Autor Florin Laiu

Reforma Reformei
Cei mai cunoscuți și mai onorați reformatori sunt, de regulă, aceia care au avut autoritate și influență în biserică și în stat, reușind să reformeze religia unui întreg popor și să impună astfel un nou model de creștinism, mai aproape de Evanghelie, în locul religiei materialist-mistice și a despotismului clerical care guverna lumea. Cine nu a auzit vreodată numele de Martin Luther, Huldreich Zwingli, Jean Calvin și Thomas Cranmer? Dar au existat și alți reformatori, proveniți tot din clerul catolic, care au rămas mai puțin cunoscuți, pentru că teologia lor a fost respinsă de cei dintâi, sau pentru că ei nu au acționat la nivel politic, ci doar la nivel social-cultural și personal, înțelegând că Evanghelia trebuie proclamată (propusă) doar, nu impusă.

Spre deosebire de marii reformatori, care în ciuda unor erori politice și teologice, au avut un rol deosebit de important în istoria creștinismului și a civilizației, reformatorii marginalizați și martirizați, care au format aripa radicală a Reformei, s-au distins printr-o mai mare sete de libertate și prin dorința de a duce Reforma la capăt, până la ultimele consecințe evanghelice. Ei au descoperit în Sfintele Scripturi principii creștine pe care cei dintâi nu le observaseră, sau nu le înțeleseseră, sau le consideraseră incomode. Ei au descoperit botezul evanghelic (la „vârsta credinței"), care se opune botezului mistic al pruncilor, și odată cu aceasta, ca o consecință, principiul libertății de conștiință, al toleranței religioase și al separării bisericii de stat.

În Europa, aceștia s-au numit Anabaptiști (rebotezători), sau, mai simplu, Frați, iar în țările de limbă engleză au fost cunoscuți ca Baptiști, cu același sens.

Între anabaptiști au fost și unii extremiști, cum se întâmplă în fiecare religie, care au respins autoritatea supremă a Bibliei („un papă de hârtie"), înlocuind-o cu autoritatea „Spiritului"; sau combinând visurile lor politice cu profeții apocaliptice, în numele cărora unii au încercat să construiască o societate nouă, mai dreaptă, egalitaristă, fie pe cale pașnică (comunitarism voluntar), fie prin violență. Această ultimă soluție a unora a condus la un război țărănesc pierdut, și la numeroase victime omenești. Alți radicali au fost greșiți în presupusele lor descoperiri biblice, combătând teologia Trinității, a dumnezeirii lui Iisus și a ispășirii înlocuitoare.

Este de înțeles că studiul particular al Bibliei poate produce și erori sau rătăciri grave. Dar nici o erezie nu este mai mare decât aceea de a folosi constrângerea și forța împotriva criticilor sau împotriva celor de opinie diferită. Reamintindu-ne că în vremurile acelea, atât protestanții cât și catolicii au persecutat și ucis pe protestanții radicali pașnici, continuăm să condamnăm aceste fapte, și să ne rugăm de bine pentru urmașii spirituali ai victimelor și ai călăilor. Mai mult, suntem datori să verificăm dacă poziția lor radicală sau nepopulară este corectă, potrivit ortodoxiei canonice a Sfintei Scripturi, ca să vedem dacă nu cumva singura problemă este conflictul cu ortodoxia protestantă sau cu alte ortodoxii autointitulate. Marea problemă a protestantismului este inconsecvența. Nici nu ne miră că protestanții se întorc acum cu mai multă reverență spre Roma.

Una dintre ramurile anabaptismului european a fost sabatarianismul, ai cărui apostoli au fost Oswald Glait († 1546, Germania) și Andreas Fischer (c. 1480-1540, Cehia), care au murit ca martiri, condamnați ca „inovatori”. Sabatarianismul lor a trezit prejudecăți puternice și în cadrul frăției protestante. Diverși reformatori și teologi protestanți, au scris împotriva doctrinei sabatului, în timp ce Glait, Fischer și alții au scris în apărarea Sabatului. Enciclopedia Anabaptist-Mennonită GAMEO exprimă următoarea poziție față de sabatarianism:

Păzirea sabatului a fost o un subiect, deși periferic, totuși permanent disputat în rândurile protestanților radicali începând din secolul al XVI-lea. Astăzi este în mod viguros predicat de Adventiștii de Ziua a Șaptea și de Baptiștii de ziua a Șaptea. Între Anabaptiști, sabatarianismul a apărut între 1527-1529 la Liegnitz, Silesia, sub conducerea lui Oswald Glait și Andreas Fischer. Ei au dus această învățătură în zona Nikolsburg, Moravia, pe la 1532, provocând, între altele, o reacție scrisă din partea lui Martin Luther (Wider die Sabbather, 1538). De asemenea, păzirea sabatului a apărut spre sfârșitul secolului printre radicalii Unitarieni din Transilvania, dar nu a fost niciodată larg acceptată de anabaptiști sau de unitarieni. Doctrina aceasta a dispărut în jurul anului 1540 din rândurile Anabaptiștilor, iar pe la 1620 era complet marginalizată printre unitarieni. Sabatarianismul anabaptist are o semnificație interpretativă în cercetarea modernă, pentru că, deși învățătura aceasta era clar înrădăcinată în primitivismul biblic, faptul că pentru cei mai mulți anabaptiști chestiunea era marginală, arată că acești anabaptiști au întrebuințat și alte criterii pe lângă restituționism în interpretarea biblică.
 
Oswald Glait (c. 1490-1546)
Oswald Glait (Glayt, Osbald Glaidt), cunoscut și ca Oswald de Jamnitz, s-a născut în Cham (Palatinatul de Sus) în Germania, la o dată necunoscută deocamdată, în jurul anului 1490, și a fost mai întâi un prelat romano-catolic, asemenea celorlalți reformatori, care fuseseră călugări teologi, sau preoți. După 1520, Glait a devenit luteran, intrând astfel în mișcarea protestantă. A slujit apoi în Austria, ca păstor al unei biserici din Leoben, în Steyer. A fost însă expulzat, după scurt timp. nu numai din localitate, ci din toată Austria, din cauza tendințelor lui de a institui norma biblică deasupra normei tradiționiste în biserică.

În 1525 s-a mutat în Nikolsburg (astăzi Mikulov, în Cehia), localitate care era pe atunci un adevărat liman pentru tot felul de grupări necatolice: Frații Boemi (sau "utracviștii", de tradiție husito-picardă), Habrovanii și alții. Acolo și luteranii organizaseră o comunitate sub conducerea lui Hans Spittelmaier și sub protecția principelui Leonhard de Liechtenstein. Glait a devenit pastorul asistent al acestei congregații. În 1526, nobilul morav Jan DubÍansky (Johann von Lichtenstein), care răspundea de domeniul Nikolsburg, a avut ideea de a uni toate confesiunile diverse din Nikolsburg, într-o singură comunitate de credință și viață. În acest scop și cu sprijinul altor nobili moravi, DubÍansky a convocat un mare sinod la Austerlitz (19 martie 1526), localitate cehă numită astăzi Slavkov u Brna. Glait a fost un principal suporter al acestei acțiuni și a fost prezent la sinod. Raportul scris de Glait despre acest sinod este păstrat ca unicat la Biblioteca Națională din Viena.
La sinod au participat mai mult de 100 de pastori ai Fraților Boemi, și mult mai mulți Luterani. În centru au luat loc nobilii, împreună cu DubÍansky și cu ceilalți boieri. S-au discutat în detaliu șapte puncte de credință, cu intenția de a se lăsa Bibliei ultimul cuvânt, fără a se favoriza rangul sau confesiunea cuiva. Sinodul a ajuns pe calea aceasta la concluzii în general apropiate de teologia lui Zwingli și a anabaptiștilor, cu un accent special pus pe „nașterea din nou” ca o condiție a admiterii cuiva la Cina Domnului.

La câteva zile după acest sinod a sosit în Nikolsburg unul dintre cei mai cunoscuți și respectați apostoli ai mișcării anabaptiste, Dr. Balthasar Hubmaier (c. 1485-1528). Originar din Bavaria, acesta fusese vice-rector al Universității din Ingolstadt și preot în Regensburg. Mai târziu, după întâlnirea cu personalități ca Erasmus, și Zwingli, învățând să citească Biblia cu ochiul liber, Hubmaier ajunsese la concluzia că botezul pruncilor este o inovație împotriva poruncii evanghelice, motiv pentru care se asociase cu alți lideri influenți care deja aveau această credință (Wilhelm Reublin, Conrad Grebel). Chiar dacă sub tortură retractase în mod repetat anabaptismul, cu conștiința rănită, dar nu învins, Hubmaier a căutat refugiu în Nikolsburg, prima vatră europeană a libertății religioase, un adevărat Emmaus al anabaptismului. Glait a devenit gazda lui Hubmaier, și unul dintre nu puținii convertiți și botezați de acesta. Acolo și-a terminat Hubmaier una din cărțile sale. Împreună s-au apucat să re-reformeze comunitatea luterană din Nikolsburg, transformând-o într-o frăție anabaptistă, cu aprobarea Domnului de Liechtenstein.

În 1527, Glait a publicat al doilea tratat al său, în care căuta să răspundă la calomniile Franciscanilor („Călugărilor Desculți”), care locuiau în vecinătate, la Feldsberg, și se ocupau cu răspândirea de povești idioate despre frații din Nikolsburg și despre pastorul lor. Este de înțeles că minitratatul lui Glait nu avea eleganța literară a scrierilor lui Hubmaier. Era o diferență de educație și experiență. Totuși, broșura lui Glait era în stare să stârnească mintea și inima. El afirma în ea că preferă să fie numit „eretic”, împreună cu Christos, decât „sfânt părinte", împreună cu Papa. Apoi se referea la unele puncte de credință, în care fusese atacat de călugări: (1) despre credință și demonstrarea ei prin fapte bune, (2) despre cultul sfinților, (3) despre milostenii, (4-5) despre diferențele cu privire la zile calendaristice și mâncăruri, (6) despre celibatul preoților, (7) despre cultul imaginilor, (8) despre altare, (9) despre „ofensele” religioase ale abandonării unor obiceiuri romane ca celibatul, postul de vineri etc., (10) despre înmormântări, (11) despre sacramente, (12) despre botez, (13) despre Cina Domnului, (14) despre libertatea de voință.

În același an (1527), a izbucnit o nouă dispută în Nikolsburg: Poate, oare, un creștin să folosească sabia? Întrebarea era foarte practică, deoarece Europa Centrală era pândită de pericolul otoman, iar credincioșii discutau acest subiect în termenii Apocalipsei. Frații s-au împărțit în două tabere: (1) Schwertler (cei cu sabia), reprezentați de Balthasar Hubmaier și de Ambrosius Spittelmayr, susțineau rolul săbiei în războiul de apărare, precum și taxele de război, dar nu și apărarea propriei persoane sau a propriei averi cu sabia; (2) Stäbler (cei cu toiagul), reprezentați de Hans Hut, susțineau non-rezistența absolută și neplătirea taxelor de război către autorități. Autoritățile cetății și domeniului Nikolsburg nu puteau fi bucuroase, evident, de doctrina nepractică a „toiegarilor”. Liechtenstein a decis în favoarea „săbierilor”, ceea ce însemna că pacifiștii trebuia să-și ia toiegele și să plece unde or vedea cu ochii. Glait, care în timpul disputei fusese de partea lui Hut, a trebuit să-l urmeze și în exil. Pentru început, cei doi s-au refugiat la Viena, apoi și-au despărțit cărările.
 
Sinodul martirilor
La 20 august 1527, peste 60 de reprezentanți anabaptiști din Germania, Elveția și Austria s-au adunat într-un sinod la Augsburg, în Bavaria, pentru a formula punctele în care difereau de Reformă, precum și pentru a rezolva disputele importante dintre grupările anabaptiste majore. Una dintre problemele discutate a fost doctrina lui Hans Hut, cel mai influent predicator anabaptist itinerant, fost legător și vânzător de cărți luterane, care nu le lăsase necitite. Pe lângă doctrinele standard ale fraților botezători, Hut avea și anumite înclinații mileniste, (predicând că Iisus va reveni în primăvara anului 1528), unele accente egalitariste (comunitatea de bunuri) și alte bizarerii. Era însă un om pașnic, în ciuda relației sale inițiale cu Thomas Münzer, „diavolul de la Alstedt".

Întâlnirea de la Augsburg a rămas în istorie sub numele de Sinodul Martirilor, deoarece mulți dintre cei prezenți au fost arestați și executați la scurt timp după aceea. Asocierea numelui de anabaptist cu marea rebeliune condusă de Thomas Münzer, zelotul comunist-apocaliptic care voia să instaureze prin sabie împărăția lui Dumnezeu pe pământ, crease prejudecăți mari împotriva mișcării și oferea adversarilor (catolici și protestanți deopotrivă), un pretext credibil pentru a-i zdrobi fără milă pe anabaptiști. Mulți aveau să dispară într-un timp scurt.

Autoritățile landurilor imperiale din Austria, Bavaria, Elveția și Boemia și-au concertat eforturile în această poteră după eretici. În fiecare lună se publicau noi decrete și mandate. Cea mai crudă decizie a fost luată de Liga Suebilor (Șvabă) la 22 februarie 1528, care a autorizat o ceată de 400 călăreți înarmați să vânezepe anabaptiști și să-i aducă la Augsburg. Dispoziția era ca oricine nu renunță public la „erezie” să fie ars pe rug fără nici un proces, iar cei care renunțau să fie miluiți cu decapitarea. Femeile trebuiau executate prin înnecare. La două săptămâni după promulgarea acestui decret, Joachim Helm, cetățean din Augsburg scria: „Este atâta nefericire, încât întregul Augsburg este trist. Zilnic se fac decapitări, uneori câte patru sau șase, ajungându-se la zece pe zi".

Joachim März și Eucharius Binder, predicatori botezați de Hut, au fost arși pe rug în Salzburg, la 27 octombrie 1527. Leonhard Spörle a fost executat la 12 noiembrie 1527, într-un loc necunoscut. Hans Denck a murit în timpul unei epidemii la Basel în noiembrie 1527. Hans Hut a murit într-un incendiu izbucnit în celula sa din Augsburg, la 6 decembrie 1527. Leonhard Dorfbrunner, relativ necunoscut, a fost ars pe rug la Passau în ianuarie 1528. Leonhard Schiemer a fost decapitat și ars la 14 ianuarie 1528. El fusese un călugăr franciscan austriac, devenit predicator de mare calitate spirituală, care în câteva luni covertise și botezase zeci de persoane în Salzburg, Bavaria și Tyrol, deși știa că este căutat mereu de monahii austrieci. Arestat la 25 noiembrie 1527, după numai o zi de predicare în Rotenburg (Rattenberg), în care timp convertise și acolo un grup de credincioși, a fost întemnițat și condamnat la moarte pentru crima de renegare a credinței catolice. În perioada de detenție, a scris multe epistole și predici, prin care a influențat apoi mișcarea anabaptistă și pe alți creștini după execuția sa. În anii care au urmat, 72 dintre convertiții lui Schiemer și-au pecetluit de asemenea credința cu sângele lor. Scrierile lui Schiemer, ca și unele scrieri ale altor martiri anabaptiști (Hut, Langenmantel, Schlaffer, Waldhausen) aflate în diferite arhive, încă așteaptă să fie publicate.

Hans Schlaffer preot devenit luteran, convertit al lui Hut și predicator anabaptist, care participase la disputa din Nikolsburg fost decapitat în Schwatz, Tyrol, la 4 februarie 1528. Hubmaier, deși nu participase la sinod, a fost ars pe rug la Viena, pe 10 martie 1528, după ce fusese torturat în fața tribunalului antieretic. De data aceasta, Hubmaier nu a mai cedat. Martorii spun că în fața rugului a strigat la Dumnezeu, implorând harul Lui, iar după ce s-a pus foc, a continuat să se roage la Dumnezeu cu glas tare, oferind iertare dușmanilor, în timp ce barba și părul îi luaseră foc repede – până când fumul i-a sugrumat vocea.

Hubmaier ar fi fost executat, chiar și în cazul că și-ar fi renegat credința, deoarece fusese un lider al mișcării anabaptiste. În plus, numele său fusese asociat de către adversari cu mișcarea politică din Waldshut. Doamna Hubmaier, care îl încurajase la statornicie, a fost și ea executată peste câteva zile. I-au legat o piatră de gât și au aruncat-o în Dunăre. Scenele acestea erau suficient de elocvente pentru contemporanii sensibili, ca să se vadă de departe care erau adevărații creștini, și care erau adevărații eretici și slujitori ai diavolului. Nu este de mirare că execuțiile publice au asigurat continuitatea credinței fraților botezători.

Eitelhans Langenmantel a fost executat la 11 martie 1528, în Weissenhorn lângă Ulm, Thomas Waldhausen a fost ars la 10 aprilie 1528, la Brno (Cehia); Hans Leupold, care și-a riscat viața păstorind pe anabaptiștii rămași singuri în Augsburg, a fost decapitat la 25 aprilie 1528, lăsând în urmă soția și doi copii mici. După el, Hans Mittermaier a fost executat în 1529 la Linz, iar Jakob Wideman în 1535 la Viena.

Unii dintre predicatorii arestați, care participaseră la sinodul anabaptist, răzbiți de tratamentul dur din închisoare, cu trupul și sufletul tensionate la maximum, au cedat. Printre aceștia, au fost Jakob Dachser, Sigmund Salminger, Jakob Gross. George Nespitzer a renunțat la credință pe 21 august 1530. Marx Mayer a fost arestat și condamnat la moarte în June 1530, dar a retractat și a fost eliberat. După acest gest nefericit, a avut nechibzuința de a se alătura grupării lui Schmied și Puschenhamer, care considerau visele ca sursă doctrinală. În cele din urmă, Mayer a fost prins din nou și decapitat la 6 iulie 1531.

Deși fuseseră acuzați de instigație la violență, este notabil că nici un anabaptist nu a recurs la rezistență violentă, deși circumstanțele păreau să îndreptățească o asemenea opoziție. Chiar și mărturisirile smulse de pe banca de tortură nu au scos la lumină vreo „dovadă” că oamenii aceștia pregăteau o rebeliune armată. Hut era poate singurul ale cărui interpretări profetice, referitoare la pedeapsa care va veni asupra persecutorilor (prin turci!), puteau fi interpretate politic. Dar cercetările tribunalului antieretic au dovedit că Hut nu făcuse instigație publică, ci discutase asemenea lucruri doar între prieteni, la începutul lucrării lui. Singura crimă a acestor oameni era că predicau și botezau altfel decum învăța Biserica, trecând chiar dincolo de Reforma oficială.
 
Crainicul adevăratului sabat
Glait a supraviețuit valului de persecuții din anii 1527-1530. După fuga din Nikolsburg, urmele lui pot fi găsite în Viena, la întâlnirea anabaptistă de pe strada Kärntnerstrasse, unde a botezat pe Schiemer, în 1527. După martiriul acestui strălucit neofit, Glait nu a mai aflat odihnă nicăieri; a rămas un fugar permanent. Nu există nici o dovadă că ar fi fost prezent la Sinodul Martirilor, dar se pare că a scris despre acest eveniment. Îi găsim urmele în Bavaria, la Regensburg, unde s-a întâlnit cu Schlaffer înainte de martiriul aceluia în 1528.

După martiriul lui Hubmaier în 1528, Glait s-a întors în Silezia, unde activaseră Caspar Schwenkfeld și Valentin Crautwald, doi teologi care nu erau anabaptiști, și care visau la o cale de împăcare între catolicism și facțiunile Reformei, accentuând spiritul și relația mistică mai mult decât doctrina și expresia exterioară a religiei. Aici în Silezia, în jurul anului 1530, Glait a publicat un minitratat despre păzirea Sabatului, din care însă nu s-a păstrat nici o copie. Aflăm despre conținutul lui doar din scrierea defensivă a lui Schwenkfeld din 1 ianuarie 1532, intitulată Vom Christlichen Sabbath und Unterschaidt des alten und newen Testaments.

Glait prezenta în scrierea lui ideea că, după cum în „vechiul legământ” păzirea sabatului era obligatorie pentru evrei, tot astfel în „noul legământ", păzirea sabatului este obligatorie pentru creștini, din cauză că este poruncită în Decalog. Deoarece Glait și asociatul său Andreas Fischer predicaseră sabatul în Liegnitz (Silezia), Crautwald, la insistența Ducelui de Silezia, a publicat de asemenea o scriere combativă.
Glait a încercat să predice în Prusia, dar a trebuit să părăsească teritoriul aceasta, împreună cu cîțiva prieteni ai săi (anabaptistul Oswald de Grieskirchen și reformatorul „spiritual”Johannes Bünderlin de Linz) în urma ordinului de expulzare dat de Ducele Albrecht în 1532. Probabil că Glait, de aici a plecat la Falkenau în Boemia (Cehia), unde întâlnim sabatarieni chiar pe la 1538.

Mișcarea pare să fi intrat, de asemenea, în districtul Nikolsburg, deoarece în 1531, Leonhard von Liechtenstein a cerut opinia teologilor protestanți Wolfgang Capito și Schwenckfeld în această privință. Schwenckfeld a acceptat sarcina de a citi și judeca broșura lui Glait, cu care recunoaște că a „avut cândva discuții plăcute la Liegnitz".

Teologul „spiritual” a respins principalul argument al lui Glait (referirea la Decalog) pe motivul că, în mod logic, ar trebui reluată în acest caz întreaga lege iudaică, inclusiv circumcizia: „Adevărații păzitori ai sabatului sunt aceia care au Legea Duhului scrisă pe inimă de degetele lui Dumnezeu." În concluzie, Schwenckfeld a prezentat un rezumat de 18 argumente împotriva lui Glait, subliniind că a fost în același timp atent să nu-i facă vreo nedreptate autorului.

După acest episod, Glait a păstorit o comunitate anabaptistă la Jamnitz în Moravia. În 1545 găsim din nou urmele lui în Viena, de data aceasta în temniță, unde a stat un an și șase luni. Autoritățile vieneze au venit la el în temniță și i-au cerut în mod serios și amabil să renunțe la credința și la învățătura lui, ca să nu fie executat. Nici un argument nu l-a putut clinti. Doi frați hutteriți (din grupul Jakob Hutter), Antoni Keim și Hans Staudach, care se aflau în aceeași închisoare, pentru același motiv, l-au vizitat pe pastorul Glait, ca să-l încurajeze. Cu această ocazie, el le-a lăsat în grijă soția și copilul, care rămăseseră în Jamnitz. Dar aranjamentul nu s-a putut pune în aplicare, deoarece în 1546, frații Keim și Staudach au fost executați.

În toamna aceluiași an, slugile autorităților vieneze l-au scos pe Glait afară din închisoare, la miezul nopții (pentru ca cetățenii să nu fie alertați) și l-au înecat în Dunăre. Era cea mai blândă execuție: pedeapsa care se aplica femeilor.

Deși Glait este prea puțin spectaculos ca apostol al botezătorilor, spiritul său gata de slujire, liniștit, modest, de adevărat păstor (al tuturor sufletelor, nu doar al celor din parohie) a fost recunoscut și admirat de frații anabaptiști încă din timpul vieții sale. Ba mai mult, frații i-au păstrat amintire specială prin cântecul „Ihr Jungen und ihr Alten, nun höret das Gedicht" (Voi tineri și bătrâni, să-mi ascultați poemul), care laudă statornicia lui până la moarte. Scrisorile lui Schiemer, de asemenea, depun mărturie despre viața evlavioasă a lui Glait. De fapt, toți cei care scriu despre el, chiar adversarii, o fac cu un anume respect. Hubmaier a scris despre el, că „[Glait] proclama lumina Sfintei Evanghelii cu atâta îndrăzneală și inspirând atâta curaj, așa cum n-am aflat nicăieri în altă parte."
 
Bibliografie
Informațiile din acest articol despre anabaptism au fost luate din diverse articole ale Enciclopediei GAMEO, în special din articolul Glait, Oswald, și se întemeiază pe următoarea bibilografie:
•    Beck, Josef. Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn. Vienna, 1883; reprinted Nieuwkoop: De Graaf, 1967.
•    *** Die Lieder der Hutterischen Brüder: Gesangbuch darinnen viel und mancherlei schöne Betrachtungen, Lehren, Vermahnungen, Lobgesänge und Glaubensbekenntnisse, von vielen Liebhabern Gottes gedichtet und aus vielen Geschichten und Historien der heiligen Schrift zusammengetragen, allen frommen Liebhabern Gottes sehr nützlich zu singen und zu lessen. Scottdale, Pa. : Mennonitisches Verlagshaus, 1914. Reprinted Cayley, AB: Hutterischen Brüdern in Kanada, 1962.
•    Hege, Christian și Christian Neff. Mennonitisches Lexikon. Frankfurt & Weierhof: Hege; Karlsruhe; Schneider, 1913-1967: II, 117-119 (a study by Johann Loserth).
•    Schwenckfeld, Caspar. Corpus Schwenckfeldianorum. Leipzig: Breitkopf & Haertel, 1907-1961.
•    Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu An fang des XVII. Jahrhunderts. 5 v. Leipzig, 1864-1877. Reprinted Hildesheim: G. Olms, 1964.
•    Wiswedel, Wilhelm. "Oswald Glait von Jamnitz." Zeitschrift für Kirchengschichte (1937): 550-564.
•    Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943.
Note
Global Anabaptist Mennonite Enciclopedia Online (© 1996-2008)
Scris într-o germană învechită, articolul poartă titlul „Handlung yetz den XIV tag Marcij dis XXVI jars, so zu Osterlitz in Merhern durch erforderte versammlung viler pfarrer und priesterschaften, auch etlicher des Adels und anderer, in Christlicher lieb und ainigkeyt beschehen und in syben artickeln beschlossen, mit sambt derselben artickel erhlärung. I. Cor. I.”
Wiswedel, Wilhelm. Bilder und Führergestalten aus dem Täufertum (2 vv., Kassel, 1930) pp. 553-555.
Der uralten und neuen Lehrer Urteil, dass man die jungen Kinder nit taufen soll bis sie im Glauben unterrichtet sind (July 1526).
Entschuldigung Osbaldi Glaidt von Chamb . . . etlicher Artickel Verklärung so ihnen von Misgönnern fälschlich verkehrt und also nachgeredt worden ist. A fost tipărit în Nikolsburg la imprimeria Simprecht Sorg ("Froschauer") care a tipărit și toate tratatele lui Hubmaier.
Singura copie cunoscută este din 1589, retipărită în Corpus Schwenckfeldianorum, ed. C. D. Hartranft and E. E. S. Johnson, vol. 1-15. Leipzig, 1907-1939; vol. IV, pg. 452-518.
„Bericht und anzeig wie gar ohne Kunst und gutten verstand Andreas Fischer vom Sabbath geschrieben”. Se găsește o copie la Biblioteca de Stat din Berlin.
„Summarium etlicher Argument wider Oswald Glaids Lehre vom Sabbath”, în Corpus Schwenckfeldianorum, vol. 4, pg. 515-518.
Cronicile hutterite înregistrează aceste ultime informații despre Glait, culese de la mai mulți frați închiși împreună cu el, care au împărtășit mai târziu soarta lui (după Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943; p. 259f. Hubmaier, B. Ainfeltiger Underricht auf die Wort: Das ist der Leib mein in dem Nachtmal Christi. Nickolsburg, 1526.
(1) Lieder, pg. 1211. (2) După un manuscris hutterit nepublicat, menționat de Beck, Joseph von, Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn (in Schriften der Wiener Akademie der Wissenschaften, F.R.A. 2. 43), Vienna, 1883; pg. 161, notă. (3) Tipărit în 1530, retipărit la Magdeburg în 1563. Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu Anfang des XVII. Jahrhunderts (Leipzig, 1864-77), vol. 3, 465 f. (No. 524).

 Sursa:http://www.florinlaiu.com/ziua-domnului/originile-radical-protestante-ale-sabatarismului-modern.php