" (1 Cor. 10, 4).
Isus Hristos personal a folosit în mod direct aceeași imagine atunci cînd a declarat: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile locuinței morților nu o vor birui" (Mat. 16, 18). El a întemeiat biserica creștină pe El, Stînca cea Vie. Propriul Său trup, Stînca cea lovită, avea să fie sacrificat pentru păcatele lumii. Împotriva unei biserici ridicate pe o temelie atît de solidă, pe care El a oferit-o, nimic nu poate sta. Din această Stîncă apele vindecătoare vor curge către națiunile însetate (vezi Ezech. 47, 1-12; Ioan 7, 37. 38, Apoc. 22, 1-5).
Cît de plăpîndă și slabă era biserica atunci cînd Domnul Hristos a făcut această declarație! Ea era formată din cîțiva ucenici obosiți, plini de îndoieli și orgolioși, o mînă de femei și o mulțime nestatornică ce a dispărut atunci cînd Stînca a fost lovită. Și totuși, biserica a fost zidită nu pe înțelepciunea și iscusința șubredă a ființelor omenești, ci pe Stînca Veacurilor. Timpul va descoperi faptul că nimic nu poate distruge biserica Sa sau s-o abată de la misiunea ei de a glorifica pe Dumnezeu și a conduce pe bărbați și femei la Mîntuitorul (vezi Fapte 4, 12; 13, 20-33).
Însemnătatea biblică a cuvîntului „biserică"
În Scriptură, cuvîntul biserică 1 este o traducere a grecescului ekklesia, care implică ideea unei „chemări din… Această expresie era curent întrebuințată pentru orice adunare convocată prin practica chemării oamenilor la o întîlnire.
Septuaginta, versiunea greacă a Vechiului Testament ebraic, populară pe timpul Domnului, a folosit ekklesia pentru a traduce ebraicul qahal, care înseamnă „întrunire", „adunare" sau „congregație" (Deut. 9, 10; 18, 16; 1 Sam. 17, 47; 1 Regi 8, 14; 1 Cronici 13, 2)2
Această folosință a fost lărgită în Noul Testament. Să notăm cum a fost folosit termenul „biserică":
1. Credincioșii adunați pentru închinare într-un anumit loc – 1 Cor. 11, 18; 14, 19. 28;
2. Credincioșii ce trăiau într-o anumită localitate – 1 Cor. 16, 1; Gal. 1, 2; 1 Tes. 2, 14;
3. Un grup de credincioși din familia unei persoane – 1 Cor. 16, 19; Col. 4, 15; Filim. 2;
4. Un grup de adunări dintr-o anumită regiune geografică – Fapte 9, 31; 3
5. Întregul corp al credincioșilor din toată lumea – Mat. 16, 18; 1 Cor. 10, 32; 12, 28; vezi Ef. 4, 11-16;
6. Întreaga creațiune credincioasă din ceruri și de pe pămînt – Ef. 1, 20-22; vezi Filip. 2, 9-11.
Natura bisericii
Biserica este înfățișată în Biblie ca o instituție divină, numită „biserica lui Dumnezeu" (Fapte 20, 28; 1 Cor. 1, 2). Isus a învestit biserica Sa cu autoritate divină (Mat. 18, 17. 18). Noi putem înțelege natura bisericii creștine, cercetînd rădăcinile ei din Vechiul Testament, cum și diferite metafore pe care Noul Testament le folosește atunci cînd vorbește despre ea.
Rădăcinile bisericii creștine. Biserica este înfățișată în Vechiul Testament ca o adunare organizată a poporului lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri, familiile temătoare de Dumnezeu, din linia lui Adam, Set, Noe, Sem și Avraam, au fost păzitoare ale adevărului Său. Aceste familii, în care tatăl funcționa ca preot, puteau fi considerate ca biserici în miniatură. Lui Avraam, Dumnezeu i-a dat făgăduințe bogate, datorită cărora această familie a lui Dumnezeu a devenit, treptat, o națiune. Misiunea lui Israel era, de fapt, o extindere a misiunii date lui Avraam: să fie o binecuvîntare pentru toate națiunile (Gen. 12, 1-3), arătînd iubirea lui Dumnezeu pentru lume.
Națiunea pe care Dumnezeu a scos-o din Egipt a fost numită „biserica" sau „adunarea din pustie" (Fapte 7, 38). Membrii ei erau considerați „o împărăție de preoți și un neam sfînt" (Ex. 19, 5), „poporul sfînt al lui Dumnezeu" (Deut. 28, 9; vezi Lev. 26, 12), deci biserica Sa.
Dumnezeu i-a așezat în Palestina, centrul civilizațiilor mai importante ale lumii. Trei mari continente – Europa, Asia și Africa – se întîlneau în Palestina. Aici, iudeii trebuia să fie „slujitori" ai altor națiuni, să adreseze și altora invitația de a se alătura lor, ca popor al lui Dumnezeu. Pe scurt, Dumnezeu i-a chemat să iasă dintre popoare ca să cheme pe acestea să intre în poporul lui Dumnezeu (Is. 56, 7). El a dorit ca, prin Israel, să aducă la existență cea mai mare biserică de pe pămînt – o biserică în care reprezentanți ai tuturor națiunilor de pe pămînt să vină să se închine, să învețe despre adevăratul Dumnezeu și să se reîntoarcă apoi la poporul lor cu solia mîntuirii.
În ciuda continuei griji a lui Dumnezeu pentru poporul Său, Israel a căzut în idolatrie, izolare, naționalism, mîndrie, orgoliu și egoism. Poporul lui Dumnezeu a dat greș în a îndeplini misiunea lui.
La venirea lui Isus, Israel a ajuns la un punct de răscruce. Poporul lui Dumnezeu aștepta un Mesia care să le libereze națiunea, dar nu un Mesia care săi elibereze de ei înșiși. La cruce, falimentul spiritual al lui Israel a devenit evident. Crucificînd pe Hristos, ei au demonstrat în exterior decăderea ce exista înăuntru. Cînd au strigat: „Noi n-avem alt împărat decît pe Cezarul" (Ioan 19, 15), ei refuzau să îngăduie lui Dumnezeu să stăpînească peste ei.
La cruce, două misiuni opuse au ajuns la punctul culminant: prima, aceea a unei biserici ce mergea greșit, așa de preocupată de sine, încît a fost oarbă față de Acela care a adus-o la existență; a doua, aceea că Hristos S-a concentrat atît de mult asupra iubirii față de poporul Său, încît a murit în locul lor, pentru a le da acestora o existență veșnică.
În timp ce crucea simbolizează sfîrșitul misiunii lui Israel, învierea Domnului Hristos a inaugurat biserica creștină și misiunea ei: vestirea Evangheliei mîntuirii prin sîngele lui Hristos. Cînd iudeii și-au pierdut misiunea lor, ei au devenit o altă națiune între altele și au încetat să mai fie biserica lui Dumnezeu. În locul lor, Dumnezeu a așezat o nouă națiune, o biserică care să ducă mai departe misiunea Sa față de lume (Mat. 21, 41-43).
Biserica Noului Testament, strîns legată de comunitatea de credință a vechiului Israel 4, este alcătuită atît din iudei, cît și din neamuri convertite, care cred în Isus Hristos. În felul acesta, adevăratul Israel este format din toți aceia care, prin credință, Îl primesc pe Hristos (vezi Gal. 3, 26-29). Pavel ilustrează noua legătură organică a acestor popoare diverse prin tabloul a doi pomi – un măslin bun și un altul sălbatic, respectiv Israel și neamurile. Iudeii care nu au acceptat pe Hristos nu mai sînt copii ai lui Dumnezeu (Rom. 9, 6-8) și sînt reprezentați prin ramurile tăiate ale pomului cel bun, în timp ce acei iudei care au primit pe Hristos rămîn legați de pom.
Pavel compară neamurile care au primit pe Hristos cu ramurile unui măslin sălbatic altoite într-un pom bun (Rom. 11, 17-25). El a instruit pe acești noi creștini dintre neamuri să respecte moștenirea divină a instrumentelor alese de Dumnezeu: „Iar dacă cele dintîi roade sînt sfinte, și plămădeala este sfîntă; și dacă rădăcina este sfîntă, și ramurile sînt sfinte, iar, dacă unele din ramuri au fost tăiate și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine" (Rom. 11, 16-18).
Biserica Noului Testament diferă, în mod substanțial, de cea din Vechiul Testament. Biserica apostolică a devenit o organizație independentă, separată de națiunea lui Israel. Granițele naturale au fost date la o parte, dînd bisericii un caracter universal. În locul unei biserici naționale, ea a devenit o biserică misionară, existînd pentru a aduce la îndeplinire planul originar al lui Dumnezeu, care a fost reformulat în mandatul divin al Întemeietorului ei, Isus Hristos: „Faceți ucenici din toate neamurile" (Mat. 28, 19).
Descrieri metaforice ale bisericii. Descrierile metaforice ale bisericii Noului Testament clarifică natura bisericii.
1. Biserica asemenea unui trup. Metafora trupului subliniază unitatea bisericii și relația funcțională a fiecărui membru cu întregul. Crucea împacă pe toți credincioșii „cu Dumnezeu într-un singur trup" (Ef. 2, 16). Prin Duhul Sfînt, ei sînt botezați „într-un singur trup" (1 Cor. 12, 13) – biserica. Ca trup, biserica nu este mai puțin decît trupul lui Hristos (Ef. 1, 23). Ea este organismul prin care El dă plinătatea Sa. Credincioșii sînt membre ale trupului Său (Ef. 5, 30). În consecință, prin puterea și harul Său, El dă viață spirituală fiecărui adevărat credincios. Hristos este „capul trupului" (Col. 1, 18), “capul bisericii" (Ef. 5, 23).
În iubirea Sa, Dumnezeu a dat fiecărui membru al trupului bisericii Sale cel puțin un dar spiritual, care îl face în stare să îndeplinească o funcție vitală. Tot astfel, după cum ceea ce face fiecare organ este vital pentru corpul omenesc, reușita misiunii bisericii depinde de funcționarea fiecărui dar spiritual dat membrilor. La ce este bun trupul fără o inimă sau cît de eficient mai poate fi fără ochi sau fără un picior? Dacă membrii ei rețin nefolosite darurile lor, biserica va muri, va fi oarbă sau cel puțin paralizată. Cu toate acestea, aceste daruri deosebite date de Dumnezeu nu sînt un scop în sine (vezi cap. 16 al acestei cărți).
2. Biserica asemenea unui templu. Biserica este „clădirea lui Dumnezeu", „templul lui Dumnezeu" în care locuiește Duhul Sfînt. Isus Hristos este temelia ei și „piatra din capul unghiului" (1 Cor. 3, 9-16; Ef. 2, 20). Templul nu este o structură moartă; în el se manifestă o creștere dinamică. După cum Hristos este o „piatră vie", spunea Petru, tot astfel credincioșii sînt „pietre vii" din care se face o „casă duhovnicească" (1 Petru 2, 4-6).
Clădirea nu este încă gata. Noi pietre vii sînt mereu adăugate templului, căci „și voi sînteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul" (Ef. 2, 22). Pavel cerea credincioșilor să folosească cele mai bune materiale de construcție la acest templu, astfel încît el să suporte încercarea teribilă din Ziua Judecății (1 Cor. 3, 12-15).
Metafora templului subliniază atît sfințenia comunității locale, cît și a bisericii în general. Templul lui Dumnezeu este sfînt, spunea Pavel. „Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu" (1 Cor. 3, 17). O alianță strînsă cu cei necredincioși este contrară caracterului sfînt al bisericii și trebuie evitată, nota Pavel, „căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?" (2 Cor. 6, 14. 16). (Sfatul său este valabil atît în probleme de afaceri, cît și în legăturile de căsătorie) Biserica trebuie să fie păstrată în mare cinste și respect, pentru că ea este obiectul căruia Dumnezeu îi acordă suprema Sa atenție.
3. Biserica asemenea unei mirese. Biserica este reprezentată ca o mireasă, Domnul fiind Mirele. Domnul Se leagă în mod solemn: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare" (Osea 2, 19). Din nou, El dă asigurarea: „Eu sînt căsătorit cu tine" – (K. J. V. ) (Ier. 3, 14, după K. J. V.).
Pavel folosește aceeași figură de stil, spunînd: „Să vă înfățișeze înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată" (2 Cor. 11, 2). Iubirea lui Hristos pentru biserica Sa este așa de profundă și de durabilă, încît El „S-a dat pe Sine pentru ea" (Ef. 5, 25). El a făcut acest sacrificiu „ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvînt" (Ef. 5, 26).
Prin influența sfințitoare a adevărului Cuvîntului lui Dumnezeu (Ioan 17, 17) și prin curățirea pe care o aduce botezul, Hristos poate curăți pe membrii bisericii, îndepărtînd hainele lor murdare și îmbrăcîndu-i cu haina neprihănirii Sale desăvîrșite. În acest fel, El poate pregăti biserica Sa ca să fie mireasa Lui, o „Biserică slăvită, fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci. sfîntă și fără prihană" (Ef. 5, 27). Slava deplină a bisericii și splendoarea ei nu vor putea fi văzute decît la revenirea lui Hristos.
4. Biserica, Ierusalimul de sus. Scripturile numesc cetatea Ierusalimului Sion. Acolo Dumnezeu locuiește împreună cu poporul Său (Ps. 9, 11); „din Sion vine mîntuirea" (Ps. 14, 7; 53, 6). Această cetate trebuie să fie „bucuria întregului pămînt" (Ps. 48, 2).
Noul Testament vede biserica asemenea „Ierusalimului de Sus", dublura spirituală a Ierusalimului pămîntesc (Gal. 4, 26). Cetățenii acestui Ierusalim își au cetățenia „în ceruri" (Filip. 3, 20). Ei sînt „copiii făgăduinței", „care sînt născuți din Duh", bucurîndu-se de libertatea prin care Hristos i-a făcut liberi (Gal. 4, 28. 29;5, 1). Cetățenii acestui oraș nu mai sînt nicidecum în robia încercării de a fi „îndreptățiți prin lege" (Gal. 4, 22. 26. 31; 5, 4); „prin Duhul", ei așteaptă cu nerăbdare nădejdea neprihănirii prin credință" (Gal. 5, 5). Ei își dau seama că în Hristos Isus „credința lucrează prin dragoste", care le dă și cetățenia (Gal. 5, 5. 6).
Aceia care sînt o parte a acestei adunări glorioase s-au „apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întîi născuți, care sînt scriși în ceruri de Dumnezeu, Judecătorul tuturor" (Evr. 12, 22-23).
5. Biserica, o familie. Biserica din ceruri și de pe pămînt este considerată a fi o familie (Ef. 3, 15). Două metafore sînt folosite pentru a descrie cum se alătură oamenii acestei familii: adopțiunea (Rom. 8, 14-16; Ef. 1, 4-6) și nașterea din nou (Ioan 3, 8). Prin credința în Hristos, aceia care sînt noi botezați nu mai sînt nicidecum sclavi, ci copii ai Tatălui ceresc (Gal. 3, 26-4, 7), care trăiesc pe baza noului legămînt. Acum, ei aparțin „casei lui Dumnezeu" (Ef. 2, 19), „casei credinței" (Gal. 6, 10).
Membrii familiei Sale se adresează lui Dumnezeu cu „Tată" (Gal. 4, 6) și în relația unuia cu altul, cu frate și soră (Iacov 2, 15; 1 Cor. 8, 11; Rom. 16, 1). Pentru că el a adus pe mulți în familia bisericii, Pavel se vedea pe sine ca un tată spiritual. „În Hristos Isus", spunea el, „eu v-am născut prin Evanghelie" (eu am devenit tatăl vostru prin Evanghelie, după K. J. V. ) (1 Cor. 4, 15). El se referea la aceia pe care el i-a adus în biserică, ca fiind „copii prea iubiți ai mei" (1 Cor. 4, 14; vezi Ef. 5, 1).
O caracteristică specială a bisericii ca familie este comuniunea. Comuniunea creștină (în grecește – koinonia) nu este numai o formă de viață socială, ci o comuniune „pentru partea pe care o luați la Evanghelie" (Filip. 1, 5). Ea cuprinde o autentică comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul Său și Duhul Sfînt (1 Ioan 1, 3; 1 Cor. 1, 9; 2 Cor. 13, 14), cum și cu credincioșii (1 Ioan 1, 3. 7). Membrii dau, deci, „mîna dreaptă de însoțire" (comuniune după K. J. V. ) oricui devine parte din familie (Gal. 2, 9).
Metafora familiei descoperă o biserică ce poartă de grijă, „unde oamenii sînt iubiți, respectați și recunoscuți ca fiind cineva. Un loc în care oamenii recunosc că ei au nevoie unul de altul, unde talentele se dezvoltă, unde oamenii cresc, unde fiecare se realizează". 5 Ea implică, de asemenea, responsabilitate, respect pentru părinții spirituali, atenție cu frații și surorile. În final, ea înseamnă că fiecare va manifesta față de fiecare dintre ceilalți membri o iubire ce dă naștere la o profundă credincioșie ce strînge și întărește.
Calitatea de membru în familia bisericii face posibil ca persoanele ce se deosebesc foarte mult în natura, firea sau dispoziția lor să se bucure și să se suporte unele pe altele. Membrii familiei bisericii învață să trăiască în unitate, în timp ce nu-și pierd individualitatea.
6. Biserica, stîlp și temelie a adevărului. Biserica Viului Dumnezeu este „stîlpul și temelia adevărului" (1 Tim. 3, 15). Ea este depozitara și citadela adevărului, apărînd adevărul de atacurile vrăjmașilor lui. Adevărul, totuși, este dinamic și nu static. Dacă membrii pretind că au o lumină nouă – o nouă doctrină sau o nouă interpretare a Scripturilor – membrii cu experiență trebuie să cerceteze noua învățătură, s-o testeze cu standardul Scripturii (Is. 8, 20). Dacă lumina cea nouă răspunde acestui standard, atunci biserica trebuie s-o accepte; dacă nu, ea trebuie să fie respinsă. Toți membrii trebuie să se supună acestei judecăți bazate pe Biblie, căci „biruința vine prin marele număr de sfetnici" (Prov. 11, 14).
Prin răspîndirea adevărului, prin mărturia ei, biserica devine „lumina lumii", „o cetate așezată pe un munte", ce „nu poate fi ascunsă", și „sarea pămîntului" (Mat. 5, 13-15).
7. Biserica, o armată militantă și triumfătoare. Biserica de pe pămînt este asemenea unei armate angajate în luptă. Ea este chemată să se războiască împotriva întunericului spiritual: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sînt în locurile cerești" (Ef. 6, 12). Creștinii trebuie să ia „toată armătura lui Dumnezeu", astfel încît „să se poată împotrivi în ziua cea rea și să rămîneți în picioare, după ce veți fi biruit totul" (Ef. 6, 13).
De-a lungul veacurilor, biserica a trebuit să lupte atît împotriva vrăjmașului dinăuntru, cît și din afară (vezi Fapte 20, 29. 30; 1 Tim. 4, 1). Ea a făcut un progres remarcabil și a obținut biruința, dar ea nu este încă biserica triumfătoare. Din nefericire, biserica are încă mari defecte. Prin mijlocul unei alte metafore, Isus a explicat imperfecțiunea din mijlocul bisericii: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămînță bună în țarina lui. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grîu și a plecat" (Mat. 13, 24-25). Cînd slujitorii au dorit să smulgă neghina, fermierul le-a spus „nu, ca nu cumva, smulgînd neghina să smulgeți și grîul împreună cu ea. Lăsați-le să crească amîndouă împreună pînă la seceriș" (Mat. 13, 29-30).
Neghina și grîul cresc amîndouă, se dezvoltă în lan. În timp ce Dumnezeu aduce convertiți în biserică, Satana aduce și el neconvertiți. Aceste două grupe influențează întreg corpul – unul lucrînd pentru curățire-purificare, celălalt, pentru corupere. Conflictul dintre ele va continua înăuntrul bisericii pînă la seceriș, a doua venire.
Nici lupta în exterior a bisericii nu s-a sfîrșit încă. Necazuri și lupte stau înainte. Știind că nu mai are decît puțin timp, Satana este mîniat pe biserica lui Dumnezeu (Apoc. 12, 12. 17) și va aduce împotriva ei “o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile". Dar Hristos va interveni în favoarea poporului Său credincios, care va fi mîntuit, și anume, „oricine va fi găsit scris în carte" (Dan. 12, 1). Isus ne asigură că „cine va răbda pînă la sfîrșit, va fi mîntuit" (Mat. 24, 13).
La revenirea lui Hristos, biserica triumfătoare va ieși la lumină. În acel timp, El va putea să „înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită", pe credincioșii din toate veacurile, răscumpărați cu sîngele Său, „fără pată, fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă și fără prihană" (Ef. 5, 27).
Biserica vizibilă și invizibilă. Termenii „vizibil" și „invizibil" au fost folosiți pentru a distinge cele două aspecte ale bisericii de pe pămînt. Metaforelele pe care le-am discutat mai sus se aplică în mod deosebit la biserica vizibilă.
1. Biserica vizibilă. Biserica vizibilă este biserica lui Dumnezeu organizată pentru slujire. Ea aduce la îndeplinire marea însărcinare a lui Hristos de a duce lumii Evanghelia (Mat. 28, 18-20) și pregătește pe oameni pentru revenirea Sa glorioasă (1 Tes. 5, 23; Ef. 5, 27).
Martorii aleși în mod special de Hristos iluminează lumea și slujesc așa cum El a slujit, vestind săracilor Evanghelia, tămăduind pe cei cu inima zdrobită, propovăduind robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii, dînd drumul celor apăsați și vestind anul de îndurare al Domnului (Luca 4, 18-19).
2. Biserica invizibilă. Biserica invizibilă, numită de asemenea și biserica universală, este compusă din toți oamenii lui Dumnezeu, din toată lumea. Ea cuprinde pe credincioșii din cadrul bisericii vizibile și pe mulți care, deși nu aparțin unei biserici organizate, au urmat toată lumina pe care le-a dat-o Hristos (Ioan 1, 9). Acest grup cuprinde pe aceia care nu au avut niciodată ocazia să învețe adevărul despre Isus Hristos, dar care au răspuns Duhului Sfînt și „fac din fire lucrurile Legii" lui Dumnezeu (Romani 2, 14).
Existența bisericii invizibile descoperă faptul că adorarea lui Dumnezeu este, în cel mai înalt sens, spirituală. „Închinătorii adevărați", spunea Isus, „se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl" (Ioan 4, 23). Datorită naturii spirituale a adevăratei închinări, ființele omenești nu pot calcula cu precizie cine face parte și cine nu face parte din biserica lui Dumnezeu.
Prin Duhul Sfînt, Dumnezeu conduce poporul Său de la biserica invizibilă la unirea cu biserica Sa vizibilă. „Mai am și alte oi, care nu sînt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor" (Ioan 10, 16). Numai în biserica vizibilă ei pot să trăiască pe deplin adevărul lui Dumnezeu, iubirea și comuniunea cu El, pentru că El a dat bisericii vizibile daruri spirituale, care să-i învețe pe membrii ei atît în mod individual, cît și în mod colectiv (Ef. 4, 4-16). Cînd Pavel a fost convertit, Dumnezeu l-a pus în legătură cu biserica Sa vizibilă și apoi l-a numit să fie conducătorul misiunii bisericii Sale (Fapte 9, 10-22). Tot astfel și astăzi, El intenționează să conducă pe poporul Său în biserica Sa vizibilă, caracterizată prin credincioșia față de poruncile lui Dumnezeu și care are credința lui Isus, astfel încît ei să poată participa la încheierea misiunii ei pe pămînt (Apoc. 14, 12; 18, 4; Mat. 24, 14).
Conceptul de biserică invizibilă cuprinde de asemenea biserica din ceruri și de pe pămînt, unite (Ef. 1, 22. 23) precum și biserica ascunsă din timpul persecuției (Apoc. 12, 6. 14).
Organizația bisericii
Mandatul lui Hristos, de a duce Evanghelia în lumea întreagă, cuprinde și hrănirea acelora care au acceptat deja Evanghelia. Noii membri trebuie să fie întăriți în credință și învățați să folosească talentele și darurile date lor de Dumnezeu în lucrare. Deoarece “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii", ci dorește ca toate lucrurile să fie făcute „în chip cuviincios și cu rînduială" (1 Cor. 14, 33. 40), biserica trebuie să aibă o organizație simplă, dar eficientă.
Natura organizației. Să luăm în discuție calitatea de membru al bisericii și organizația.
1. Calitatea de membru al bisericii. Cînd au întrunit unele condiții, convertiții devin membri ai comunității de credință a noului legămînt. Calitatea de membru cuprinde acceptarea noilor relații față de alți oameni, față de stat și față de Dumnezeu.
a. Condiții pentru obținerea calității de membru. Oamenii care doresc să devină membri ai bisericii Sale trebuie să accepte pe Isus Hristos ca Domn și Mîntuitor, să se pocăiască de păcatele lor și să fie botezați (Fapte 2, 36-41; Ef. 4, 10-12). Ei trebuie să fi trecut prin nașterea din nou și acceptarea însărcinării lui Hristos de a învăța pe alții să păzească toate lucrurile pe care El le-a poruncit (vezi Mat. 28, 20).
b. Egalitate și slujire. În armonie cu declarația lui Hristos, că „voi toți sînteți frați" și „cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru" (Mat. 23, 8. 11), membrii sînt datori să aibă relații unii cu alții pe baza egalității. Ei trebuie să-și dea seama că, urmînd exemplul lui Hristos, trebuie să slujească și nevoilor altora, conducîndu-i la Învățătorul.
c. Preoția tuturor credincioșilor. De cînd Hristos slujește în Sanctuarul ceresc, acțiunea preoției levitice ajunge la încheierea ei. Acum, biserica a devenit „o preoție sfîntă" (1 Petru 2, 5). „Voi", spunea Petru, „sînteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfînt, un popor, pe care Dumnezeu Și l-a cîștigat ca să fie al Lui, ca să vestească puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată" (1 Petru 2, 9).
Această ordine nouă, preoția tuturor credincioșilor, nu autorizează pe fiecare persoană, pe fiecare membru al bisericii să gîndească, să creadă sau să învețe așa cum dorește, fără nici o responsabilitate față de corpul bisericii. Aceasta înseamnă că fiecare membru al bisericii are responsabilitatea de a sluji altora în numele lui Dumnezeu și că poate comunica în mod direct cu El, fără nici un intermediar omenesc. Se subliniază interdependența membrilor bisericii, ca și independența lor. Această preoție nu face nici o distincție calitativă între clerici și laici, deși ea permite o diferențiere a funcției între aceste roluri.
d. Supunere față de Dumnezeu și față de stat. Biblia recunoaște mîna lui Dumnezeu în stabilirea autorității și cere credincioșilor să respecte și să asculte de autoritatea civilă. Cel care are autoritate civilă este “slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău, ca să-L răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău". Membrii bisericii sînt sfătuiți: „Cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica, cui datorați cinstea, dați-i cinstea" (Rom. 13, 4. 7).
În atitudinea lor față de stat, membrii sînt călăuziți de principiile lui Hristos: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21). Dar, dacă cerința statului vine în conflict cu porunca divină, atunci supunerea față de Dumnezeu este mai presus de cea omenească. Apostolii au spus: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decît de oameni" (Fapte 5, 29).
2. Funcția majoră a organizației bisericii. Biserica a fost organizată pentru ca să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu de a umple această planetă de cunoștința slavei lui Dumnezeu. Numai biserica vizibilă poate să aibă un număr de funcții vitale, care să împlinească acest scop.
a. Închinare și îndemnare. În decursul întregii istorii, biserica a fost instrumentul lui Dumnezeu pentru strîngerea laolaltă a credincioșilor ca să se închine Creatorului în Sabat. Hristos și apostolii Săi au urmat aceste practici de închinare și Scriptura îndeamnă pe credincioșii de astăzi să nu părăsească “adunarea noastră. ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atît mai mult, cu cît vedeți că ziua se apropie" (Evr. 10, 25; 3, 13). Închinarea cu comunitatea aduce închinătorului, înviorare, încurajare și bucurie.
b. Comuniunea creștină. Prin biserică, nevoia cea mai profundă a membrilor după părtășie este pe deplin satisfăcută. Părtășia la Evangheliei (vezi Filip. 1, 5)* se ridică peste toate celelalte relații, căci ea ne oferă o legătură intimă cu Dumnezeu, ca și cu alții de aceeași credință (1 Ioan 1, 3. 6. 7).
c. Invățătură din Scriptură. Hristos a dat bisericii „cheile Împărăției cerurilor" (Mat. 16, 19). Aceste chei sînt cuvintele lui Hristos – toate cuvintele Bibliei. Mai concret, ele includ „cheia cunoștinței" cu privire la modul în care se intră în Împărăție (Luca 11, 52). Cuvintele lui Isus sînt duh și viață pentru toți aceia care le primesc (Ioan 6, 63). Ele aduc viața veșnică (Ioan 6, 68). 6
Cînd biserica vestește adevărurile Bibliei, aceste chei spre mîntuire au puterea de a lega și dezlega, de a deschide și închide cerul, pentru că ele prezintă criteriile după care omul este primit sau respins, mîntuit sau pierdut. Astfel, proclamarea Evangheliei de către biserică emană „o mireasmă de viață spre viață" sau „o mireasmă de moarte spre moarte" (2 Cor. 2, 16).
Isus cunoștea importanța trăirii „cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4). Numai astfel biserica poate să împlinească mandatul lui Isus de a învăța toate națiunile „să păzească tot ce v-am poruncit" (Mat. 28, 20).
d. Administrarea orînduirilor divine. Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pentru administrarea orînduirii botezului, ritualul intrării în biserică precum și a orînduirii spălării picioarelor (actul umilinței) și a Cinei Domnului.
e. Proclamarea mondială a Evangheliei. Biserica este organizată pentru lucrarea de slujire, pentru a îndeplini lucrarea pe care Israel a dat greș s-o facă. Așa cum s-a văzut în viața Învățătorului, cel mai mare serviciu pe care biserica îl aduce lumii este acela de a fi pe deplin angajată în vestirea Evangheliei, de a „da mărturie tuturor neamurilor" (Mat. 24, 14), împuternicită prin botezul Duhului Sfînt.
Această misiune cuprinde proclamarea unui mesaj de pregătire pentru revenirea lui Hristos ce este adresat atît bisericii (1 Cor. 1, 7. 8; 2 Petru 3, 14; Apoc. 3, 14-22; 14, 5), cît și restului omenirii (Apoc. 14, 6-12; 18, 4).
Administrarea bisericii
După înălțarea lui Isus, conducerea bisericii a rămas în mîinile apostolilor. Primul lor act organizatoric, în sfătuire cu alți credincioși, a fost să aleagă un alt apostol în locul lui Iuda (Fapte 1, 15-26).
Pe măsură ce biserica se dezvolta, apostolii și-au dat seama de imposibilitatea de a predica Evanghelia și în același timp de a se îngriji și de problemele temporale ale bisericii. Astfel că ei au încredințat problemele practice ale bisericii celor șapte oameni pe care biserica i-a numit. Deși biserica face deosebire între „slujirea cuvîntului" și „slujirea la mese" (Fapte 6, 1-4), ea n-a făcut nici o încercare de a separa clerul de laici pentru eliberarea acestora de pe urmă de misiunea bisericii. De fapt, doi dintre cei șapte, Ștefan și Filip, erau cunoscuți pentru eficienta lor lucrare de predicare și evanghelizare (Fapte 7 și 8).
Expansiunea bisericii în Asia și Europa impunea noi pași în organizare. Odată cu înființarea a numeroase noi comunități, bătrîni (prezbiteri) erau întăriți prin binecuvîntare, în fiecare comunitate, pentru a asigura o conducere stabilă (Fapte 14, 25).
Cînd s-a produs o criză majoră, părților implicate li s-a îngăduit să-și prezinte poziția lor în fața unui consiliu general, compus din apostoli și prezbiteri, reprezentînd biserica în totalitatea ei. Deciziile acestui consiliu au fost considerate ca fiind obligatorii pentru toate părțile și au fost primite ca fiind vocea lui Dumnezeu (Fapte 15, 1-29). Acest pasaj ilustrează faptul că, atunci cînd este o problemă ce afectează întreaga biserică, sînt necesare sfatul și autoritatea la un nivel mult mai larg decît acela al bisericii sau comunității locale. În acest caz, decizia consiliului a fost consecința înțelegerii la care au ajuns reprezentanții tuturor părților implicate (Fapte 15, 22. 25).
Noul Testament face clar faptul că, atunci cînd apar nevoi, Dumnezeu călăuzește pe conducătorii lucrării Sale. Sub conducerea Sa și cu sfatul bisericii, ei formează o conducere a bisericii, care, dacă este urmată astăzi, va ajuta la păstrarea siguranței bisericii, păzind-o de apostazie și făcînd-o în stare să îndeplinească marea ei chemare.
Principii biblice de conducere a bisericii.
1. Hristos este Capul bisericii. Conducerea lui Hristos asupra bisericii este bazată, în primul rînd, pe lucrarea Sa de mijlocire. De la biruința Sa pe cruce asupra lui Satana, lui Hristos I-a fost dată „toată puterea în cer și pe pămînt" (Mat. 28, 18). Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii" (Ef. 1, 22; cf. Filip. 2, 10, 11). De aceea, El este „Domnul domnilor și Împăratul împăraților" (Apoc. 17, 14).
Hristos este, de asemenea, capul bisericii, pentru că biserica este corpul Său (Ef. 1, 23; Col. 1, 18). Credincioșii sînt „mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui" (Ef. 5, 30). Ei trebuie să aibă o legătură intimă cu El, pentru că de la El este hrănită biserica – “hrănită și bine închegată, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor" (ligamentelor) (Col. 2, 19).
2. Hristos este izvorul întregii ei autorități. Hristos demonstrează autoritatea Sa în:
a) întemeierea bisericii creștine (Mat. 16, 18),
b) instituirea orînduielilor pe care biserica trebuie să le administreze (Mat. 26, 26-30; 28, 19, 20; 1 Cor. 11, 23-29; Ioan 13, 1-17),
c) înzestrarea bisericii cu autoritatea divină de a acționa în numele Său (Mat. 16, 19; 18, 15-18: Ioan 20, 21-23),
d) trimiterea Duhului Sfînt să călăuzească biserica Sa, prin autoritatea Sa (Ioan 15, 26; 16, 13- 15),
e) stabilirea în biserică a unor daruri speciale, astfel ca persoanele să poată să funcționeze ca apostoli, profeți, evangheliști, pastori (păstori) și învățători, ca să pregătească pe membrii ei pentru slujire și să zidească „trupul lui Hristos" pînă cînd vor ajunge cu toții la unitatea credinței și vor reflecta „plinătatea lui Hristos" (Ef. 4, 7-13).
3. Scripturile poartă autoritatea lui Hristos. Deși Hristos călăuzește biserica Sa prin Duhul Sfînt, Cuvîntul lui Dumnezeu este unicul standard după care lucrează biserica. Toți membrii ei trebuie să asculte de acest Cuvînt, pentru că el este legea în sensul absolut al cuvîntului. Toată tradiția și obiceiurile omenești, toate practicile caracteristice unei anumite civilizații sînt supuse autorității Scripturii (2 Tim. 3, 15-17).
4. Autoritatea lui Hristos și funcțiile în biserică. Hristos Își exercită autoritatea prin biserica Sa și prin slujitorii Săi, aleși special pentru această
lucrare, dar El nu transferă niciodată puterea Sa. Nimeni nu are autoritate independent, separat de Hristos și Cuvîntul Său.
Comunitățile bisericii adventiste de ziua a șaptea își aleg conducătorii. Dar, în timp ce acești conducători funcționează ca reprezentanți ai poporului, autoritatea lor vine de la Hristos. Alegerea lor nu face decît să confirme chemarea pe care ei au primit-o de la Hristos. Datoria principală a conducătorilor aleși este aceea de a veghea ca învățăturile Bibliei referitoare la închinare, învățătură, disciplină și vestirea Evangheliei să fie urmate. Deoarece biserica este trupul lui Hristos, aceștia trebuie să caute sfatul ei cu privire la hotărîrile și acțiunile lor.
Slujbașii bisericii în Noul Testament. Noul Testament menționează două funcții în biserică – de prezbiter și de diacon. Importanța acestor funcții este subliniată de înaltele cerințe morale și spirituale cerute de la aceia care vor ocupa aceste slujbe. Biserica recunoaște sfințenia chemării la conducere prin întărirea cu binecuvîntare prin punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 13, 2, 3; 1 Tim. 4, 14; 5, 22).
1. Prezbiterii
a. Ce este un prezbiter? „Prezbiterii" (grecește presbuteros) sau episcopii (episkopos) au fost cei mai importanți slujbași ai bisericii. Termenul de „bătrîn" înseamnă „cel în vîrstă", implicînd demnitate și respect. Poziția sa este similară cu aceea a unuia care supraveghea sinagoga. Termenul episcop înseamnă „supraveghetor". Pavel folosește alternativ acești termeni, punînd astfel pe picior de egalitate pe bătrîni cu supraveghetori sau episcopi (Fapte 20, 17. 28; Tit 1, 5. 7).
Aceia care ocupă această poziție supravegheau, comunitățile nou formate. Termenul de „bătrîn" sau „prezbiter" se referea la statutul sau rangul slujbei, în timp ce „episcop" denota datoria sau răspunderea slujbei de „supraveghetor". 7 Deoarece apostolii se numeau pe sine și bătrîni sau prezbiteri (1 Petru 5, 1; 2 Ioan 1; 3 Ioan 1), se pare că erau atît prezbiteri locali, cît și prezbiteri itineranți sau prezbiteri generali (peste toate comunitățile). Dar amîndouă felurile de prezbiteri funcționau ca pastori ai comunităților.
b) Calități – condiții. Spre a fi calificat pentru slujba de prezbiter, un om trebuie să fie „fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să învețe pe alții. Să nu fie nici bețiv, nici bătăuș, nici doritor de cîștig mîrșav, ci să fie blînd, nu gîlcevitor, nu iubitor de bani, să-și chivernisească bine casa și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința. Căci, dacă cineva nu știe să-și cîrmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curînd, ca nu cumva să se îngîmfe și să cadă în osînda diavolului. Trebuie să aibă și o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară și să nu cadă în cursa diavolului" (1 Tim. 3, 1-7. conf. Tit 1, 5-9).
Deci, mai înainte de a fi ales în slujbă, candidatul trebuie să fi demonstrat calitatea sa de conducător în propria sa casă, în propria sa familie. „Familia aceluia care este propus pentru slujbă trebuie să fie luată în discuție. Sînt membrii ei supuși? Poate omul să-și conducă cu cinste propria lui familie? Ce caracter au copiii lui? Fac ei cinste influenței tatălui lor? Dacă el nu are tact, înțelepciune sau puterea sfințeniei în cămin, în conducerea propriei sale familii, este numai drept să se tragă concluzia că aceeași conducere nesfințită va fi văzută și în biserică". 8 Candidatul, dacă este căsătorit, trebuie să demonstreze în cămin calitatea lui de conducător, mai înainte de a i se încredința răspunderi mai mari în conducerea „casei lui Dumnezeu" (1 Tim. 3, 15).
Datorită importanței slujbei, Pavel cerea „să nu-ți pui mîinile peste nimeni cu grabă" (1 Tim. 5, 22).
c. Răspunderea și autoritatea prezbiterului. Un prezbiter este, în primul rînd și mai presus de orice, un conducător spiritual. El este ales „să păstorească Biserica Domnului" (Fapte 20, 28). Responsabilitatea lui cuprinde sprijinirea membrilor mai slabi (Fapte 20, 35), mustrarea celor îndărătnici (1 Tes. 5, 12), o atenție față de orice învățătură ce ar putea crea dezbinări (Fapte 20, 29-31). Prezbiterii trebuie să fie un model de viețuire creștină (Evr. 13, 7; 1 Petru 5, 3) și să fie exemple de dărnicie. (Fapte 20, 35).
d. Atitudinea față de prezbiteri. Într-o mare măsură, conducerea efectivă a bisericii depinde de credincioșia membrilor. Pavel încuraja pe credincioși să-i respecte pe conducătorii lor: „Să-i prețuiți foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor" (1 Tes. 5, 13). „Prezbiterii care cîrmuiesc bine", spunea el, „să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura pe care o dau altora" (1 Tim. 5, 17).
Scriptura face clar necesitatea de a respecta conducerea bisericii: „Ascultați de mai marii voștri, și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele" (Evr. 13, 17; conf. 1 Petru 5, 5). Cînd membrii ei împiedică pe conducători să aducă la îndeplinire răspunderile încredințate lor de Dumnezeu, și unii și alții vor avea necazuri și vor pierde bucuria creșterii pe care o dă Dumnezeu.
Credincioșii sînt încurajați să observe felul de viață creștin al conducătorilor lor. „Uitați-vă cu băgare de seamă la. felul lor de viețuire, și urmați-le credința" (Evr. 13, 7). Ei nu trebuie să ia seama la bîrfeli. Pavel avertizează: „Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decît din gura a doi sau trei martori" (1 Tim. 5, 19).
2. Diaconii și diaconesele.
Numele diacon vine de la grecescul diakonos, ce înseamnă slujitor sau ajutor. Slujba de diacon a fost instituită pentru a da posibilitate apostolilor să se dedice în întregime „rugăciunii și propovăduirii Cuvîntului" (Fapte 6, 4). Deși diaconii erau aleși pentru a se îngriji de problemele temporale ale bisericii, ei trebuia să fie, de asemenea, implicați activ în lucrarea evanghelistică (Fapte 6, 8; 8, 5-13; 26-40).
Forma feminină a termenului apare în Romani 16, 1. 9 Traducătorii au redat acest cuvînt cu „slujitoare", „diaconeasă" sau „diaconiță". „Cuvîntul și folosirea lui în acest text sugerează faptul că slujba diaconesei era probabil deja stabilită în biserică în timpul cînd Pavel scria Epistola sa către Romani". 10 Ca și prezbiterii, diaconii sînt aleși de către comunitate, în baza calităților lor morale și spirituale (1 Tim. 3, 8-13).
Disciplina în biserică.
Hristos a dat bisericii autoritatea de a disciplina pe membrii ei și a prevăzut principii juste pentru a face lucrul acesta. El așteaptă ca biserica să aplice aceste principii ori de cîte ori este necesar pentru a menține chemarea ei înaltă de a fi “o preoție sfîntă", „un popor sfînt" (conf. Mat. 18, 15-18; 1 Petru 2, 5-9). Cu toate acestea, biserica trebuie să urmărească să imprime membrilor greșiți simțămîntul nevoii lor de a-și îndrepta căile. Hristos a elogiat biserica din Efes pentru că ea nu a putut „suferi pe cei răi" (Apoc. 2, 2), dar a mustrat biserica din Pergam și Tiatira pentru că tolerau ereziile și imoralitatea (Apoc. 2, 14. 15. 20). Să reținem următorul sfat biblic cu referire la disciplină:
1. Tratarea situațiilor conflictuale peronale. Cînd un membru greșește față de un alt membru (Mat. 18, 15-17), Hristos sfătuiește persoana față de care s-a greșit să meargă la cel care a greșit – oaia care a apucat pe drumuri greșite – determinîndu-l să-și schimbe comportamentul. Dacă încercarea sa rămîne fără succes, să mai încerce odată, însoțit de data aceasta de unul sau doi martori nepărtinitori, echilibrați. Dacă și încercarea aceasta dă greș, atunci problema trebuie să fie adusă în fața întregii comunități.
Dacă membrul greșit respinge înțelepciunea și autoritatea bisericii lui Hristos, el se rupe singur de comuniunea ei. Excluzînd persoana vinovată, biserica nu face decît să confirme situația ei. Dacă, sub călăuzirea Duhului Sfînt, comunitatea a urmat cu multă atenție și grijă sfatul biblic, hotărîrile ei au fost recunoscute în ceruri. Hristos spunea: "Adevărat vă spun, că orice veți lega pe pămînt, va fi legat în cer, și orice veți dezlega pe pămînt, va fi dezlegat în cer" (Mat. 18, 18).
2. Tratarea păcatelor publice. Deși „toți au păcătuit și sînt lipsiți de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23), păcatele flagrante și inspirate de o atitudine rebelă aduc oprobiu asupra bisericii și trebuie să fie tratate imediat prin excluderea celui vinovat.
Excluderea îndepărtează răul – care altfel ar lucra asemenea aluatului – restabilind curățenia bisericii și acționează și ca un remediu salvator pentru cel vinovat. Luînd cunoștință de un caz de imoralitate sexuală în comunitatea din Corint, Pavel a cerut să se ia imediat măsuri. „În Numele Domnului Isus", spunea el, „voi și duhul meu, fiind adunați laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărît ca un astfel de om să fie dat pe mîna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mîntuit în ziua Domnului Isus. Măturați aluatul cel vechi, ca să fIe o plămădeală nouă" (1 Cor. 5, 4. 5. 7). Să nu vă asociați, să nu aveți nici un fel de legătură cu vreunul care își zice frate, spunea el, „dar care este un imoral, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau bețiv, sau hrăpăreț; cu un astfel de om nu trebuie nici să mîncați. Dați afară dar din mijlocul vostru pe răul acela" (1 Cor. 5, 11. 13).
3. Tratarea persoanelor care produc dezbinare. Un membru care dă loc la „dezbinări și tulburări" (Rom. 16, 17), „care trăiește în neorînduială", refuzînd să asculte sfatul biblic, trebuie să fie evitat, astfel încît „să-i fie rușine" de atitudinea lui. Totuși, spune Pavel, „să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate" (2 Tes. 3, 6. 14. 15). Dacă cel dezbinător refuză să asculte de „a doua mustrare" a bisericii, el trebuie să fie îndepărtat, „căci știm că un astfel de om este un stricat și păcătuiește, de la sine fiind osîndit" (Tit 3, 10. 11).
4. Reintegrarea (reprimirea) celui vinovat. Membrii bisericii nu trebuie să desconsidere, să ocolească sau să neglijeze pe cei excluși. Dimpotrivă, ei trebuie să încerce să restabilească relațiile lor cu Hristos, prin pocăință și o naștere din nou. Persoanele excluse pot fi reprimite în comuniunea bisericii, atunci cînd ele dau pe față suficiente dovezi de reală pocăință (2 Cor. 2, 6-10).
Puterea, slava și harul lui Dumnezeu sînt date pe față în mod deosebit, în reprimirea păcătoșilor în biserică. El tînjește să elibereze pe captivi din păcatele lor, transferîndu-i din împărăția întunericului în împărăția luminii. Biserica lui Dumnezeu, scena universului, manifestă puterea jertfei ispășitoare a lui Hristos în viața bărbaților și a femeilor.
Astăzi Hristos, prin biserica Sa, îi invită pe toți să devină o parte a familiei Sale. „Iată" spune El, „Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine" (Apoc. 3, 20).
1. Cu privire la originea termenului biserică, Berkhof scria că numele germanice pentru biserică, ’church’, ’Kerk’ și ’Kirche’, nu derivă din cuvîntul ekklesia, ci din cuvîntul kuriake, ceea ce înseamnă „aparținînd Domnului". Ele subliniază faptul că biserica este proprietatea lui Dumnezeu. Numele „to kuriakon" sau „he kuriake" desemnează, în primul rînd, locul unde se adună biserica. Acest loc era privit ca aparținînd Domnului și de aceea a fost numit „to kuriakon" (.Systematic Theology" – Teologia Sistematică, pag. 557).
2. „Biserica, Natura ei" – Enciclopedia Biblică A. Z. Ș. , ed. rev. , pag. 302. „Biserica" – Dicționarul biblic A. Z. Ș. , ed. rev. pag. 224.
3. În armonie cu traducerile moderne care acceptă varianta la singular a lui Tisschendorf, bazată pe Codex Sinaiticus, Alexandrinus, Vaticanus și Ephraemi Rescriptus.
4. Cu excepția învățăturilor lor despre Isus, punctele de credință ale primei biserici erau foarte asemănătoare cu acelea ale iudaismului. Atît creștinii dintre iudei, cît și cei dintre neamuri, continuau să se închine în sinagogă în ziua Sabatului, ascultînd explicarea Vechiului Testament (Fapte 13, 42-44; 15, 13, 14, 21). Sfîșierea catapetesmei templului însemna că ritualurile și-au întîlnit împlinirea lor antitipică. Epistola către Evrei intenționează să îndrepte mintea creștinului de la tipuri la realitatea permanent prezentă în tipuri: moartea ispășitoare a lui Isus, preoția Sa în ceruri și harul Său mîntuitor. Era Noului Testament a fost un timp de tranziție și, deși apostolii au participat uneori la ritualurile Vechiului Testament, hotărîrea primului Consiliu de la Ierusalim arată că ei nu vedeau nici o valoare mîntuitoare în ele.
5. Charles E. Bradford, „What the Church Means to Me" (Ce înseamnă biserica pentru mine? (Adventist Review, 20 nov. 1986, pag. 15).
6. Comentariul Biblic A. Z. Ș. , ed. rev. , vol. 5, pag. 432.
7. Comentariul Biblic A. Z. Ș. ed. rev. , vol. 6, pag. 26, 38.
8. White, Testimonies, vol. 5, pag. 618.
9. Diakonos poate fi și de genul masculin și de cel feminin, deoarece în acest caz genul este determinat de context. Pentru că Fivi, care este „sora noastră", este de asemenea o diaconeasă, acest cuvînt poate fi feminin, chiar dacă se scrie ca un substantiv masculin.
10. „Diaconeasă". Dicționar biblic, ed. rev. , pag. 277. În timpurile Noului Testament, termenul diakonos are o largă însemnătate. .El era încă folosit pentru a descrie pe toți aceia care serveau în vreo slujbă oarecare în biserică. Pavel, deși era un apostol, se prezenta adesea pe el (vezi 1 Cor. 3, 5; 2 Cor. 3, 6; 6, 4; 11, 23; Ef. 3, 7: Col. 1, 23) și pe Timotei (vezi 1 Tim. 4, 6), ca fiind .diakonoi" (plural de la diakonos) – Comentariul Biblic A. Z. Ș. ed. rev. vol. 7, pag. 300. În aceste cazuri, cuvîntul a fost tradus cu „slujitor" sau „rob" în loc de „diacon".
Sursa: www.adventist.ro
