Autor Florin Laiu
Dragă Ed, ai aici răspunsurile mele pe puncte, în dreptul fiecărei afirmații pe care ai făcut-o la Comentarii:
1. Nu exista nici o baza in Biblie pentru idea ca Sanctuarul Ceresc are doua incaperi: Sfinta si Sfinta Sfintelor. Cartea Evreilor face lucrul acesta clar.
De acord, nu cred că Biblia afirmă undeva că sanctuarul ceresc ar avea două încăperi. Ar putea avea oricâte, sau doar una singură, fără ca să afecteze cu ceva doctrina Judecății. Nu mi se pare esențială problema aceasta, fiindcă teologia adventistă, care afirmă slujirea lui Iisus în două faze, nu depinde în nici un caz de existența a două încăperi fizice în cer. Singura problemă este pentru cei care insistă în acceptarea unei corespondențe stricte, element cu element, între sanctuarul pământesc și sanctuarul ceresc.
În același timp, interpretarea tipologică a sanctuarului ne permite să folosim limbajul dramatic și didactic al tipologiei sanctuarului, pentru a vorbi despre realitățile cerești, noutestamentare. Limbajul Bibliei este plin peste tot cu imagini metaforice despre lucrurile cerești (îngerii au aripi, au și nume evreiești chiar; Iisus șade la dreapta Tatălui, cetatea Ierusalim, muntele Sionului, sfinții au haine albe și harpe etc.). De ce ar fi o problemă să se vorbească despre sanctuarul ceresc în limbajul celui pământesc ?
Epistola către Evrei, deși nu se referă la două încăperi ale sanctuarului ceresc, se referă la două faze ale slujirii lui Iisus: mijlocirea și judecata. Concentrarea apostolului este asupra superiorității sanctuarului și sistemului noului legământ, vizând patru momente majore ale lucrării lui Iisus: întruparea (asociată cu viața Sa pământească, de pregătire), moartea (interpretată ca jertfă ispășitoare), înălțarea (asociată cu mijlocirea) și judecata (asociată cu Parusía). Primele două sunt faze ale „curții pământești", ultimele două sunt faze asociate cu templul ceresc. Epistola către Evrei se referă frecvent la ideea că destinatarii epistolei (care erau creștini), riscau să piardă mântuirea pe care o primiseră în dar prin credința în Iisus, și să devină irecuperabili (a se vedea capitolele 2; 6; 10; 12). Pavel prezintă în epistolă Judecata după Evanghelie ca fiind mult mai severă decât judecata după Lege, în ciuda opiniei populare. M-aș bucura ca toți cei care nu acceptă doctrina noastră să studieze epistola în mod serios și să-și însușească mesajul ei, dincolo de chichițele legate de forme fizice, limbaj teologic, limbaj tipologic etc.
2. Pentru ca legea ceremoniala a fost desfiintata la cruce, Hristos nu a mai trebuit sa slujeasca in felul in care Aaron si urmasii lui au slujit printr-o lucrare in Sfinta si o lucrare in Sfinta Sfintelor. Afirmatia ca Hristos a facut ispasire in Sfinta Sanctuarului Ceresc de la cruce si pina in 1844 nu este Biblica.
Este adevărat că jertfa lui Iisus, care se asociază cu sanctuarul ceresc al noului legământ, a pus capăt sistemului vechiului legământ, al sanctuarului mozaic. A pus capăt sistemului aceluia, dar nu a desființat semnificațiile lui tipologice, deoarece liturgica „umbrei” fusese poruncită de Dumnezeu tocmai pentru a fi o schiță pedagogică a realității viitoare. Cred că orice adventist (și nu numai!) poate fi de acord că slujirea cerească a lui Iisus are două etape: prima corespunde timpului nostru de probă (timpul de har), iar a doua corespunde timpului judecății, unde nu se mai poate face nimic, totul rămâne cum s-a stabilit între Dumnezeu și noi în timpul de probă (care de obicei se încheie odată cu viața).
Înțeleg logica ta, vrei să spui că, dacă Pavel aplică tipologic cele două încăperi ale sanctuarului mozaic la sanctuarele celor două legăminte, dacă prin urmare Sfânta Sfintelor cu liturgica ei de Yom Kippur este aplicată la ispășirea unică și definitivă, făcută de Iisus în cadrul sistemul sanctuarului ceresc, atunci nu ar mai fi aplicabilă ecuația Yom Kippur = Ziua Judecății. Cu alte cuvinte, dacă Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului fost făcută în Christos, la Cruce, dacă apoi credinciosul care crede este judecat nevinovat, prin credința în Christos, de ce să mai fie nevoie de o Judecată a celui deja iertat? Răspunsul meu este următorul:
a. În primul rând, Biblia arată că așa va fi, că va fi o judecată universală, care cuprinde și pe cei sfinți (mântuiți, iertați), ba chiar începe cu aceștia. Prin urmare, dacă suntem protestanți, trebuie să credem ce învață Biblia, chiar dacă nu înțelegem întotdeauna motivațiile lui Dumnezeu.
b. Este nevoie de o asemenea judecată a celor mântuiți (iertați) pentru a legaliza iertarea în dreptul fiecăruia, într-un tribunal universal, și nu doar în conștiința individuală a celui iertat și în conștiința lui Dumnezeu. Sunt conștient că în acest caz evanghelicii nu admit raționamentul, pentru că ei cred că Dumnezeu este un fel de autocrat care în toate lucurile, inclusiv în ce privește mântuirea sau pierzarea, acționează dictatorial și nu dă socoteală nimănui de deciziile Sale. Convingerea mea, întemeiată pe Biblie (indiferent de ce ar crede unii sau alții) este că Dumnezeu nu acționează de Unul singur, și nu mă refer doar la existența Trinității, care ar avea tot dreptul să decidă fără a implica alte inteligențe cerești. Atât scenele unor judecăți istorice (cf. Dan 4:17), cât și în fazele judecății finale (Dan 7:10; 1Cor 4:9), ființele cerești participă activ la judecată. Ba chiar și mântuiții sunt asociați la judecată, după Parusie, ca să judece, nu numai lumea, ci chiar și pe îngeri. Te rog să observi că aceasta dă o imagine diferită despre Dumnezeu decât aceea că Dumnezeu a făcut doar o judecată în Christos și a luat o decizie în Sine Însuși, pe care doar o anunță în dreptul fiecăruia. Ba încă unii cred că deciziile au fost luate de Dumnezeu deja înainte de fapte… Judecata premilenială justifică deciziile luate de Dumnezeu în dreptul celor mântuiți, justifică mijlocirea lui Iisus pentru păcătoșii pocăiți. Judecata aceasta nu pune în pericol siguranța mântuirii unuia care este cu adevărat împăcat cu Dumnezeu, dar cu adevărat provoacă pe oricine la cercetare serioasă, ca nu cumva să se considere mântuit, și în realitate să trăiască în nelegiuire. Această judecată este reflectată în pildele Domnului Iisus: Lc 18:2-17.
c. Este nevoie de judecată pentru că unii dintre cei iertați și îndreptățiți s-au făcut nevrednici de iertarea primită: Mt 18:23-35.
d. Ziua ispășirii are o aplicație dublă (asemenea Paștelui): ea reprezintă Judecata lui Dumnezeu asupra lui Christos ca reprezentant al nostru, care Și-a luat asupra Lui vina noastră, dar reprezintă și Judecata de Apoi unde curtea cerească îi confirmă pe cei cu adevărat mântuiți (care s-au lăsat mântuiți și de puterea, nu doar de vina păcatului) și îi condamnă pe cei care au călcat în picioare jertfa lui Iisus, preferând o viață în neascultare de voia lui Dumnezeu.
3. Pentru ca Hristos a facut o ispasire completa la Cruce, stergerea pacatelor a avut loc atunci. Idea unei Judecati de Cercetare care a inceput in 1844 si se va termina la un timp nedefinit in viitor nu este Biblica. Problema stergerii pacatelor in timpul judecatii de cercetare a fost pentru mult timp o problema serioasa pentru teologii AZS. Richard Davidson, in sfirsit, a gasit "solutia" problemei: doua stergeri a pacatelor, una la cruce, si alta la judecata de cercetare!!!! Este clar ca Davidson a ajuns la o astfel de "solutie" in disperare.
Eu nu m-aș referi la disperarea cuiva în acestă privință, pentru că, în primul rând, este dificil să judeci motivele altuia, ca să nu zic că nu este foarte etic. Dacă păcatul fiecăruia a fost șters la Cruce, atunci înseamnă că ceea ce este șters este iertat. Dar dacă a fost deja iertat la Cruce, de ce trebuie să vin astăzi cu pocăința mea, personală, cu mărturisirea mea și cererea mea de iertare? Observi că iertarea a fost oferită la Cruce, că ștergerea păcatului a fost acolo generală, oferită condiționat tuturor celor care acceptă condițiile (credință, pocăință etc), și nu reprezintă o ștergere din oficiu a păcatelor tuturor? Aceasta dovedește că ceea ce a fost șters la Cruce în mod legal, general și provizional, este șters apoi doar în dreptul celor care, în mod individual, și-au însușit Judecata și iertarea oferite de Dumnezeu la Cruce. Această iertare (ștergere a păcatului) a fost descrisă de Iisus ca fiind repetabilă, adică se prelungește atâta timp cât există atitudine de pocăință, de părere de rău și recunoaștere sinceră (de 70 x 7 !). Iată, deci, că nu ai doar două ștergeri ale păcatului, ci mai multe. Dar aceea la care ne referim noi, în mod tradițional, se referă la pronunțarea legală și finală a iertării în dreptul fiecărui suflet, după verificarea fiecăruia, în acord cu cele spuse mai sus.
Dacă nu ești de acord cu data de 1844, propune tu altă dată mai rezonabilă, dacă se poate, dar Biblia este clară asupra faptului că Judecata mântuiților este o realitate, că este necesară și este în favoarea celor care au crezut cu adevărat, că ea precede mileniul și Parusia. Judecata de Apoi nu micșorează meritele jertfei lui Iisus, ci pune în evidență dreptatea lui Dumnezeu atât în ceea ce a făcut El l Cruce, cât și în ceea ce a făcut în viața fiecăruia și în istoria mântuirii. În mod cinstit, nu văd o soluție mai echitabilă decât aceasta. Este adevărat că în primele 2-3 generații, noi am folosit noțiunile de „ștergere a păcatelor”, și „ispășirea”, aplicându-le exclusiv la această judecată premilenială, pe baza unei aplicații exclusiv escatologice a Zilei Ispășirii. S-au făcut astfel unele greșeli de absolutizare a unui limbaj teologic specific, în timp ce Biblia folosește mai larg termenii corespunzători. Însă chiar și în primele generații, AZS au recunoscut că Jertfa lui Iisus adusă la Cruce a fost unică și a oferit baza legală a iertării, ispășirii etc. Diferența între noi și evanghelici în această privință este că pentru noi, mântuirea oferită de Iisus este dinamică, liniară și condiționată, în timp ce în mediile evanghelice, se tinde spre modelul unei mântuiri punctuale (la Cruce), statice (odată pentru totdeauna) și necondiționate (de aici și discuțiile despre predestințaie, și teama de a observa rolul voinței, al faptelor, al efortului etc., ca nu cumva să avem merite omenești. În privința meritelor, nu avem nevoie să ne inhibăm, fiindcă oricât ne-am strădui nu putem avea merite. Dacă ascultarea este o datorie, o obligație naturală în cadrul legământului, exercitarea ei nu poate fi meritorie. Dacă Dumnezeu o răsplătește, aceasta este doar expresia bunătății Lui, punând în contul nostru faptele pe care El S-a străduit să le realizeze prin noi.
4. Daca judecata de cercetare nu este Biblica, toata doctrina "originala" ASZ se darima, considerind si faptul ca Daniel 7 si 8 nu vorbesc despre o judecata a credinciosilor, ci despre judecata cornului mic. A pretinde ca teologii AZS inteleg mai bine Daniel decit evreii care au trait in timpul evenimentelor descrise in Daniel este o dovada de ignoranta asociata cu ignoranta. Josephus aplica Daniel 8 (si in special 9-14) la Antiochus Epiphanes. Stiu teologii Adventisti mai mult decit Josephus privitor la instoria evreilor in jurul primului secol A.D.?
Amice, profețiile lui Daniel au fost aplicate de alți evrei (Iisus, Pavel, Ioan etc.) în mod clar, la evenimente care urmau să apară în viitor, după timpul acestora (vezi Mt 24, 2Tes 2; Ap 13 etc). Dă-mi voie să-ți spun că măsura în care evreii au înțeles profeția nu reprezintă un standard pentru un creștin, și nici pentru un evreu. Evreii contemporani cu evenimentele au fost divizați. Unii (nu puțini!) au fost de partea lui Antiochus Epiphanes. O mare parte au acceptat compromisuri doar ca să supraviețuiască sau s-o ducă mai bine, iar o minoritate importantă a opus rezistență, unii murind martiri, alții retrăgându-se în pustie și luând armele ca să se apere și apoi să elibereze țara. Pe la anii 180 AC, înainte de a fi vorba de provocarea lui Antioh, Iisus ben Sira nici măcar nu a menționat pe Daniel (nici pe Ezra), ceea ce înseamnă că interpretarea cărții lui nu era unitară printre evrei. În plus există o tendință naturală de a aduce sfârșitul cât mai aproape și a aplica în contemporaneitate profețiile escatologice. Așa au făcut pe vremea lui Antioh, așa au făcut și evreii (inclusiv ucenicii) pe vremea lui Iisus și exemplele se pot multiplica. În epoca romană și de-a lungul erei creștine, exegeza rabinică asupra cărții lui Daniel s-a dezvoltat și ea, aplicând clar profețiile la Roma, asemenea creștinilor, și așteptând Judecata/Izbăvirea mesianică în viitor.
În concluzie, nu văd cum s-ar răsturna temeliile biblice ale judecății premileniale. Daniel 7 prezintă o judecată care are în vedere două obiecte, deoarece are două sentințe: cornul și fiara merg la pedeapsă, iar sfinții sunt îndreptățiți și împuterniciți ca judecători împreună cu Fiul omului. Daniel 8, de asemenea reprezintă intervenția lui Dumnezeu în conflictul dintre cornul nelegiuit și oștirea cerească a sanctuarului, cea călcată în picioare. La sfârșitul celor 2300 de zile apocaliptice, „sanctuarul va fi ’nițdaq’ ” (i se va face dreptate, va fi îndreptățit). Referirea la sanctuar aici este o figură de stil care include oștirea sanctuarului (poporul sfinților), jertfa zilnică, adevărul și tot ce a fost călcat în picioare. Nu puțini teologi (neadventiști) sunt de acord că îndreptățirea Sanctuarului din Dan 8:14 este echivalentă cu judecata din Daniel 7.
5. Este nevoie de o reexaminare a doctrinelor AZS folosind mijloace lingvistice moderne. Teologii adventisti inca cred ca abilitatea de a cauta cuvinte intr-un dictionar este cheia exegezei Biblice. Toti teologii si studentii AZS trebuie sa citeasca in mod obligatoriu cartea lui Barr, "The Semantics of Biblical Language," pentru ca sa inteleaga cit de gresit este modul lor de interpretare a Bibliei. Este numai datorita faptului ca Biblia este interpretata de Adventisti cu mijloace medievale de interpretare ca invataturi care nu au nici o legatura cu textul Biblic sunt votate ca doctrine fundamentale ale Bisericii.
Îți înțeleg frustrarea, și parțial sunt de acord. Să spun mai întâi cu ce sunt de acord. Este adevărat că abordarea limbilor biblice și a limbajului teologic ar trebui să țină seama de legile lingvisticii, pentru a evita erorile. Sunt de acord că ar trebui citită cartea lui Barr (eu am citit-o în biblioteca institutului nostru, prin urmare trebuie să fie destul de răspândită și cunoscută), sau dacă cineva nu citește pe Barr, să studieze principiile lingvisticii generale, care ar fi de mare folos. Mă refer la teologi actuali sau viitori. În același timp însă ar fi nedrept să spunem că teologii noștri interpretează Biblia cu mijloace medievale. Teologia Bisericii noastre a făcut progrese importante, chiar dacă nu în toate domeniile. Probabil s-ar fi putut face mai mult. Totuși, nu uita că mulți dintre teologii noștri au studiat în universități protestante, așa că, dacă zici că n-au învățat nimic pe acolo, decât să manipuleze un dicționar, aceasta este firma acelor universități. Și aici aș vrea să adaug faptul că fenomenul la care te referi tu există din belșug și printre evanghelici. Când Barr a scris cartea, nu a făcut-o în mod special pentru AZS, ci pentru frații lui. Încă nu s-a scris ultimul cuvânt în domeniu, așa că toți acei cercetători ai Bibliei care mai cred că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, și care îl așează mai presus de orice crez stabilit, au ocazia să contribuie.
Observația mea este că teologia non-adventistă aruncă la gunoi doctrina AZS despre Judecata de cercetare, din pură prejudecată, înainte de a o cerceta suficient. Nu pretind că toate proof-textele și argumentele noastre stau în picioare, dar cred că ceea ce adventiștii au descoperit este o valoare teologică autentică și cu mesaj actual, care indică spre adevărata Evanghelie și că, în esență, este adevărată, în ciuda erorilor omenești (mai mult sau mai puțin inevitabile).
Sursa: www.florinlaiu.com
