După cum Apocalipsa are viziuni diferite ale templului (templelor?) din cer, aceeași situație, care nu a fost suficient analizată, o întâlnim în scrierile Ellenei White. Este important să observăm că ea vorbește despre cele văzute în viziunile ei ca fiind ilustrații ale realităților cerești, și nu realitatea în sine:
"….Noi am acceptat adevărul, punct cu punct, sub puterea demonstrației Spiritului Sfânt. Eu eram luată în viziune, și primeam explicații. Mi se dădeau ilustrații ale lucrurilor cerești și ale sanctuarului, așa încât eram așezați în poziția în care lumina strălucea asupra noastră în raze clare, distincte."— Gospel Workers, p. 302.
1. Templul postmilenial din afara Cetății
În Experiențe și viziuni (Early Writings, 1882:14-20), Ellen White își povestește prima viziune, care avusese loc pe când ea era o adolescentă de 17 ani (dec. 1844).[47] Viziunea descoperă o serie de imagini simbolice, cum ar fi calea adventistă către Cetate, ridicată de-asupra lumii, tot mai înaltă și mai îngustă, cu multe peripeții văzute în imagini figurate.
Cetatea sfântă este văzută coborând pe pământ după mileniu, iar afară din cetate, la o distanță impresionantă, a văzut templul de pe muntele Sionului, înconjurat de alți șapte munți (p. 19), unde nu intră decât cei 144.000. Templul este descris ca fiind susținut de 7 stâlpi (piloni sau coloane interioare?), asemenea Casei Înțelepciunii (Pr 9:1), de „aur transparent” încrustat cu perle, iar în templu a văzut table de piatră cu numele celor 144.000 gravate în aur, ca o împlinire a promisiunii din Ap 3:12.
Descrierea templului combină imagini din Apocalipsa 7 și 15. Templul în care slujește „marea gloată" a celor 144.000 corespunde imaginii din Ap 7:15, dar faptul că este așezat afară din cetate și că muntele Sionului apare afară din cetate, nu corespunde realității istorice, unde Ierusalimul și Muntele Sionului erau identice. Muntele Sionului și privilegiile unice ale celor 144.000 apar în Ap 15:1-5, ceea ce justifică și promisiunea că mântuiții vor fi „preoți și regi".
În același timp, scenariul acesta evită conflictul dintre afirmația din Ap 21:22 („în cetate n-am văzut nici un templu") și cea din Ap 7:15 („vor sluji zi și noapte în templul Lui"), arătând templul în afara cetății, pe Muntele Sionului. Viziunea este complexă, întrucât Cel care i-a dat Ellenei White viziunea a folosit în același scop didactic, imagini din cartea lui Zaharia (14:4), modificate însă, și din apocriful lui Ezra.[48] Viziunea combină și imagini din Isaia 65:21-23, descriind în afara cetății locuințe strălucite ale sfinților, case de argint, susținute pe patru piloni încrustați cu perle, având în interior rafturi de aur pentru coroane și înconjurate de grădini cultivate de stăpânii lor.
Atât imaginea templului, cât și întreaga viziune, nu are ca scop să ne informeze despre realitatea fizică cerească sau viitoare. Viziunea nu s-a dat pentru a ne face cunoscută geografia planetei înnoite, sau topografia cetății și a templului, cum vor fi îmbrăcați și decorați mântuiții, în ce case vor locui, sau exact ce fructe vor mânca. Locul templului și descrierea lui nu au nici o altă relevanță, decât pentru a impresiona imaginația cu subiectul răsplătirilor lui Dumnezeu, și a atrage atenția la studiul acelor pasaje biblice la care scenele fac trimitere.
Primul detaliu din viziune, care m-a ajutat să înțeleg că Ellenei White nu i s-a arătat realitatea așa cum este ea, a fost observația despre copiii văzuți pe noul pământ, care aveau tiv roșu la poalele veșmintelor albe. În viziune, se explică această podoabă ca o distincție a martirilor. Deci, sunt copii martiri, care au fost mântuiți prin înviere. Pe de altă parte, vizuinile Ellen White arată, ca și Biblia, că învierea martirilor are loc la venirea lui Iisus, înainte de mileniu, iar viziunea copiilor cu tiv roșu se referă la timpul de după încheierea mileniului. Prin urmare, acei martiri au o vârstă de cel puțin 1000 de ani. Cum mai pot fi ei copii? Învierea înseamnă stagnare din creștere? Ellen White arată că, dimpotrivă, în timpul mileniului chiar și adulții vor mai crește până la statura originală a lui Adam. (cf. GC 644). Aceste observații m-au făcut să înțeleg că Ellen White nu a văzut realitatea exactă a noului pământ, ci niște scene cu rol didactic, construite într-un mod impresionant. Copiii erau prezenți acolo pentru a ne învăța că vor fi și copii pe noul pământ și încă unii vor fi (au fost) martiri.
La fel se întâmplă și cu sanctuarul în viziune. El are rol didactic și este important să înțelegem lecția pe care ne-o transmite, nu realitatea fizică exactă, chiar dacă avem tot dreptul să-l vizualizăm ca atare și să-l teologizăm, folosind limbajul dramatic al sanctuarului pământesc și limbajul imagistic, simbolic, al viziunilor. Este însă întotdeauna necesar să fim conștienți de distincția dintre vorbirea figurată și vorbirea proprie. Când creștinii au început să înțeleagă oferta euharistică a lui Iisus („Acesta este trupul…și … sângele Meu!"), ca vorbire literală, descriind o transsubstanțiere miraculoasă, evanghelia a încetat și a început blasfemia. Ar fi exagerat să spunem că literalizarea sanctuarul ceresc ar fi de asemenea o blasfemie, o erezie. Dar, în orice caz, ea este o eroare teologică, o eroare elementară de citire a Bibliei, care creează probleme hermenutice insurmontabile.
La data viziunii descrise mai sus, doctrina sanctuarului nu era cunoscută de Ellen White. Trei credincioși (O.R.L. Crosier, H. Edson și F.B. Hahn) începuseră să studieze Dan 8:14 în lumina tipologiei din Leviticul 16, și aveau să publice în Day-Star Extra, din 7 februarie 1846.
Templul ceresc bipartit
În feb. 1845, Ellen Harmon[49] a avut o viziune care ilustra experiența millerită culminând cu momentul octombrie 1844. Centrul acestei viziuni era tronul Tatălui și al Fiului, învăluit în strălucire. În fața tronului tronului erau trei feluri de închinători: adventiști milleriți, bisericile din care aceștia proveneau și lumea seculară, dar ea i-a văzut împărțiți în două clase: unii care se închinau, profund preocupați, iar alții care stăteau în picioare nepăsători. Mesajul millerit („strigătul de la miezul nopții”) este reprezentat în viziune printr-o lumină care a venit de la Dumnezeu și pe care puțini au primit-o.
În această viziune, Ellen Harmon a văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tronul Său și intrând (ca în imaginea din Daniel 7), într-un car de foc, dincolo de perdea, și așezându-Se în Sfânta Sfintelor. Iisus, împreună cu mulți dintre închinători S-au ridicat deasemenea, El i-a condus oarecare distanță până la perdea, în timp ce ei Îl urmăreau cu privirea, iar lumea prezentă în spațiul din Sfânta era lăsată în întuneric. Înainte de a intra la Tatăl, în Sfânta Sfintelor, Iisus a poruncit celor ce-L urmau: „Așteptați aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc împărăția [cf. Lc 19:12; Da 7:14]; păstrați-vă veșmintele nepătate, iar Eu, după puțină vreme, Mă voi întoarce de la nuntă [Lc 12:36] și vă voi primi".
Intrarea lui Iisus în Sfânta Sfintelor este descrisă în limbajul asemănător cu Da 7:9.13. Acolo Ellen a văzut pe Iisus mare preot, având la poalele odăjdiilor, clopoței și rodii. De acolo, în numele Tatălui, Iisus trimitea celor care se ridicaseră cu El, Duhul Sfânt. Erau și unii care nu se ridicaseră cu Iisus, și continuau să se închine acolo, fără să țină seama că El plecase în alt loc – reprezentând pe adventiștii (milleriți) care aveau să respingă mesajul lucrării speciale a lui Iisus după 1844. Aceștia așteptau deasemenea Duhul, dar Satan așezat înaintea lor, lângă tronul rămas liber, încerca să joace rolul lui Dumnezeu, și în timp ce ei se rugau, le-a dat acestora spiritul lui nesfânt, cu „multă lumină și putere", dar fără roadele adevăratului Duh Sfânt (dragoste, bucurie, pace).
Scopul didactic al viziunii este ușor de urmărit în contextul istoric. În ce măsură însă viziunea aceasta descria realități fizice în cer? În primul rând, este evident că oamenii, închinători sau nepăsători, nu sunt prezenți fizic în templul ceresc. Cu atât mai puțin, Satan nu are ce căuta acolo. Ideea unui tron al lui Dumnezeu în Sfânta nu corespunde deloc cu tipul. Tronul e prezent aici doar cu scop didactic. În Daniel 7, Ez 1 etc., tronul și carul divin sunt același obiect, pe când în viziunea aceasta sunt deosebite, ca să facă impresionantă lucrarea specială a lui Satan printre milleriți, după 1844. Aici numai Iisus intră dincolo de perdea, dar în alt loc EGW a văzut și pe credincioșii Lui urmândul în Sfînta sfintelor (EW 247.254). Dar cum pot intra în Sfânta și cei nepăsători? În ilustrații, în parabole și viziuni se trec toate barierele imposibilului, pentru că există un scop didactic. Ca și în altă viziune a Ellenei White despre sanctuar, Iisus are un veșmânt cu clopoței și rodii la poale, pentru a sugera oficiul Lui de mare preot, dar care nu corespunde cu hainele albe simple pe care le îmbrăca arhiereul când intra în locul preasfânt. Întrebarea foarte serioasă este: dacă toate aceste elemente au sens dacă înțelegem rolul didactic, dar devin contradictorii și absurde, dacă le luăm exact așa cum au fost văzute, în sens literal, pentru ce ținem la ideea că sanctuarul ceresc are două încăperi fizice ?
În Experiențe și viziuni[50] E. G. White își descrie o viziune primită și publicată în 1847. Următoarele detalii sunt semnificative pentru cercetarea noastră:
• Ellen White a văzut un înger care, zburând repede, a răpit-o de pe pământ și a dus-o în Cetatea cerească.
• În cetate, a văzut un templu, care avea la intrare o ușă, înainte de prima perdea.
• Ea descrie sanctuarul ca fiind exact asemenea tabernacolului lui Moise, cu două încăperi, folosind expresiile „prima perdea” și „a doua perdea”, după modelul din Evrei 9:2.
• În Sfânta a văzut un altar pentru tămâiere, un sfeșnic cu șapte candele și masa pentru pâinile prezentate.
• În Sfânta Sfintelor a văzut un chivot ferecat în aur, străjuit de doi heruvimi, văzuți ca niște îngeri (de aur), cu aripile întinse și cu fețele privind spre chivot.
• Între heruvimi, pe capacul chivotului ceresc, a văzut o cădelniță de aur.
• Deasupra chivotului a văzut o strălucire extraordinară, în forma de tron al lui Dumnezeu.
• Lângă chivot a văzut pe Iisus, transmițând Tatălui rugăciunile credincioșilor, împreună cu fumul de tămâie din acea cădelniță.
• În chivot a văzut vasul de aur cu mană, toiagul înmugurit al lui Aaron și tablele de piatră, după descrierea din Evrei 9.
• Tablele decalogului au fost văzute suprapuse ca o carte închisă, dar a văzut pe Iisus deschizându-le și arătând cele zece porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu.
• A văzut poruncile decalogului, patru pe o tablă și șase pe cealaltă.
• A văzut pe primele patru strălucind mai mult decât celelalte, iar pe a patra încercuită de un nimb de lumină, strălucind mai mult decât toate.
• Ellen White a putut citi poruncile, scrise în engleză, așa cum în altă viziune a citit pe diadema lui Enoh inscripția „holiness".
Încheind descrierea acestei viziuni, cu o moralizare spirituală despre valoarea și importanța sabatului, atât în cadrul legământului, cât și în special în contextul ultimului test escatologic, și subliniind inconsistența interpretărilor antisabatice, duminicaliste, Ellen White arată sensul acestei viziuni despre sanctuar. Ea are același rol ca și scena dn Ap 11:19, care îi condusese pe Bates și Edson la certitudinea actualității sabatului, înainte ca soții White să adopte sabatul biblic.
În același timp, detaliile foarte terestre ale sanctuarului văzut au fost arătate pentru a încuraja studiul tipologiei sanctuarului, dar în nici un caz pentru a ne crampona de imaginea unui sanctuar ceresc după chipul celui pământesc, de o umbră a umbrelor, oricât de glorioasă. Dacă trebuie neapărat să credem în încăperi fizice ale sanctuarului ceresc, cu roluri analoge celor pământești, atunci nu numai perdeaua este o realitate fizică în cer, și nu doar sfeșnicul și altarul și chivotul (familiare și în Apocalipsă, dar nu ca realități fizice), ci și masa cu pâinile, cădelnița și tămâierea care face rugăciunile noastre eficiente, îngerii de aur turnați la marginile capacului chivotului, toiagul fermecat al lui Aaron și vasul cu mană, toate acestea, să fie păstrate ca piese de muzeu acolo sus…. ? Sau cu rol liturgic ? La ce bun ?
Nu am nimic împotriva ideii de muzeu ceresc, dar sanctuarul descris aici nu este muzeu, ci un loc de închinare, de serviciu divin. Se arde, sau nu se arde tămâie, acolo? Decideți-vă! Nepotrivirea dintre modelul didactic văzut de E. White și modelul replicii fizice exacte din cer este foarte spectaculoasă și elocventă pentru cine are urechi să audă. Dacă din alte locuri aflăm că templul ceresc este plin de prezența îngerilor reali, în această viziune nu este prezentă nici o ființă vie, afară de Iisus și de subiectul viziunii (Ellen White). Numai doi îngeri (heruvimi) sunt prezenți în Sfânta Sfintelor, dar și aceștia sunt confecționați din aur transparent (cf. Ap 21:21). Aceasta să fie, oare, realitatea cerească? Iisus slujind într-un sanctuar pustiu?
Prezența chivotului în sanctuar este instructivă, se înțelege, chiar dacă nu deschide nimeni lada și tablele, ca să pună degetul pe rana creștinismului. Lui Ioan i s-a arătat, de asemenea chivotul în templul ceresc, în mijlocul tunetelor de pe Sinai (Ap 11:19; 15:5). Dar vrea, oare, viziunea să ne învețe că există un chivot fizic în cer, cu table de piatră? La ce ar folosi? Ca să aibă la ce privi în jos heruvimii de aur? Ca să știe adevărații îngeri că n-au voie să fure măgarul altuia sau femeia aproapelui?
Ce caută acolo vasul cu mană și toiagul lui Aaron? Mana aduce aminte de minunea continuă a lui Dumnezeu pentru a întări porunca sabatului (Ex 16; Nu 11), așa cum și pâinile prezentate amintesc de sabat (Lev 24:8; 1Cr 9:32), iar toiagul lui Aaron amintește de rebeliunea împotriva lui Moise și Aaron, o prefigurare a evoluției antiiudaice și antibiblice a Bisericii istorice (Nu 17). Cu aceeași ocazie, Aaron a făcut ispășire cu cădelnița, deosebind pe pocăiți de nepocăiți (Nu 16:47). Este evident că prezența acestor elemente în viziune este instructivă. Pe de altă parte însă, nu suspectez prezența lor reală în chivotul ceresc, cu atât mai mult cu cât ele nu existau, probabil, nici în cel pământesc.
În ciuda afirmației din Evrei 9:4, că vasul cu mană și toiagul înmugurit ar fi fost puse în chivotul sanctuarului mozaic, raportul biblic contrazice această informație, arătând că vasul cu mană a fost pus „înaintea (chivotului) mărturiei" (Ex 16:34), expresie care arată o anume legătură spirituală cu decalogul, dar poziționează vasul în afara chivotului, poate chiar în afara Sfintei Sfintelor (cf. Ex 30:36; 40:5; Nu 18:2). De asemenea, toiagul înflorit a fost pus „înaintea mărturiei” (Nu 17:19, 22, 25-26) și nu în chivot. Vechile cronici atestă că în chivot nu erau decât tablele mărturiei (1Rg 8:9; 2Cr 5:10).
Mult timp nu am putut explica această inexactitate din partea autorului epistolei. Și nu din cauza unor așteptări inerantiste, fiindcă am de mai mult timp convingerea (după decenii de experiență în cercetare) că autorii inspirați pot greși totuși, în aspecte omenești ale prezentării mesajului, deși mesajul însuși nu este niciodată greșit. Mirarea mea era, cum de a putut un scriitor evreu antic, fie și neinspirat, care probabil ar fi avut cunoștință despre templu, să facă asemenea afirmații? Cred că am găsit cel mai probabil răspuns pe situl oficial al Comunității Evreiești din România, unde apare afirmația că „in Sfanta Sfintelor in Primul Templu se afla Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (cele doua seturi – cel întreg și cel spart de catre Moshe), toiagul lui Aaron, precum și un recipient cu mana …" [51]
La întrebarea mea privitoare la sursa acestor informații, deoarece suspectam o sursă rabinică antică), Rabbi Shlomo Sorin Rosen, Rabinul Șef al Comunităților Evreiești din România mi-a replicat: „Da, informațiile indicate se bazează pe surse rabinice și pe tradiția orală iudaică. Fără acestea, nimic din textul biblic nu poate fi ințeles corect.”
Nu comentez punctul de vedere tradiționalist al replicii, dar informația despre sursa acestei tradiții vechi sugerează că afirmațiile apostolului despre conținutul chivotului nu erau invenții personale, ci informații datorate educației rabinice, pe care nu le-a mai confruntat cu Biblia. Cunoștințele rabinice în domeniu erau dominante, iar o cunoaștere directă, din surse preoțești-levitice nu era posibilă, pentru că încă din timpul exilului babilonic nu mai exista chivotul. Pe de altă parte, este exclusă posibilitatea ca Moise și cronicarii să fi greșit în afirmațiile lor repetate, sau ca textul să fie corupt în toate aceste locuri. De asemenea, exclud posibilitatea ca explicația rabinică să fie împrumutată din Noul Testament (este ultima sursă pe care ar fi folosit-o un rabin). Cea mai bună explicație este că autorul a împrumutat informații eronate din teologia contemporană lui, fără a le verifica, deoarece în graba de a-și transmite mesajul evanghelic, detaliile acestea erau lipsite de importanță.[52]
Faptul că asemenea detalii apar în viziunea Ellenei White nu reprezintă o confirmare a informației din Evrei cu privire la așezarea reală a vasului cu mană și a toiagului lui Aaron pe pământ sau în cer. Imaginea este destinată să trimită pe credincios la studiul Epistolei către Evrei și al Pentateucului, ca să descopere din Biblie rostul Sanctuarului și al Decalogului.[53] Și astfel toate detaliile ajută să înțelegem că nu s-a intenționat o informare cu privire la realitatea fizică a lucrurilor de sus sau de pe noul pământ, ci toate au în primul rând un mesaj spiritual. Nu înlăturăm ideea de realitate cerească actuală sau viitoare. Trebuie să existe realități cerești concrete, fizice, pentru că Dumnezeu nu a creat doar spirite și câmpuri în univers. El a creat la început paradisul nostru material, iar faptul că Cerul este descris în limbaj material, chiar dacă nu în mod exact, arată că împărăția cerului nu este o lume fantomatică, spirituală sau abstractă, ci foarte concretă. Dumnezeu Însuși Se manifestă fiilor Lui în cer în înfățișare vizibilă, nu ca un spirit invizibil, sau ca un potop de lumină fără chip (Mt 18:10; Ap 22:4; Gn 1:27).[54] De aceea și ideea de templu ceresc sau de Cetate, ca locuință a lui Dumnezeu cu noi (oamenii) , are sens.
Într-o altă viziune (5 ian. 1849),[55] Ellen White a fost „dusă în zbor” până în Sfânta Sfintelor de sus, unde a văzut pe Iisus care încă mijlocea pentru „Israel”. Imaginea „zborului” și numele de „Israel” ne atrag atenția că viziunea trebuie să fie simbolică. Ellen White nu se referea la evrei, când vorbea astfel, ci folosea limbajul cunoscut din Apocalipsa 7, deoarece viziunea se referă la subiectul „sigilării". De la bun început suntem avizați, prin simbolurile folosite, că Inspirația profetică nu intenționează să descrie realitatea fizică cerească. Sanctuarul din această viziune este, după toate probabilitățile, în afara Cetății. Deși nu anunță de la început, Ellen White spune pe parcurs, după ce descrisese scena din sanctuar: „Apoi îngerul meu însoțitor m-a condus din nou spre Cetate".
Ellen White vede în Sfânta Sfintelor pe Iisus îmbrăcat ca mare preot, ceea ce se deduce după poalele mantiei Lui, de care atârnă clopoței și rodii (Ex 28:31-34; 39:25-26). Dar tocmai aici intervine disonanța intenționată dintre tipologie și viziune, deoarece în tipologia sanctuarului, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor Își dezbrăca haina arhierească (Lv 16:3-4.23-24), slujind în tunica simplă de in, pe când în această viziune, Iisus este îmbrăcat cu mantia de arhiereu, care avea clopoței și rodii.[56] Dacă dezbrăcarea de veșmântul slăvit și îmbrăcarea veșmintelor albe reprezintă puritatea întrupării și a umilinței Jertfei lui Iisus, în armonie cu tipologia din Evrei 9, unde Sfânta Sfintelor este sanctuarul (ceresc al) noului legământ, iar Ziua Ispășirii prefigurează ispășirea reală făcută de Iisus la Cruce, urmată de Înălțare, înseamnă că judecata făcută de Dumnezeu la Cruce, și care ne aduce acces deplin în Sfânta Sfintelor, este doar o primă aplicație a simbolisticii Zilei Ispășirii, în timp ce viziunea EGW se referă la o altă aplicație. Ea spune că în viziune a fost dusă în Sfânta Sfintelor. Nu descrie și prima încăpere, ca în viziunea anterioară, nici măcar nu o menționează ca loc de trecere spre Sfânta Sfintelor. Totul se concentrează în locup preasfânt, ca și cum doar acesta ar exista.
Lucrarea lui Iisus în locul preasfânt este descrisă în termenii judecății,[57]iar scena sigilării din Ap 7, unde 144.000 primesc sigiliul lui Dumnezeu (sabatul zilei a șaptea) este văzută în acest cadru al judecății finale, ca o polarizare a credincioșilor în urma testului ceresc. Se subliniază în această viziune, în mod deosebit, disperarea celor care au cunoscut adevărul, dar au abandonat sabatul Domnului, călcându-l în picioare.
Ca și în alte viziuni de sanctuar, Ellenei White i se arată morala acestei viziuni, nu în termenii localizării precise a sanctuarului și a descrierii încăperilor lui, ci pentru a accentua mesajul adventist special: ascultarea de prouncile lui Dumnezeu, inclusiv de porunca sabatului. După referirea la sabat și sigilare în cadrul judecății pe care o face Iisus în sanctuar, Ellen White, în continuarea aceleiași viziuni, face vizite în alte lumi din univers. După ce descrie una din aceste lumi în câteva cuvinte, ea arată că, la întrebarea ei mirată despre cauza fericirii și strălucirii incomparabile a locuitorilor (mari și mici) de acolo, a primit răspunsul: „Noi am trăit în ascultare strictă de poruncile lui Dumnezeu, și n-am căzut prin neascultare, ca cei de pe Pământ.” Ca dovadă, ea a văzut acolo un exemplar din arborele vieții, precum și un pom interzis, din care nimeni nu îndrăznise să se înfrupte.
Viziunea a continuat cu o vizită pe altă planetă, una care avea șapte sateliți naturali („luni”). Unii contemporani au tras concluzia că ea ar fi văzut planeta Saturn. Dar ea n-a făcut această afirmație, nici nu cunoștea asemenea realități astronomice la acea dată. Interpretarea aceasta este un exemplu de aplicație greșită a unei viziuni, deoarece Dumnezeu nu dăduse viziunea pentru a ne informa despre localizarea spațială a acelei lumi, nici ca să aflăm că există planete cu mai mulți sateliți (astronomia deja cunoștea faptul!), nici ca să putem identifica planeta; ci cu un scop didactic spiritual.
EGW a întâlnit pe acea planetă pe Enoh, cel răpit la cer fără moarte. „Bunul bătrân” ținea în mâna dreaptă o ramură de palmier cu frunzele inscripționate (în limba engleză!): victory. Pe cap, victoriosul patriarh purta o cunună albă orbitoare, ornată cu nestemate de diverse culori, strălucind ca stelele, iar pe fiecare frunză a cununii scria purity. Cununa era încheiată în partea din spate cu o fundiță sau rozetă pe care scria holiness.[58] Deasupra cununii de învingător era o coroană mai strălucită decât soarele. Enoh nu locuia acolo, era doar în vizită, dar se simțea ca acasă.
Pentru ce a fost dată această scenă a viziunii? Ca să știm pe unde se mai plimbă Enoh? Ca să știm exact cum este decorat? Ca să aflăm că engleza este limba cerului? S-ar putea obiecta că Ellen White ar fi văzut o scriere necunoscută, iar Duhul i-a șoptit semnificația. Însă ea nu menționează nevoia unei traduceri. Ea a văzut și a scris ce a văzut, ceea ce înseamnă că în viziune, inscripțiile i s-au arătat în engleză, așa cum toate celelalte elemente au semnificații culturale. Și nu este de mirare, fiindcă și în viziunile biblice se întâmplă astfel: ființele cerești primesc „nume” ebraice, în auzul evreului Daniel (8:16; 10:13), deși ebraica este doar un dialect canaanit, și nu poate fi mai cerească decât babiloniana sau araba. Morala acestei scene se dezvăluie la sfârșitul ei: cei 144.000, adică cei care primesc sigiliul lui Dumnezeu (= care rămân credincioși lui Dumnezeu, ascultând inclusiv de porunca sabatului), vor avea soarta lui Enoh. Prin urmare, mesajul viziunii nu este intenționat să ne descopere structura fizică a sanctuarului ceresc.
După vreo două luni mai târziu, într-un alt sabat (24 martie 1849),[59] Ellen White a fost din nou „dusă în zbor, în Duhul”, spre Cetate. Ea nu descrie o viziune propriu-zisă acolo, dar folosește frecvent expresia „am văzut că”, pentru a se referi, fie la diverse scene instructve care i-au fost arătate, fie numai la explicațiile directe primite de la înger. Scopul viziunii este, ca și în cele anterioare, de a întări în credință pe adventiști cu privire la sabat, de a-i avertiza cu privire la abandonarea acestei cauze, întrucât adventiștii milleriți care nu primiseră sabatul deveneau tot mai ostili, iar unii dintre primii sabatiști abandonaseră deja sabatul[60] și căutau să influențeze și pe ceilalți sabatiști, destul de puțini, care erau în timpul acela.
În această viziune, Ellenei White i s-a arătat înainte de toate, că subiectele „poruncile lui Dumnezeu", „mărturia lui Iisus Christos” (Ap:12:17) și „ușa închisă"[61] nu pot fi separate. Cu această ocazie, spune ea – fără să descrie scena, ci doar exprimând ce i se arătase (sau i se spusese) – i s-au arătat următoarele:
• Slujirea din Sfânta Sfintelor este asociată cu un test special al credincioșiei – ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu, inclusiv de porunca sabatului, deoarece în locul preasfânt se află chivotul legământului.
• Este necesar ca adevărul poruncilor și al sabatului să strălucească în lume, atât timp cât ușa de acces în Sfânta Sfintelor mai este deschisă.
• Cele două încăperi ale sanctuarului corespund cu două faze ale experienței adventiste („înainte” și „după” 1844) și cu două etape ale cunoașterii și răspunderii față de adevărul primit (cf. Lc 12:47-48).
• În cursul mijlocirii preoțești a lui Iisus din Sfânta, accesul credincioșilor în Sfânta Sfintelor nu era posibil. Dar când Iisus a deschis ușa intrând în Sfânta Sfintelor „după perdeaua a doua" (Ev 9:3), ducându-Se chiar „lângă chivot”, El a închis ușa de acces în Sfânta. Credința adevărată trebuie să urmeze pe Iisus în Sfânta Sfintelor.
• Iisus a închis ușa în Sfânta și nimeni n-o poate deschide; El a deschis ușa în Sfânta Sfintelor și nimeni n-o poate închide (Ap 3:7.8). De când s-a deschis ușa în Sfânta Sfintelor, unde este chivotul, adevărul poruncilor lui Dumnezeu a început să strălucească și Dumnezeu încearcă pe credincioși în ce privește sabatul.
• Adventiștii care nu avuseseră lumina aceasta clară și toți cei care au adormit în fericita speranță, fără să țină sabatul, nu fuseseră încercați de Dumnezeu în privința aceasta. Dar faptul că sabatul nu a fost un test înainte de 1844, nu înseamnă că și astăzi este la fel.
• Adversarii mesajului advent-sabatic au tot încercat să redeschidă ușa din Sfânta, pe care a închis-o Iisus, și să închidă ușa pe care a deschis-o El în 1844, ușă care dă în Sfânta Sfintelor unde este chivotul, cu tablele de piatră ale poruncilor scrise cu degetul lui Dumnezeu.
• Toate diversiunile antisabatice din prezent sunt dirijate de Satan, fiindcă acum, după 1844, este timpul sigilării și el face toate eforturile ca să distragă atenția de la adevărul actual. În viitor, Satan va face eforturi mai mari. Ocultismul, care a început cu spiritismul din anii 1847-48, va deveni tot mai obișnuit, în diferite forme, chiar și în haină religioasă, pentru a întări falsele certitudini ale celor deja înșelați, și pe de altă parte, pentru „a face pe oamenii lui Dumnezeu să se îndoiască de învățăturile și puterea Duhului Sfânt”.
• Satan va lucra în moduri diverse, „dar în special prin slujitori ai Bisericii care au respins adevărul și au cedat unor puternice amăgiri, ca să creadă o minciună și să fie condamnați.” Dumnezeu va lucra cu putere și lui Satan îi va permite să lucreze la fel. În timp ce falșii păstori predică sau cântă, unii credincioși sunt doborâți la pământ de o putere satanică despre care cei înșelați cred că este a Duhului Sfânt. Pastorii adventiști care au respins adevărul actual (sabatul etc.) manifestă același „mesmerism”, luându-l drept puterea Duhului Sfânt. Semne, minuni și false reforme se vor înmulți și se vor răspândi. Aceste false treziri și reforme religioase pot fi recunoscute după absența chinului sufletesc al căinței pentru păcat. Această avertizare se referă în special la adventiștii (milleriți) care au experimentat mișcarea din 1844, dar au respins-o apoi și au primit un fals spirit de trezire. Lumina adevărului face responsabilă orice conștiință înaintea lui Dumnezeu. Ca și în generația lui Noe, a lui Lot, și a lui Iisus, ca și în zilele din urmă (2Tes 2:10-12), cei care resping avertizarea determină pe Dumnezeu să-Și retragă Spiritul, și să-i lase pradă amăgirilor pe care le iubesc.
• Dumnezeu va proteja în timpul strâmtorării numai pe cei sigilați, pe cei care sunt hotărâți pentru adevăr și curați la inimă. Toți cei care acum, în timpul sigilării, nu stau fermi pentru adevăr, nu sunt întemeiați în el, ci tremură și alunecă de la adevăr, nu pot fi protejați în cele din urmă de Dumnezeu. Satan face tot ce este posibil să țină pe mulți în starea de rătăcire și nesiguranță, până când se va încheia timpul sigilării, când aceștia vor fi lăsați fără protecția lui Dumnezeu.
Se poate observa cu precizie, că și această viziune a sanctuarului a fost dată tot pentru a întări credința adventiștilor în sabat. A fost dată strict pentruadventiști și privea ostilitatea care începuse să apară printre milleriți față de sabat. Era chiar anul morții lui Miller (care, sub puternica influență a colegilor lui, nu acceptase sabatul), un an după ce spiritismul se născuse (1848) și influența chiar lideri religioși, un moment de răscruce în care chiar și unii pionieri ai adventiștilor sabatiști (e.g. O.R.L. Crozier, Thomas Preble, Rachel Oakes-Preston) alunecaseră. Viziunea era dată cu scopuri practice, pentru a salva pe cât mai mulți și a întări credința. În acest context trebuie privită viziunea celor două spații ale sanctuarului.
Dumnezeu nu a intenționat, prin această viziune, să ne asigure că în cer există două spații fizice distincte ale slujbei noului legământ. Chiar dacă ar exista două încăperi reale, acest fapt nu ar fi demn de menționat. Dar viziunea folosește imaginea sanctuarului bipartit din cer, pentru simplul fapt că așa și-l imaginau adventiștii sabatiști, întemeiați pe asemănarea cu sanctuarul istoric. Dumnezeu a folosit această imagine ca pe o ilustrație didactică în vederea sublinierii importanței timpului judecății (al sigilării) de la 1844, în legătură cu porunca sabatului, ca test escatologic. Dincolo de această intenție, puțin se poate spune. A închis Iisus o ușă fizică și a deschis altă ușă fizică ? Există acolo un chivot fizic? Tot atât de importantă este și discuția despre două încăperi fizice. Creștinii nu se închină și nu slujesc fizic în sanctuarul ceresc, fie că ne imaginăm în Sfânta, fie în Sfânta Sfintelor. Toată povestea cu cele două încăperi aici are același rol ca și „marea prăpastie” sau setea fantomatică din pilda cu săracul Lazăr (Lc 16).
Imaginea marchează trecerea de la o experiență creștină la alta, de la o etapă a Bisericii la alta, fără a intra în dispensaționalism. Cererile lui Dumnezeu au fost întotdeauna aceleași, chiar și când nu au fost cunoscute. Dar când judecata divină a început, când suntem de drept în timpul sigilării, când la revenirea Lui, Iisus dorește să găsească o Biserică „fără pată și fără zbârcitură", ci curată și întinerită, tocmai pentru că generația pe care Iisus o va surprinde în viață trebuie să treacă și ea pe la judecată, nu doar cei morți, este de așteptat atât o ultimă avertizare cât și un ultim test al credinței și credincioșiei. Iar Dumnezeu a ales cel mai frumos și mai ușor test: sabatul biblic.
Același adevăr este subliniat și în Marea Luptă (GC 435), unde se vorbește despre compararea celor două sanctuare (de jos și de sus). De fiecare dată, ceea ce se scoate în evidență este observarea chivotului legământului și discuția despre porunca sabatului.
Referitor la imaginile văzute în viziune, Ellen White spunea: „Mi s-au dat ilustrații ale lucrurilor cerești și ale sanctuarului, astfel încât am fost așezați în lumina care strălucea peste noi în raze clare, distincte” (GW 302-303 sublinierea mea). Ilustrații nu înseamnă imagini ale realității fizice, ci doar imagini cu rol didactic.
Descriind experiența adventistă inițială în legătură cu sanctuarul ceresc în EW 242-248, EGW reafirmă că în 1844, Iisus S-a ridicat și a închis ușa locului sfânt din sanctuarul ceresc, a deschis o ușă către locul preasfânt și a intrat pentru a curăți sanctuarul. Această curățire este numită o „ispășire specială". Ellenei White i s-a arătat că în timpul serviciului lui Iisus din Sfânta Sfintelor, El va face nuntă (Se va cununa) cu Noul Ierusalim, mireasa Lui (împărăția). După ce lucrarea Lui se va sfârși în Sfânta Sfintelor, va coborî spre pământ ca împărat și îi va lua la Sine pe aleșii Lui. Explicația aceasta combină în mod interesant imaginea Sfintei Sfintelor cu imaginea Cetății împărăției, ca în Ap 20. Dar Această combinație (identificare) se poate găsi și în Ap 19:6-7: împărăția și nunta sunt unul și același eveniment. În pildele lui Iisus, deasemenea, când Stăpânul se întoarce, El Se întoarce după ce a primit împărăția (Lc 19:12), sau altfel spus, Se întoarce „de la nuntă” (Lc 12:36).
În continuare, EGW face o nouă descriere a viziunii (aceeași sau alta?) a intrării lui Iisus în Sfânta Sfintelor, închizând ușa din Sfânta. Înainte de a intra, Iisus S-a îmbrăcat cu „veșminte scumpe”, având la poale clopoței și rodii. Din nou aceeași imagine contrastantă cu veșmintele slujirii din Lev 16. În această viziune însă, Ellen White observă pe pieptul lui Iisus și pieptarul judecății cu pietre prețioase având nume gravate în ele. Deasemenea îi observă și mitra pontificală. Intrarea în locul preasfânt s-a făcut într-un car de foc, înconjurat de îngeri. Mai este nevoie să spunem că toate aceste podoabe arhierești sunt utile doar în viziune ? În continuare, i s-a poruncit să observe cele două încăperi ale Sanctuarului ceresc, și ea descrie exact ce vede în viziune. Mai întâi, Sfânta:
Perdeaua, sau ușa, a fost deschisă și mi s-a îngăduit să intru. În prima încăpere, am văzut sfeșnicul cu șapte lămpi, masa pâinilor pentru punerea înaintea Domnului, altarul pentru tămâie și cădelnița. Tot mobilierul acestei încăperi părea din aurul cel mai curat și reflecta chipul Celui care intrase în acel loc. Perdeaua care despărțea cele două încăperi avea culori și materiale diferite, cu o margine foarte frumoasă, în care erau figuri lucrate din aur, reprezentând îngeri."
Intrarea în Sfânta cerească se face prin perdea, sau prin ușă? La Moise era o perdea, iar la Solomon ușă. Din nou vede în sanctuarul ceresc acel mobilier și obiecte specifice, pe care le-a descris și în alt loc. Este evident că niciunul din acestea nu au ce căuta în cer. De data aceasta însă, vede o cădelnița în Sfânta, spre deosebire de cealaltă viziune – din nou un element care arată că suntem în imperiul figurilor, nu al realității fizice.
Urmează descrierea Sfintei Sfintelor, care seamănă cu viziunea din 1846, cu deosebirea că observațiile și descrierea sunt mult mai amănunțite și totul este exact ca în tabernacolul israelit: chivotul placat în aur, cu coroană, lucrat cu măiestrie, doi heruvimi cu aripile întinse două deasupra lui Iisus și două în laturi, „reprezentând toată oștirea cerului care privește cu interes legea lui Dumnezeu". Este interesant că de data aceasta, EGW interpretează ce a văzut, arătând că înțelegea cel puțin faptul că în cer nu sunt heruvimi de aur transparent, ci că viziunea heruvimilor, care i s-a dat, reprezenta heruvimi reali.
Între heruvimi, ea observă o cădelniță de aur, dublând astfel simbolul și făcându-ne să întrebăm: câte cădelnițe sunt în realitate în cer, dacă interpretăm în mod literal viziunea? Deasupra chivotului a văzut lumina incomparabilă a slavei lui Dumnezeu, pe care n-o putea privi, unde părea să fie tronul lui Dumnezeu, lumină care se revărsa peste Iisus și umplea templul (folosind cuvintele din Is 6:1). EGW nu semnalează în acest loc prezența îngerilor reali. Sanctuarul îi este arătat ca o machetă – nepopulat. Doar personajele principale sunt prezente: Iisus, Tatăl (nevăzut) și ochiul vizionarei.
I s-a arătat în continuare corespondența dintre cele două sanctuare (de jos și de sus), și a văzut că ambele aveau două încăperi. Corespondența era totală. Nu numai numărul încăperilor era același, dar și mobilierul din ambele compartimente ale sanctuarului pământesc, semăna cu mobilierul din cel ceresc. Când se face însă comparația liturgică, totul se schimbă: în sanctuarul de sus slujește Iisus, în ambele încăperi, cu propria jertfă, având o preoție netransmisibilă. „În înțelepciunea lui Dumnezeu, ne-au fost date amănuntele acestei lucrări [din sanctuarul pământesc] pentru a putea, privindu-le, să înțelegem lucrarea lui Iisus din Sanctuarul ceresc.”
Slujba sanctuarului pământesc s-a încheiat când Iisus a murit pe Calvar. Slujba lui Iisus în Sfânta Sfintelor, numită „ispășire finală” sau curățire a Sanctuarului a început în 1844. Această „ispășire finală" este descrisă ca „o ultimă mijlocire pentru toți aceia pentru care mila lui Dumnezeu încă zăbovește și pentru cei care au încălcat Legea lui Dumnezeu din neștiință." Ea „se face atât pentru cei neprihăniți morți, cât și pentru neprihăniții aflați în viață, și îi include pe toți cei care au murit încrezându-se în Christos, dar care, neavând lumina asupra poruncilor lui Dumnezeu, au păcătuit încălcându-i preceptele fără să știe.”
Această relatare este foarte remarcabilă, deoarece insistă asupra corespondenței exacte, chiar și a mobilierului, așa cum le-a văzut EGW. După înțelegerea mea, există doar două posibilități de a înțelege această corespondență exactă: în sens literal, sau în sens spiritual, potrivit naturii situației. Alegerea variantei literale este utilă în mod foarte limitat, ca ajutor pentru imaginație, tot în scop didactic. Nu putem alege în mod legitim un sanctuar ceresc bipartit, dar fără mobilier. Ellen White a văzut și mobilierul și multe altele, și viziunea a insistat asupra corespondenței celor de sus cu cele de jos. Cine alege perdeaua și două locuri fizice cerești, trebuie să accepte și sfeșnicul, altarul, pâinile, cădelnițele, chivotul și îngerii de aur transparent, veșmintele, pieptarul, mitra, chiar și clopoțeii și rodiile, care au fost văzute în mai multe viziuni…
În această discuție, nu este foarte relevant cum a înțeles Ellen White ceea ce a văzut. Se pare că ea, deși cunoștea unele semnificații simbolice, nu a reușit să depășească tiparul literalist. Acesta nu este însă un motiv de blam. Treaba unui profet este în primul rând să spună exact ce i s-a arătat, nu să explice exact tot ce a văzut. Profeților li s-au descoperit adesea parțial semnificațiile celor văzute. De aceea nu ne mirăm de afirmații ale EGW ca acestea:
După cum sanctuarul de pe pământ avea două încăperi, locul sfânt și locul preasfânt, la fel există două locuri sfinte în sanctuarul din cer. Chivotul legii lui Dumnezeu, altarul tămâierii și alte instrumente de serviciu din sanctuarul de jos, își au fiecare corespondentul în sanctuarul de sus.[62]
Declarația este uluitoare, dar EGW avea două motive puternice să fie atât de literalistă. În primul rând, ea văzuse cu ochii atâtea lucruri care i s-au arătat „în cer”. În al doilea rând, ea credea sincer cuvântul lui Dumnezeu, adăugând la cele spuse mai sus:
În sfântă vedenie i s-a permis apostolului Ioan să intre în cer, și acolo a văzut sfeșnicul și altarul tămâierii, iar când „templul lui Dumnezeu s-a deschis," el a văzut de asemenea „chivotul legământului Lui." [Revelation 4:5; 8:3; Revelation 11:19.]
Astfel, zice EGW, „cei care căutau adevărul au găsit dovezi indisputabile ale existenței unui sanctuar în cer. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel declară că acel model era adevăratul sanctuar care este în cer. Ioan mărturisește că l-a văzut în cer.”
Putem înțelege mai bine insistența EGW și a pionierilor asupra literalismului sanctuarului ceresc în contextul istoric al experienței teologice și spirituale millerite. Pentru un timp, acest literalism a contribuit pozitiv la menținerea și accentuarea doctrinei sanctuarului. În zilele noastre însă, a prezenta ca doctrină corespondența literală dintre cele două sanctuare, chiar și numai modelul general bipartit, nu încurajează credința.
3. Templul ca reședință reală a lui Dumnezeu
În Patriarhi și Profeți (1890:357), Ellen White descrie templul ceresc ca un palat permanent și magnific al Regelui regilor, unde „mii de mii de slujitori Îi slujesc și de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui" (Dan.7,10). Subliniem că aici EGW nu vede sanctuarul ceresc ca pe o structură temporară specială, ca un cort-muzeu sau ceremonial existând undeva în cer, ci ca locuința reală a lui Dumnezeu împreună cu fiii Lui. Dacă în unele viziuni ea vede sanctuarul fără prezența îngerilor și mai redus ca dimensiuni, aici templul ceresc este „plin de slava tronului cel veșnic, unde serafimii, străluciții lui străjeri, își acoperă fața în adorare", un templu care „nu poate fi reprezentat în toată vastitatea și slava lui de nici o construcție pământească."
Ea arată că „adevărurile importante cu privire la sanctuarul ceresc și cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârșește acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învățate, prin sanctuarul pământesc și slujbele lui.” Corespondența este așadar spirituală, didactică. Apoi, citând Ev 9:24, care arată o corespondență dintre cele două sanctuare, continuă:
După cum lucrarea Domnului Christos avea să constea din două mari părți, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp și având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba tipică avea loc în două părți, slujba zilnică și slujba anuală; și pentru fiecare era destinată o încăpere a tabernacolului.
În acest caz, exagerarea corespondenței dintre cele de sus și cele de jos este o eroare („fiecare … având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc"). Ellen White a crezut și a repetat acest tipar, la fel ca și ceilalți pionieri, pentru că așa a înțeles ea argumentele biblice și așa văzuse în viziune. Am dovedit însă că și autorii inspirați pot greși în unele detalii sau opinii care nu sunt esențiale pentru siguranța mesajului.[63]
Descriind înălțarea Domnului Christos la Tatăl (în Hristos, lumina lumii 723-724), Ellen White vorbește despre intrarea în cetatea cerească unde se află tronul lui Dumnezeu în mijlocul oștilor de nenumărate ființe cerești. Ea descrie o scenă a mijlocirii Lui, la tronul Tatălui, pentru Biserică. Întregul scenariu ar fi trebuit să cuprindă o referire la sanctuarul (templul) ceresc, așa cum apare în viziunile Ellenei White, dar templul nu este menționat. S-ar putea susține că scena descrisă este un interior al templului. Dar dacă este așa, de ce nu se spune nimic despre sanctuar, și de ce în acest interior nu apare nici o separare, nici o sugestie referitoare la două spații de închinare?
Din nou, această descriere diferită sugerează că nu există în cetatea cerească o structură bipartită literală, ca reședință a lui Dumnezeu, ci atât cetatea, cât și templul (palatul, sanctuarul) sunt descrieri poetice, simbolice, didactice ale unei realități fizice cerești care nu ne-a fost descoperită exact, și care este locuința reală a lui Dumnezeu împreună cu ai Săi. Ea funcționează ca un sediu central al universului, ca o capitală a împărăției lui Dumnezeu (Noul Ierusalim), ca un palat al Regelui regilor (templu), ca loc unic și ideal de închinare (sanctuar).
Aceste afirmații nu înseamnă că nu avem dreptul să vorbim despre realitățile cerești în limbajul dramatic și tipologic al sanctuarului mozaic, sau al celor văzute în viziune. Dacă Dumnezeu Însuși a vorbit astfel poporului Lui, acest limbaj figurat este adesea cel mai bun pe care-l avem la dispoziție. Singura problemă apare atunci când limbajul imagistic și didactic este luat drept realitate fizică, ajungându-se la contradicții inutile.
NOTE
[47] A fost publicată mai întâi în 1846 și 1847 (A Word to the Little Flock, p. 14-20).
[48] A se vedea 4 Ezra 2:19, o scriere evreiască din secolul I, unde se vorbește despre „râuri de lapte și miere și șapte munți puternici pe care cresc trandafiri și crini." Se poate găsi în traducerile catolice și în unele traduceri protestante: NRS, RSV, KJA și VUL în BibleWorks și pe web: www.hope.edu/academic/religion/bandstra/BIBLE/2ES/2ES1.HTM. De notat că, în perioada din jurul anului 1844, adventiștii se foloseau de Biblia anglicană, care conținea și apocrifele. Vezi subcapitolul „Cu Dr. William Fagal”, din volumul următor, pentru o discuție mai extinsă asupra acestui subiect.
[49] To the Little Remnant Scattered Abroad, April 6, 1846; The Day-Star, March 14, 1846;
[50] Early Writings, 1882: 32-34.
[51] Vezi http://dvartora.jewish.ro/cauta_site.php Tastați pe motorul de căutare al saitului.
[52] „Nu este acum cazul (timpul) să vorbim amănunțit despre aceste lucruri" (Ev 9:5b). Ca o întărire a celor spuse, o altă gafă a autorului epistolei se găsește în același context: plasează altarul tămâierii în Sfânta Sfintelor. Probabil știa locul altarului tămâierii în templul de la Ierusalim, dar el descrie templul așa cum era în timpurile VT. Informația eronată derivă, probabil, dintr-o citire greșită a textului ebraic din 1Rg 6:22: „altarul care era al Sfintei sfintelor" (cf. NIV: the altar that belonged to the inner sanctuary; NET: the altar inside the inner sanctuary), expresie care însă a fost tradusă de alții într-un sens diferit (RVA: que estaba delante del santuario interior; NAS: which was by the inner sanctuary). Prepoziția ל lÉ™ trebuie înțeleasă aici cu sensul de lângă sau înaintea (cf. Jud 18:28, lângă Bet-Rehob; Ier 52:17, înaintea Casei lui IHWH; Ne 2:8, lângă Casă), deși este mai obișnuită cu sensul de apartenență, ceea ce explică alegerea apostolului și a majorității traducătorilor.
[53] Ca și în cazul imaginii cu cei „șapte munți pe care cresc trandafiri și crini", din viziunea descrisă mai înainte, care ne arată că Dumnezeu i-a descris Ellenei White noul pământ într-un limbaj imagistic complex, introducând atât elemente descriptive biblice, cât și elemente culturale, care provin din imaginația omenească (cf. 4 Ezra 2:19 în NRS, RSV, KJA și VUL). În acest ultim caz, imaginea celor șapte munți este pur decorativă și în contrast cu imaginea celor șapte munți din Ap 17:9, pe care stă prostituata „Babilon”. Observând că în centrul acestor șapte munți din viziunea Ellen White se află muntele Sionului, dominat de un templu, imaginea amintește metafora biblică a Sionului, care este întotdeauna tratat poetic ca fiind de genul feminin, ca orice cetate (Is 60:14-15). Și cetatea Sionului este așezată poetic pe munți (Ps 87:1).
[54] „La început, omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu numai la caracter, ci și ca formă și aspect.” (GC 645). „L-am întrebat [pe Iisus] dacă Tatăl Său este o persoană și dacă are o formă asemenea Lui. Iisus mi-a răspuns: ‘Eu sunt expresia chipului persoanei Tatălui Meu’ ” (EW 77). Termenul ebraic ×¦×œ× țalm (țelem) folosit în Geneză pentru noțiunea de chip, imagine, are întotdeauna sensul de formă vizibilă. Uzul figurat este extrem de rar, dacă există. Dacă în Geneză s-a intenționat și sensul figurat, acesta nu este unicul sens, deoarece în contextul creației celorlalte viețuitoare, omul singur, regele naturii, este descris ca având învățișarea cea mai nobilă cu putință: „după chipul lui Dumnezeu”. Această interpretare nu presupune că Dumnezeu ar avea o natură umană, ci este un semn al condescendenței și al relației Lui ideale cu ființele create.
[55] Present Truth, August 1, 1849.
[56] Ar fi interesant de știut dacă textul din Ex 28:35 se referă la intrarea arhierului în ziua ispășirii, sau la ocaziile obișnuite în care servea. În orice caz, cel puțin la ieșire, dacă nu la intrarea în sfânta sfintelor, pe când arhiereul era în Sfânta, își schimba odăjdiile albe cu cele arhierești, după ce se spăla (Lev 16:23-24). Doar ritualul „curățirii” finale îl făcea îmbrăcat în hainele albe.
[57] EW 36: „Am văzut că Iisus nu va părăsi locul preasfânt până nu va fi hotărât fiecare caz pentru salvare sau pentru distrugere."
[58] Este interesantă în acest context limbajul folosit în LXX pentru diadema de aur a marelui preot (Ex 28:34.36), πÎταλον = frunză, petală; foiță de aur.
[59] Cf. EW 42. Este interesant că viziunile de început ale Ellen White, care aveau ca scop întărirea credinței în mesajul adventist al sabatului, au avut loc în sabat. Într-un mod asemănător, viziunea Apocalipsei lui Ioan, care are în partea centrală mesajul cu privire la închinare (sigiliul lui Dumnezeu și semnul fiarei; poruncile lui Dumnezeu sau porunca fiarei), a fost dată lui Ioan, deasemenea, „în ziua domnească" (Ap 1:10).
[60] A se vedea cel puțin cazurile notorii ale lui Crozier și Preble. Despre Crozier am vorbit într-o notă anterioară, iar detalii despre pastorul Preble se pot găsi la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/T._M._Preble . Acesta a fost primul predicator adventist care a scris o broșură în apărarea sabatului, convertind pe mulți alți milleriți la sabat, între care pe J. Bates și pe J.N. Andrews. Ellen White avea motive să avertizeze pe credincioși de influența lui: „There is quite a company in this vicinity who are out in all the truth; and then there are others who are not fully established. T. M. Preble has been around here and has injured some, but our prayer to God is that He would palsy the influence that he has had, and that He would let the clear light upon His truth shine out, so as to establish the wavering” – E. G. White Letter 4, 1851, pp. 1-2. (To Brother and Sister Dodge, from Ballston, Spa, N.Y.)
[61] Doctrina „ușii închise” învață că accesul în sanctuar, pentru iertare și împăcare cu Dumnezeu, adică „ușa harului” nu va fi deschisă la infinit. Când Iisus Își va încheia lucrarea de mare preot, înainte de revărsarea plăgilor din Ap 16, cu scurt timp înainte de revenirea lui Iisus, timpul de probă pentru ultima generație va fi fost încheiat, și o nouă șansă nu se va mai acorda. Acest adevăr biblic este prezent în Biblie, atât în prefigurare (Gn 7:16), cât și în pildele clare ale lui Iisus (Mt 25:10; Lc 13;24-25) și în Apocalipsă (3:7-8; 15:8; 22:11). Doctrina aceasta se întemeiază pe un principiu biblic clar, care contrastează cu teoriile harului ieftin (Ev 3:13.15; 10:26-31; Ap 3:5.16). AZS au crezut inițial că ușa harului s-a închis la 1844. Ellen White însăși a crezut aceasta împreună cu confrații ei, ceea ce arată că un profet nu este nici inerant, nici infailibil (1Cr 17:2-3). Dar în anii care au urmat, convertirile unora dintre neadventiști i-au determinat să-și revizuiască poziția. AZS au renunțat demult la ideea că ușa harului s-a închis la 1844, dar încă susțin că ea se va închide înainte de venirea lui Iisus, și că singura ocazie sigură de pocăință este astăzi. La venirea lui Iisus și în timpul mileniului, sau după aceea, nu se mai acordă absolut nici o șansă.
[62] Spirit of Prophecy, vol. IV, 1884:261.
[63] Probabil ne mai amintim că Ellen White, în primii ani după 1844, a crezut și a scris în favoarea teologiei „ușii închise” (credința că timpul de har, pentru mântuirea lumii, s-a încheiat la 1844), după care a renunțat la ideea aceasta, împreună cu ceilalți pionieri. În principiu, teologia ușii închise era corectă, este și astăzi susținută de AZS, doar că nu 1844 este momentul, ci un moment viitor, înainte de revenirea lui Iisus. Prin urmare, nu a fost o teologie fundamental greșită, ci greșit aplicată. Am putea învăța din asemenea lecții.
Sursa: http://www.florinlaiu.com/judecata-i-sanctuarul/sanctuarele-ceresti-din-viziunile-ellenei-white.php
