Autor Florin Laiu
Sanctuarul, casa lui Dumnezeu are semnificații simbolice, tipologice. Dar simbolurile și tipurile nu au în mod obligatoriu semnificații unice. Într-un anumit context, « lumina lumii » este Christos (Ioan 8:12; 9:5); în alt context, creștinii sunt lumina lumii (Mt 5:14); dar sensul propriu al expresiei rămâne: lumina lumii este lumina fizică a zilei (Ioan 11:9). De asemenea, stânca simbolizează pe Christos-Dumnezeu (Dt 32:4), dar și pe apostol, pe al cărui cuvânt inspirat se întemeiază Biserica (In 1:42; Mt 16:18; Ef 2:20; Ap 21:41).
Solomon este o prefigurare frumoasă a lui Christos, deoarece este „fiul lui David", regele înțelept și bogat, pe care-l căutau regi de la capătul lumii, ca să-l vadă și să-l audă (Ps 72; Mt 12:42). Dar Solomon este și o prefigurare a lui Antichrist, fiindcă a dat un fatal exemplu de idolatrie în Israel, a încălcat cu bună știință și în mod flagrant poruncile lui Dumnezeu, s-a încuscrit cu o mulțime de regi, pentru avantajul celor 666 talanți de aur anual (2Cr 9:13).
Jertfa îl reprezenta pe Christos, dintr-un punct de vedere (ideea de moarte înlocuitoare), dar pe de altă parte, reprezenta păcatul concret, nu degeaba jertfa purta adesea numele de חט×ת hhattĂ’t, sau חט××” hhatta’Ă (păcat).[21] Mai mult, de vreme ce jertfa simboliza o înlocuire, înseamnă că prima ei funcție era să simbolizeze pe păcătosul însuși, care prin pocăință se despărțea de păcat. Dacă nu s-ar fi găsit o soluție înlocuitoare, atunci păcătosul ar fi trebuit să moară. Și nu în ultimă instanță, jertfa avea și o funcție educativă, disciplinară. Iertarea păcatului trebuia să coste pe păcătos, material și emoțional. În final, jertfa avea și funcții practice: carnea și pielea erau ale preotului și ale familiei lui.
Sanctuarul / templul, de asemenea are semnificații diverse în Scriptură:
1. Prima semnificație este aceea de reședință reală, vizibilă și unică a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, numai sanctuarul ceresc este realitatea fizică, ba încă și aceea este neîncăpătoare (2Cr 2:6).
2. Ca locuință sfântă (dar nu unică) a lui Dumnezeu, unde El în condescendență, coboară să locuiască. În această calitate, templul lui Dumnezeu este adesea un model al ființei umane, în calitate de creatură a lui Dumnezeu în care locuiește Duhul Sfânt (1Cor 6:19). Aceasta însă nu încurajează căutarea unor corespondențe liturgice (altarul, ligheanul, sfeșnicul, tămâia, perdeaua etc.) în organele corpului sau în psihicul uman.
3. Ca locuire a lui Dumnezeu cu noi, simbolistica ne trimite la Domnul Christos ca sanctuar și templu al lui Dumnezeu (Ex 25:8; In 1:14), la Biserică (2Cor 6:16; Ev 8:10), dar și la împlinirea făgăduinței noului legământ în Noul Ierusalim (Ap 21:3.7). După cum Israel, când se aduna de sărbători la Templu, înțelegea că acolo este căminul adevărat, lângă Dumnezeu, tot așa este creștinul legat de Christos, de Biserică și de Noul Ierusalim.
4. Sanctuarul era și o ilustrație a planului și căii mântuirii. Întreaga complexitate a sistemului de ceremonii – cu preoți, leviți, jertfe, ofrande, tămâie, lumini, locuri, lucruri și timpuri sfinte – ilustra diverse aspecte ale planului de mântuire. Prin urmare, tipologia sanctuarului nu vorbea doar despre realitățile de sus (locuința lui Dumnezeu), ci și despre realitățile care aveau să vină (Christos cu jertfa și preoția Lui, cu binefacerile Evangheliei, încoronate prin judecata Sa: Ev 9:22-28). Nu este potrivit să aplicăm serviciului noului legământ, în era creștină sau în sanctuarul ceresc, corespondențe fizice (spațiale, liturgice etc.) din sanctuarul pământesc. Din acest punct de vedere, corespondența se face în mod strict spiritual. Sanctuarul ne învață că există o singură religie acceptabilă, o singură cale de mântuire, locul sfânt unde este chivotul și jertfa, unde locuiește un Dumnezeu nevăzut, unde ne închinăm și noi aducând jertfele noastre la Jertfa Lui, prin credință și ascultare.
5. Pentru că Dumnezeu este prezent în sanctuarul Lui, sanctuarul este locul special de închinare.
Dacă în vechiul legământ era interzisă închinarea prin jertfă în alte locuri decât la templul Domnului (Dt 12:8-9.11), în noul legământ este interzisă de asemenea închinarea altfel decât „în duh și în adevăr" (In 4:21-23), „nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim", ci privind prin credință la Unicul Preot, care a intrat în templul ceresc (Ev 8:1-2). Locurile pământești de închinare – fie case particulare (Da 6:10:13; 1Cor 16:19; Fim 1:2), fie în natură (FA 16:13), în săli închiriate (FA 19:9), în sinagogi (FA 3:1; 5:21; 13:14; 14:1; 17:17), în diverse locuri publice (e. g. în bazilică), [22] sau într-o sală de adunare special amenajată, dedicată și oricât de sfințită, cum sunt, în general, bisericile sau casele de închinare creștine – toate acestea sunt binevenite și de dorit. Anumite lecții spirituale din serviciul templului pot și trebuie să fie aplicate în orice loc de închinare, chiar dacă se adună numai doi sau trei (Mt 18:20), dar adevărata închinare este realizată numai atunci când există conștiința că Dumnezeu este în sanctuarul lui ceresc, unic, și că adevărata închinare stă numai în legătura directă cu El, prin credință. Adevărații închinători creștini au în vedere altarul și sanctuarul ceresc al noului legământ (Ap 11:1.19).
6. Sanctuarul era, de asemenea, locul în care se descoperea Slava lui Dumnezeu (Ex 40:34-35; Lv 9:23; Nu 14:10; 16:42), o formă vizibilă a strălucirii prezenței divine, care se arătase în stâlpul de nor și de foc (Ex 3:2; 13:21; 14:19; Ez 10:4; 44:4; Ap 15:8). Împlinirea acestui aspect este în sens absolut în Christos (In 1:14; 2:11; 12:41; Is 6:3; 60:1; 2Cor 3:18). Aceeași slavă se manifestă în lume și prin credinciosul sau prin Biserica aceea care este un adevărat templu, în care locuiește Dumnezeu (Ioan 17:22). În sens spiritual, slava aceasta va fi văzută în timpul ultimei avertizări a lumii (Ap 18:11), iar în sens fizic, vizibil, va fi văzută la revenirea lui Iisus (Mt 25:31; Mc 8:38), și va umple Noul Ierusalim dând pe dinafară (Ap 21:11.23-26; 22:5).
7. Sanctuarul are, de asemenea, rolul de loc de refugiu, cetate de scăpare (Da 11:31; Ne 6:10; Ex 21:14). A existat obiceiul ca templele să ofere azil fugarilor, așa cum mai târziu, în evul mediu, biserica, în special mănăstirile, ofereau azil în anumite condiții. În limba engleză, termenul sanctuary are și sensul de loc de refugiu. Din acest punct de vedere, el este un simbol al lui Dumnezeu și al Domnului Christos (Ps 144:2; Mt 5:14).
Ellen White a aplicat simbolistica sanctuarului și la om, la orice creatură inteligentă, și la Biserică. Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălășluiască în el prin prezența Lui, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel și pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. ….Planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei ființe. Dai iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot și negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor senzuale și de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de mânjirea păcatului – de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de obiceiurile rele, care strică sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oștirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia ălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăța pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul" (Mal 3:1-3). HLL 127; DA 1898:161.
Palatul clădit de Solomon și de asociații lui pentru Dumnezeu și pentru închinarea Sa era …un simbol potrivit pentru biserica vie a lui Dumnezeu de pe pământ, care de-a lungul veacurilor a fost clădită în armonie cu modelul divin, din materiale care au fost asemănate cu „aur, argint, pietre prețioase", șlefuite „ca niște stâlpi frumoși care fac podoaba caselor împărătești" (1Cor 3:12; Ps 144:12). Christos este „piatra unghiulară" a acestui templu spiritual: „în El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul" (Ef 2:20,21). PK 1917:36; Profeți și regi 22.
Aplicațiile EGW de mai sus sunt legitime și în conformitate cu Biblia. Dar nu avem dovezi nici în Biblie, nici în Spiritul Profetic că, astfel de aplicații ar necesita interpretări tipologice ale compartimentelor sanctuarului și ale elementelor componente, cu aplicație la ființa umană sau la Biserică. Nu este interzis să studiem posibilitatea aceasta, însă nu putem scoate din asemenea speculații o doctrină nouă cu privire la „adevărata curățire” a sanctuarului din Da 8:14, specificând cărui compartiment al ființei umane, sau al Bisericii, îi corespunde Sfânta Sfintelor, sau unde anume sunt localizate în omul credincios, sau în Biserică, altarul, chivotul și toate celelalte.
Sursa: www.florinlaiu.com
